Bank loan acceleration and good faith claim: cassation appeal annulled for failure to articulate legal grounds.

Şedinţa publică din data de 26 martie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la 24 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - Agenţia Istriţa, a solicitat instanţei să constate că pârâta a declarat abuziv şi cu rea-credinţă scadenţa anticipată a creditului acordat prin contractul de credit nr. x/22.11.2012, cu încălcarea clauzelor contractuale şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară declarării anticipate a scadenţei creditului la data de 16 aprilie 2015.

La 22 februarie 2017, intervenientul accesoriu D. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantei.

Prin sentinţa nr. 1345 din 28 februarie 2017, Judecătoria Buzău a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Buzău.

În cadrul Tribunalului Buzău, între secţia a II-a Civilă şi secţia I Civilă s-a ivit un conflict negativ de competenţă, soluţionat de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă prin sentinţa nr. 82 din 8 august 2017, în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea secţiei a II-a Civile.

Pe rolul acestei secţii, cauza a fost înregistrată la 27 septembrie 2017 sub nr. x/2017.

Prin sentinţa nr. 142 din 9 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Buzău au fost respinse ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamantei de intervenientul accesoriu D..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin decizia nr. 169 din 4 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator special B. şi administrator judiciar CII E. împotriva sentinţei civile nr. 142 din 9 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimatul-intervenient D. şi intimata-pârâtă C. S.A. - prin Sucursala Buzău. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin memoriul de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta consideră că cele două instanţe au pronunţat hotărâri cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, prevăzute în art. 1170 C. civ., care dispun că "părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea cât şi la încheierea contractului, precum şi pe timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie".

În acest context, se critică soluţiile pronunţate, recurenta apreciind că instanţele nu au analizat semnificaţia şi relevanţa juridică a comportamentului de rea-credinţă al băncii prin declararea scadenţei anticipate a creditului la data de 15.04.2015, în concordanţă cu dispoziţiile art. 1170 C. civ. şi în raport cu situaţia de fapt a executării contractului de credit rezultată din probe.

Prin contractul de garanţie mobiliară, accesoriu contractului de credit nr. x din 24.12.2012, cei doi asociaţi au constituit garanţii constând în cash colateral în valoare de 330.000 Euro aflat la dispoziţia băncii pentru a fi plătite rate şi dobânzi în situaţia neexecutării plăţii de către societatea împrumutată.

In temeiul prevederilor contractului de garanţie cash colateral, banca avea dreptul şi obligaţia ca, începând cu luna aprilie 2014, să încaseze lunar din depozitele la care avea acces, fără nici o îngrădire, toate obligaţiile de plată restante ale împrumutatului.

Prin acest contract, părţile au convenit ca în momentul încheierii contractului de credit să autorizeze banca să încaseze fără nici o formalitate sume din aceste depozite, în situaţia în care societatea împrumutătoare nu-şi executa obligaţiile de plată.

Astfel, instanţa de control judiciar a omis să se pronunţe cu privire la motivul de apel referitor la dispoziţiile art. 1170 C. civ. prin raportare la convenţia părţilor prevăzută de art. 5.1. din contractul de garanţie accesorie mobiliară nr. 81418 din 24.12.2012, care consacră dreptul şi obligaţia băncii de a retrage din depozitele bancare, total sau parţial, sumele necesare plăţii obligaţiilor neexecutate în perioada în care din motive obiective imputabile şi băncii, investiţia nu a fost finalizată.

În considerentele hotărârii nu poate fi identificată nici o analiză referitoare la buna credinţă a băncii în raport de convenţia părţilor de a fi executate, fără nici o formalitate, depozitele bancare aflate la dispoziţia sa.

Înlăturarea obligaţiei de bună-credinţă în executarea contractului de credit din litigiu rezultă din faptul că instanţa nu a analizat nici ignorarea de către bancă a propriilor proceduri pentru declararea scadenţei anticipate a creditului făcând astfel o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1170 C. civ.

Mai susţine recurenta, că instanţele nu au observat acordul dat de asociaţi prin adresele olografe nr. 2589 din 15.04.2105 şi nr. 2475 din 09.05.2015 pentru utilizarea depozitelor de cash colateral pentru rambursarea obligaţiilor restante, acord care consemna şi faptul că "după lichidarea depozitelor banca urma să constate că creditul a ajuns la zi, iar executarea silită a societăţii şi a garanţilor urma să înceteze".

În opinia recurentei, interpretarea dată celor două adrese este greşită, întrucât acordul expres al asociaţilor trebuia solicitat de bancă.

Banca, dacă ar fi fost un împrumutător care respecta principiul obligatoriu al bune-credinţe, nu ar fi suferit nici un prejudiciu dacă încasa ratele şi dobânzile scadente în perioada aprilie 2014- aprilie 2015, din suma de 330.000 Euro aflată la dispoziţia sa.

De asemenea, nu ar fi suferit nici un prejudiciu dacă încasa la data de 9 aprilie 2015, sau 15 aprilie 2015, suma de 211.612 Euro prevăzută în Notificarea nr. x din 3 aprilie 2015, fără nici o altă formalitate conform art. 5.1 din contractul de ipotecă mobiliară.

Buna-credinţă impunea băncii cu putere de lege tot ce era raţional pentru a se asigura executarea contractului de credit fără prejudicierea patrimoniului sau intereselor sale.

Cu încălcarea dispoziţiilor art. 1170 C. civ., banca a declarat scadenţa anticipată a creanţelor la data de 15 aprilie 2015, iar la data de 16 aprilie 2015 a încasat în totalitate cash-ul colateral de 330.000 Euro în scopul ilicit al încasării dobânzii şi dobânzii majorate la valoarea întregului credit şi îmbogăţirii fără just temei.

Clauzele contractului trebuiau îndeplinite cu totală bună-credinţă, iar activarea clauzelor prevăzute de art. 9 din contractul de credit este rezultatul unei intenţii răuvoitoare având în vedere că banca nu a respectat convenţia stabilită de părţi prin art. 5.1. din contractul de garanţie mobiliară.

Procedând astfel, banca nu a dat dovadă de loialitate în executarea contractului de credit întrucât a avut intenţia vădită de a vătăma societatea prin crearea unei situaţii financiare insurmontabile care nu putea fi depăşită.

Astfel, a declarat scadenţa anticipată a creditului, având cunoştinţă că proiectul nu s-a finalizat din cauza fraudării sumei de 681.000 Euro.

Intenţia băncii, concretizată în neîndeplinirea obligaţiei prevăzută de art. 5.1. din contractul de garanţie mobiliară este contrară voinţei reale a părţilor de a executa contractul pe toată perioada convenită, iar lipsa de loialitate şi de bună intenţie a băncii rezidă în scopul ilicit de a calcula dobânzi la soldul integral al creditului şi de a executa averea societăţii şi a terţilor garanţi.

Prin întâmpinarea depusă, la 23 septembrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat în principal, anularea recursului ca nemotivat, în temeiul art. 489 alin. (1) C. proc. civ., în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii de recurs şi obligarea recurentei la acoperirea cheltuielilor de judecată suportate de C. în prezentul litigiu.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la 18 octombrie 2019, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 17 decembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 29 decembrie 2019, părţile depunând concluzii scrise pe aspectul nulităţii cererii de recurs.

La termenul din 26 martie 2020, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu şi, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Aşadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speţă, se constată că recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. a invocat doar în mod formal motivul de casare evocat, având în vedere că aceasta nu aduce în mod efectiv argumente în susţinerea temeiului de drept, ci dezvoltă critici ce vizează netemeinicia pe fond a hotărârilor atacate, fără a se referi la nelegalitatea deciziei atacate, aşa cum impune art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurenta nu dezvoltă, în cuprinsul cererii de recurs, motivul de casare invocat, limitându-se la simpla reluare a argumentelor care ţin exclusiv de fondul litigiului dintre părţi şi care, oricum, au fost soluţionate de instanţe în ciclurile procesuale anterioare.

În acest context, se apreciază că, în motivarea cererii de recurs nu se arată, în mod concret, cum au încălcat sau cum au aplicat greşit instanţele inferioare normele de drept material de la art. 1170 din C. civ., referitoare la buna-credinţă a părţilor, respectiv care ar fi fost interpretarea/aplicarea corectă a acestor prevederi legale.

Astfel, simpla nemulţumire a părţii cu privire la modul în care instanţa a răspuns referitor la anumite aspecte de fapt în ciclul procesual precedent nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi dezvoltarea motivului de casare evocat, reprezintă o cerinţă imperativă, recurenta se rezumă în exclusivitate la reluarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost prezentată inclusiv în faţa instanţei de apel, urmărind să o obţină nouă interpretare a faptelor prezentate şi a probatoriului administrat în cauză.

Aşadar, motivarea cererii de recurs se rezumă exclusiv la prezentarea aceloraşi susţineri din faţa instanţei de apel cu privire la problema bunei-credinţe a C., fără ca acestea să se raporteze în mod real la hotărârea dată în apel şi fără a fi indicate în mod concret motive de nelegalitate a acesteia sub aspectul încălcării unor dispoziţii de drept material sau a greşitei aplicări a acestora.

Totodată, prin argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurenta contrazice elementele de fapt reţinute de instanţa de apel şi modul de apreciere al probelor, ceea ce contravine specificului acestei căi de atac.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecinţă, se constată că recurenta-reclamantă nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel în raport cu soluţia pronunţată de către instanţa de apel.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea nulităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar potrivit art. 493 alin. (5) din acelaşi cod va anula recursul declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. SRL

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. şi administrator judiciar CII E. împotriva deciziei nr. 169 din 4 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., prin Sucursala Buzău şi intimatul-intervenient în numele altei persoane D..

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.