Insolvency offset: Civil Code legal set-off barred by special insolvency law and binding effect of prior judicial finding

Şedinţa publică din data de 26 martie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 13.02.2017 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în insolvenţă, prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta S.C. SIMULTAN S.R.L., prin care s-a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 10.228.230 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 01.01.2012-31.12.2013 şi neachitate.

În drept cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1469, art. 1488, ar. 1516, art, 1521-1522, art. 1535 C. civ., raportat la art. 95 şi art. 192 noul C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1121/14.07.2017 Tribunalul Timiş a admis excepţia prescripţiei dreptului societăţii A. S.A. şi a respins astfel acţiunea reclamantei.

În apel, Curtea de Apel Timişoara a anulat sentinţa Tribunalului Timiş prin care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a dispus prin decizia civilă nr. 669/2017 trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiş.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 90/22.01.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2017, s-a admis acţiunea reclamantei S.C. A. S.A. prin B., în calitate de lichidator judiciar, formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. Simultan S.R.L. Făget; a fost obligată pârâta la plata sumei de 10.189.430,27 RON, reprezentând facturi emise în perioada 01.01.2012- 31.12.2013 în baza contractului de vânzare-cumpărare materii prime lapte crud nr. 1854/01.09.2012, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. SIMULTAN S.R.L. Făget, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei atacate.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 530/A din 26 septembrie 2018 a respins apelul declarat de pârâta S.C. SIMULTAN S.R.L. Făget împotriva sentinţei civile nr. 90/22.01.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2017.

În motivarea soluţiei Curtea a reţinut că prin sentinţa nr. 179/09.02.2015, pronunţată în dosar nr. x/2011 al Tribunalului Harghita, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 690/01.10.2015 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, judecătorul sindic a analizat operaţiunile de compensare realizate de părţi şi a constatat nulitatea absolută a acestora, ca atare, atât dispoziţiile cât şi considerentele acestei hotărâri sunt intrate în puterea lucrului judecat, instanţa din prezentul litigiu fiind legată de ceea ce în drept şi în fapt s-a stabilit prin sentinţa nr. 179/09.02.2015.

Curtea a mai reţinut că prin sentinţa nr. 179/09.02.2015, pronunţată în dosar nr. x/2011 al Tribunalului Harghita, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 690/01.10.2015 a Curţii de Apel Tărgu Mureş, s-a reţinut că datoriile reciproce se pot compensa doar dacă sunt anterioare deschiderii procedurii iar nu prin sentinţa apelată, astfel că acest aspect s-a impus în cauză cu putere de lucru judecat.

A fost înlăturată şi critica potrivit căreia Tribunalul Timiş nu a ţinut cont de faptul că reclamanta a achiesat la solicitarea pârâtei de constatare a compensaţiei legale a datoriilor reciproce, Curtea reţinând că părţile nu pot înlătura prin voinţa lor efectele sentinţei nr. 179/09.02.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Harghita, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 690/01.10.2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Curtea nu a primit nici critica potrivit căreia Tribunalul Timiş a reţinut greşit că solicitarea de constatare a intervenţiei compensării de drept nu poate avea valenţe juridice în acest litigiu deoarece prima instanţă nu putea să constate intervenţiei compensării de drept a datoriilor reciproce ale părţilor, întrucât ar fi încălcat statuările irevocabile din sentinţa nr. 179/09.02.2015, pronunţată în dosar nr. x/2011 al Tribunalului Harghita.

Curtea a reţinut şi faptul că nu a fost dovedită încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 669/R din 11.10.2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş, care a avut cu totul alt obiect al judecăţii. Totodată, principiul forţei obligatorii a contractului nr. x/01.09.2012 încheiat între SIMULTAN şi A. nu este încălcat, în condiţiile în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra valabilităţii acestui contract, ci a dat valenţă tocmai respectării obligaţiilor contractuale dintre părţi, ţinând cont şi de statuările obligatorii ale sentinţei nr. 179/09.02.2015, pronunţată în dosar nr. x/2011 al Tribunalului Harghita.

Împotriva deciziei nr. 530/A din 26 septembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă pârâta S.C. SIMULTAN S.R.L. a declarat recurs.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. având în vedere că instanţa de fond şi cea de apel au admis excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 179/2015 a judecătorului sindic din cadrul Tribunalului Harghita, fără să pună în discuţie această excepţie şi fără ca aceasta să fie invocată de reclamantă sau de instanţă din oficiu. Astfel, arată recurenta, au fost încălcate dispoziţiile art. 248 şi art. 432 C. proc. civ., potrivit cărora autoritatea de lucru judecat nu poate fi reţinută în lipsa invocării sale de către una din părţi sau de către instanţă din oficiu.

A doua critică adusă deciziei recurate este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu referire la existenţa motivelor contradictorii.

În acest sens recurenta arată că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, instanţa de fond nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 430-432 C. proc. civ. ci a reţinut puterea de lucru judecat iar nu autoritatea de lucru judecat.

Instanţa de apel a respins motivul de apel prin care s-a contestat faptul că instanţa de fond a reţinut că datoriile reciproce se pot compensa doar dacă sunt anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, reţinând că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra modalităţii de compensare a datoriilor născute asupra unei societăţi în insolvenţă ci ar fi reţinut o autoritate de lucru judecat a hotărârii judecătorului sindic, deşi în realitate instanţa de fond a analizat acest aspect.

În contradictoriu cu celelalte motive de apel pe care le-a respins reţinând autoritate de lucru judecat, cu privire la achiesarea reclamantei la solicitarea de constatare a compensaţiei legale a datoriilor reciproce, în cadrul analizei acestui motiv de apel, Curtea a reţinut că reclamanta a menţionat că îşi menţine pretenţiile statuând, în mod contrar realităţii, că reclamanta nu achiesat.

Recurenta-pârâtă consideră contradictorie şi motivarea reţinută cu privire la solicitarea de constatare a intervenirii compensării de drept în sensul că aceasta nu poate avea valenţe juridice în litigiul de faţă acesta fiind în contradicţie cu motivele instanţei de fond care nu a pus în discuţie autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 179/09.02.2015, pronunţată în dosar nr. x/2011 al Tribunalului Harghita.

Recurenta mai susţine şi respingerea fără motivare a criticilor formulate în apel cu privire la solicitarea de constatare a intervenţiei compensării de drept şi a încălcării principiului forţei obligatorii a contractului.

Sub un alt aspect se critică decizia instanţei de apel în raport de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la încălcarea normelor de drept material privitoare la autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti sens în care se arată că este adevărat că Tribunalul Harghita a constatat nulitatea absolută a compensărilor între pârâtă şi reclamantă însă repunerea părţilor în situaţia anterioară presupune renaşterea datoriilor reciproce dintre aceste părţi.

O instanţă nu poate să fie ţinută de dezlegarea dată de către o altă instanţă într-o speţă numai în măsura în care nu încalcă dispoziţiile legale. Tribunalul Harghita nu a fost investit cu pronunţarea unei viitoare compensări a datoriilor dintre părţi ulterior defalcării cotei de TVA de creanţa principală, sens în care nu se poate discuta o aşa-zisă putere de lucru judecat a sentinţei civile nr. 179/2015.

Prezentul litigiu are ca obiect constatarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce rămase între părţi ulterior defalcării cotei TVA de creanţa principlă, în timp ce litigiul aflat pe rolul Tribunalului Harghita a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a compensărilor pentru a se putea defalca cota TVA de creaţa principală. Pe de altă parte, s-a preluat în mod greşit contextul reţinut de Tribunalul Harghita în sensul că nu poate fi luată în considerare compensaţia prevăzută de art. 1617 C. civ.

Se mai susţine aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la compensarea datoriilor reciproce născute în timpul procedurii insolvenţei. Realizarea compensaţiei legale a creanţei unui creditor născută după deschiderea procedurii este în conformitate cu art. 52 din Legea nr. 85/2006, mod de stingere a datoriilor reciproce care nu afectează drepturile celorlaţi creditori prin micşorarea sumelor ce se distribuie în cadrul procedurii. Or, creanţa pe care pârâta o deţine împotriva reclamantei este o creanţă curentă, născută ulterior deschiderii procedurii insolvenţei care nu se înscrie în tabelul de creanţe şi care se plăteşte cu prioritate faţă de creanţele creditorilor înscrişi în tabel. Operaţiunile de compensare dintre cele două părţi au fost aduse la cunoştinţa judecătorului sindic şi a creditorilor prin rapoartele privind descrierea modului de îndeplinire a atribuţiilor întocmite de către lichidatorul judiciar.

Se mai arată că în conformitate cu art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 creanţele născute după data decshiderii procedurii vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, fără să fie necesară înscrierea la masa credală.

Se mai invocă aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la posibilitatea efectuării compensărilor de drept în acest litigiu. Legea nr. 85/2006 nu exclude constatarea compensării legale a datoriilor reciproce după data deschiderii procedurii insolvenţei, nu există nicio interdicţie referitoare la compensaţia de drept prevăzută de C. civ.. Mai mult decât atât ea este prevăzută de art. 46 din Legea nr. 85/2006 care statuează că administratorul judiciar este obligat să întocmească şi să păstreze o listă cu toate încasările, plăţile şi compensările efectuate după deschiderea procedurii. De asemenea art. 52 din Legea nr. 85/2006 prevede că deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite.

Recurenta-pârâtă solicită să se constate că instanţa de apel nu motivează care sunt considerentele pentru care s-a ajuns la concluzia că datoriile reciproce pot fi compensate doar dacă sunt anterioare deschiderii procedurii insolvenţei.

Sub un ultim aspect se susţine aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la forţa obligatorie a contractului nr. x/2012. Se arată că toate clauzele contractului îşi produc efectele în mod valabil, acest contract nu a fost desfiinţat, posibilitatea compensării datoriilor fiind prevăzută încă de la început, iar această operaţiune a fost anulată de Tribunalul Harghita doar pentru obligarea părţilor la plata TVA şi nu pentru că acest contract nu este valabil. Judecătorul sindic nu a înţeles să desfiinţeze acest contract şi nici nu a intervenit în cuprinsul său. Prin contract nu se prevedea o altă modalitate de plată a preţului mărfurilor vândute de către reclamantă şi de stingere a obligaţiei de plată, cu excepţia compensării datoriilor reciproce.

Prin decizia atacată instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului, excepţiile de la acest principiu nefiind aplicabile în prezenta cauză. Mai mult decât atât instanţa nu expune motivele pentru care a intervenit în contractul în litigiu. În consecinţă, recurenta-pârâtă solicită să se constate că obligaţia de plată a sumei la care a fost obligată pârâta este stinsă prin operarea de drept a compensaţiei conform art. 1617 C. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. iar prin încheierea din decembrie 2019 a fost admis în principiu recursul şi stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la 12 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte reţine că părţile au desfăşurat relaţii comerciale pentru stingerea datoriilor reciproce acumulate convenind emiterea unor ordine de compensare.

Judecătorul sindic învestit cu cererea de anulare a acestor ordine de compensare de către creditoarea D.G.R.F Braşov - A.J.F.P Harghita, motivată de faptul că acestea au condus la lipsa resurselor financiare necesare pentru efectuarea plăţii TVA către bugetul de stat având în vedere că nu s-a procedat la compensarea TVA-ului aferent tranzacţiilor desfăşurate între părţi, prin sentinţa nr. 179/09.02.2015 pronunţată în dosar nr. x/2011, a constatat nulitatea absolută a acestora şi a repus părţile în situaţia anterioară în consecinţă, instanţa învestită în prezentul litigiu este legată de ceea ce judecătorul sindic a statuat.

Legat de acest aspect de fond al litigiului, Înalta Curte reţine că, între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară.

Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Raportând aceste consideraţii la datele speţei, se constată că între litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 179/2015 a judecătorului sindic şi obiectul litigiului de faţă nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ca atare nu se pune problema existenţei unei autorităţi de lucru judecat.

Având în vedere însă că pârâta a formulat apărări prin care a solicitat constatarea intervenirii compensării legale şi întrucât această chestiune a fost statuată cu caracter definitiv prin sentinţa judecătorului sindic, atât în ceea ce priveşte TVA-ul aferent facturilor dar şi cu privire la tipul de creanţe care pot fi compensate, aceasta nu mai poate face obiectul unei alte judecăţi intrând în puterea de lucru judecat.

Contrar susţinerilor recurentei, chiar dacă prin sentinţa nr. 179/2015 a judecătorului sindic s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ordinelor de compensare, acest lucru este limitat la ceea ce a fost lămurit prin încheierea nr. 1025/16.06.2015 de lămurire a dispozitivul sentinţei nr. 179/09.02.2015, respectiv că S.C. A. S.A. are dreptul de a încasa sumele rezultate din facturile emise pe seama S.C. Simultan S.R.L. şi obligaţia de a declara şi plăti statului TVA aferent acestor facturi, precum şi obligaţia de a plăti facturile emise pe seama sa de S.C. Simultan S.R.L.; la fel şi S.C. Simultan S.R.L. are dreptul de a încasa contravaloarea facturilor emise pe seama S.C. A. S.A., obligaţia de a declara şi plăti statului TVA aferenta cestor facturi, precum şi obligaţia de a achita contravaloarea facturilor emise pe seama sa de S.C. A. S.A.. Judecătorul sindic a mai subliniat şi aspectul că S.C. Simultan S.R.L. are singura posibilitate de a recupera creanţele sale faţă de S.C. A. S.A. şi născute ulterior declanşării procedurii, doar prin înscrierea la masa credală şi prin includerea în tabelul suplimentar şi, implicit, în tabelul definitiv consolidat.

Ca atare, susţinerea recurentei că poate reitera compensarea legală contravine puterii de lucru judecat a sentinţei judecătorului sindic, cum corect s-a reţinut în cauză.

Recurenta-pârâtă arată că decizia recurată încălcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. susţinând că instanţele au admis excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 179/2015 a judecătorului sindic fără să pună în discuţie această excepţie şi fără ca aceasta să fie invocată de reclamantă sau de instanţă din oficiu, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 248 şi art. 432 C. proc. civ.

Critica nu este fondată. Obiectul recursului este reprezentat de decizia pronunţată în apel, aşadar controlul judiciar se rezumă doar la analiza legalităţii acestei decizii.

În acest context se observă faptul că puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 179/2015 a fost reţinută cu ocazia judecăţii pe fond, dar nu ca excepţie ci ca o chestiune pe fondul cauzei care a îndreptăţit-o pe reclamantă să i se admită acţiunea, deşi în primul ciclu procesual fusese respinsă ca prescrisă.

Reţinerea puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 179/2015 a constituit motiv de apel pe care instanţa l-a analizat şi l-a soluţionat ca atare, prin urmare, părţile au avut posibilitatea să formuleze apărări pe acest aspect, nefiind astfel încălcată nicio normă de procedură, astfel cum greşit susţine recurenta.

Recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. susţinând că motivarea instanţei de apel este contradictorie cu referire la puterea de lucru judecat, la reţinerea că datoriile reciproce se pot compensa doar dacă sunt anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, cu privire la achiesarea reclamantei la solicitarea de constatare a compensaţiei legale a datoriilor reciproce, la solicitarea de constatare a intervenirii compensării de drept şi la solicitarea de constatare a intervenţiei compensării de drept şi a încălcării principiului forţei obligatorii a contractului.

Înalta Curte reţine că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 488.pct. 6 C. proc. civ. pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestor consideraţii, atâta timp cât motivarea instanţei nu conduce la contradicţiile relevate, nu atrage incidenţa acestui motiv de recurs.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 lit. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicţii în cuprinsul considerentelor, astfel că nici această critică nu poate fi primită.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel şi în raport de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la încălcarea normelor de drept material privitoare la autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti.

Nici această critică nu poate fi primită. Astfel cum s-a menţionat, instanţa a avut în vedere puterea de lucru judecat a sentinţei judecătorului sindic astfel cum a fost lămurită.

Recurenta susţine în mod greşit că obiectul litigiului este constatarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce rămase între părţi ulterior defalcării cotei TVA de creanţa principlă, ceea ce exclude puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 179/2015.

În realitate, astfel cum rezultă din actele dosarului, litigiul de faţă a fost soluţionat exclusiv pe baza acţiunii în pretenţii formulate de reclamantă, pârâta solicitând compensarea datoriilor reciproce doar ca apărare.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei privind aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la compensarea datoriilor reciproce.

Potrivit art. 149 din Legea nr. 85/2016, dispoziţiile legii speciale se completează cu cele ale C. proc. civ., doar dacă sunt compatibile, prin urmare datoriile reciproce pot fi compensate doar dacă sunt anterioare deschiderii procedurii, iar cele din perioada de observaţie sau a derulării planului nu se pot realiza decât în procedura colectivă, în condiţii de tratament egal între toţi creditorii.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, judecătorul sindic a concluzionat că aplicarea prevederilor art. 1617 C. civ., referitoare la compensarea legală este incompatibilă cu prevederile Legii nr. 85/2016, aspect care a intrat în puterea lucrului judecat şi se impune în cauza de faţă, astfel că recurenta nu poate reitera cererea de compensare a creanţelor reciproce întrucât aceasta contravine sentinţei judecătorului sindic.

Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici susţinerile privind aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la posibilitatea efectuării compensărilor de drept în acest litigiu dar nici cele prin care se solicită să se constate că instanţa de apel nu motivează care sunt considerentele pentru care s-a ajuns la concluzia că datoriile reciproce pot fi compensate doar dacă sunt anterioare deschiderii procedurii insolvenţei.

Sunt nefondate şi criticile prin care se susţine aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la forţa obligatorie a contractului.

Efectul anulării ordinelor de compensare nu este este strict formal, cum pretinde recurenta, ci vizează aspecte de fond privind posibilitatea de a interveni compensarea legală. Aşadar, judecătorul sindic nu numai că a anulat compensarea pentru raţiuni de încălcare a legislaţiei fiscale dar şi pentru încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

Nu prezintă relevanţă juridică faptul că judecătorul sindic nu a înţeles să desfiinţeze contractul încheiat de părţi şi nici nu a intervenit în cuprinsul său, acesta nefiind învestit cu o astfel de cerere. Judecătorul sindic a judecat în limitele învestirii şi în baza atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2006 şi, întrucât a constatat încălcări ale acestei legi, a luat măsuri de restabilire a legalităţii prin anularea ordinelor de compensare care contraveneau acestei legi.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei pe aspectul încălcării de către instanţa de apel a principiul forţei obligatorii a contractului sunt contradictorii având în vedere că recurenta susţine pe de o parte că instanţa nu a intervenit în contract iar prin altă critică se susţine contrariul.

Indiferent de poziţia contradictorie a recurentei, din considerentele deciziei atacate rezultă în mod evident că decizia atacată respectă cele statuate de judecătorul sindic acesta reţinând aplicabilitatea prioritară a Legii nr. 85/2006 ca legislaţia specială, derogatorie de la dreptul comun, care restrânge posibilităţile de compensare de drept a creanţelor reciproce pentru societăţile aflate sub incidenţa sa.

În raport de considerentele reţinute, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. SIMULTAN S.R.L. împotriva deciziei nr. 530/A din 26 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. SIMULTAN S.R.L. împotriva deciziei nr. 530/A din 26 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.