Unfair competition and client defection: scope of Art. 4(1)(g) Law No. 11/1991 for former employees exploiting professional ties

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 noiembrie 2014 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş, sub număr de dosar x/2014, reclamanta A.. Tg. Mureş, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat instanţei obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 142.018,29 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin acte de concurenţă neloială, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 şi 6 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, art. 1349 şi urm., art. 1357 şi urm, art. 1381 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa nr. 28 din 30 martie 2015, Tribunalul Specializat Mureş a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă, complet specializat pentru soluţionarea conflictelor de muncă.

În adoptarea soluţiei menţionate, Tribunalul Specializat Mureş a reţinut că obiectul acţiunii reclamantei îl constituie cererea de obligare a pârâţilor la plata sumei de 142.018,29 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin acte de concurenţă neloială, cererea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 alin. (1), respectiv art. 2 şi 6 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, care sunt aplicabile comercianţilor, potrivit vechii reglementări, respectiv profesioniştilor, potrivit actualei reglementări, însă pretinsele acte de concurenţă neloială, pe de o parte au fost săvârşite în perioada în care pârâţii au avut calitatea de angajaţi ai reclamantei şi potrivit clauzelor contractuale aveau obligaţia de a se abţine de la activităţi concurenţiale (lit. A) - contract individual de muncă nr. x/20.05.2009, respectiv lit. M)-contract individual de muncă nr. x/27.04.2004), iar pe de altă parte, faptele nu se încadrează în categoria celor descrise la art. 2 din Legea nr. 11/1991, astfel că prejudiciul pretins ar fi fost cauzat în legătură cu munca depusă de aceştia şi poate fi recuperat în condiţiile art. 254 Codul muncii, practic solicitându-se recuperarea pretinsului prejudiciu în baza răspunderii civile contractuale, iar nu în baza răspunderii civile delictuale, cum pretinde reclamanta.

La rândul său, Tribunalul Mureş, secţia Civilă, complet specializat pentru soluţionarea conflictelor de muncă, şi-a invocat din oficiu propria-i necompetenţă materială, iar prin încheierea din 10 septembrie 2015 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureş şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune în sensul arătat, Tribunalul Mureş, secţia Civilă a reţinut că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu cererea de a se verifica dacă faptele imputate pârâţilor constituie activităţi contrare uzanţelor cinstite, activităţi care sunt prohibite de Legea nr. 11/1991, solicitând antrenarea răspunderii civile a acestora în baza prevederilor art. 3 din legea menţionată, iar nu în temeiul unor obligaţii decurgând din raporturi juridice de dreptul muncii, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 254 din Codul muncii, potrivit cărora salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, prin sentinţa nr. 42/C din 21 octombrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureş, reţinând, în esenţă, că reclamanta a sesizat instanţa de judecată cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe invocarea săvârşirii de către pârâţi a unor fapte de concurenţă neloială, iar nu cu o acţiune în răspundere contractuală de dreptul muncii.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureş sub acelaşi număr de dosar.

La 15 mai 2017, reclamanta şi-a majorat câtimea obiectului cererii de la suma de 142.018,29 RON la suma de 544.387,30 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 87 din 2 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A.. Tg. Mureş, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., au fost obligaţi pârâţii, în solidar la plata în favoarea reclamantei a sumei de 278.910,66 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin faptele de concurenţă neloială săvârşite. S-au respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate. Au fost obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 6.497 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parţial taxă de timbru şi onorariu expert proporţional cu pretenţiile admise. A fost obligată reclamanta la plata în favoarea pârâţilor a sumei de 768 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând parţial onorariu avocaţial, proporţional cu pretenţiile respinse. Au fost compensate cheltuielile de judecată, făcute de părţi până la concurenţa sumei de 768 RON.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 112/A din 13 martie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, a admis apelurile formulate de reclamanta societatea A. şi de pârâţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 87 din 2 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş.

A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul obligării pârâţilor B. şi C., în solidar, la plata către reclamanta A. a sumei de 128.064 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapte de concurenţă neloială.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat reclamanta A. la plata către fiecare pârât apelant a sumei de câte 3.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial parţial în apel şi compensează cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru în apel.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., împotriva acestei decizii, pârâţii B. şi C. au declarat recurs.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că soluţia instanţei de apel este, în parte, nelegală şi netemeinică, considerentele hotărârii atacate cuprinzând motive contradictorii, în condiţiile în care instanţa de apel a admis toate apelurile formulate, motivele avute în vedere pentru admiterea apelului apelanţilor-pârâţi neputând conduce la o soluţie de admitere şi în ceea ce priveşte apelul apelantei-reclamante, instanţa de apel neputând dispune o soluţie contrară în baza aceleiaşi logici.

În argumentarea acestei pretinse contradictorialităţi recurenţii invocă faptul că, în vederea admiterii apelului pârâţilor, instanţa de apel a reţinut faptul că după anul 2011, intimata nu a mai comercializat niciun produs D., deoarece acesta nu mai răspundea cerinţelor pieţei, axându-şi activitatea spre comercializarea altor produse mai uşor de valorificat, iar, în ceea ce priveşte apelul apelantei reclamante, instanţa a reţinut faptul că intenţia deturnării clientelei, prin uzanţe necinstite, rezultă şi din faptul că cei doi pârâţi au trimis oferte de preţ încă din unul 2013 către UMF Tg. Mureş, când erau angajaţii reclamantei, participând cu societatea înfiinţată de ei la procedura de achiziţie publică iar în perioada 2012-2013 au făcut reclamă propriului lor sistem dROOT în rândul clientelei pe care o aveau ca şi angajaţi ai reclamante.

A doua critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel, prin hotărârea atacată, a realizat o interpretare greşită a art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, întrucât în speţă nu se poate identifica elementul obiectiv al deturnării clientelei în niciuna din formele proprii de realizare, deturnarea clientelei fiind o activitate de rezultat, motiv pentru care preluarea clientelei are un caracter ilicit numai atunci când s-a realizat prin mijloace lipsite de onestitate, dolosive şi care au avut consecinţe directe asupra patrimoniului societăţii afectate de presupusa concurenţă neloială.

Consideră recurenţii că art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991 impune existenţa a trei condiţii, respectiv: a) existenţa unei fapte de "deturnare", b) fapta de deturnare să se îndrepte asupra unei clientele deţinute de către un alt profesionist şi c) clientela să fie deturnată ca urmare a legăturilor stabilite în cadrul funcţiei deţinute anterior.

Cu privire la aceste condiţii recurenţii arată că acestea nu au existat în speţă, dat fiind faptul că intimata s-a bucurat de plenitudinea beneficilor rezultate în urma relaţiei contractuale cu UMF Târgu Mureş, aceasta nemaiputând beneficia de alte drepturi băneşti în baza contractului încheiat, drepturi de care să fi fost lipsită prin încheierea de către recurenţi a contractului nr. x/21.06.2013.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel nu a dorit sa administreze nicio altă probă pentru confirmarea raţionamentului său, în condiţiile în care acest raţionament era contrazis de declaraţiile martorilor, care converg în sensul că programul dRoot era cunoscut de către medicii stomatologi din cauza discuţiilor colegiale care aveau loc cu ocazia congreselor medicale. Mai arată recurenţii că legăturile stabilite în cadrul funcţiei deţinute anterior la societatea intimată nu erau apte, să ducă la încheierea unui nou contract cu UMF Târgu Mureş, întrucât contractarea s-a realizat ca urmare aunei proceduri de achiziţie publică, procedură în care alegerea partenerului contractual nu se făcea în baza legăturilor anterioare, ci în baza altor criterii stabilite de lege sau de caietul de sarcini.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenţii consideră că acesta nu a fost dovedit, iar instanţa şi-a însuşit fără rezerve concluziile din raportul de expertiză efectuat în cauză, deşi din conţinutul acestuia rezulta că metoda de calcul folosită a fost o simplă operaţiune aritmetică de adunare a sumelor de bani din contractul nr. x/21.06.2013, iar judecătorii în baza unor prezumţii simple, au calificat aceste încasări ca fiind prejudiciul suferii de intimată.

Solicită în principal admiterea recursului formulat şi casarea în parte a hotărârii recurate, cu reţinerea spre judecare în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc. civ., iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţia nemotivării în drept a recursului raportat la art. 489 Cod procedură, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii-pârâţi au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 20 septembrie 2019 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019 au fost respinse excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-pârâţi şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestuia la 17 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Criticile recurenţilor nu susţin motivul privind contradictorialitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că pârâţii s-au folosit de cunoştinţele dobândite în legătură cu aplicaţiile produsului D., de disfuncţionalităţile acestui produs pe care îl comercializau pentru reclamantă, de cerinţele acestui sector de piaţă referitoare la necesitatea unui altfel de sistem de management al cabinetelor stomatologice, creând propriul lor sistem (dROOT), făcând reclamă acestuia în rândul clienţilor reclamantei şi înfiinţând S.C. E. S.R.L. pentru comercializarea lui concomitent cu calitatea de angajaţi ai reclamantei.

Intenţia deturnării clientelei, prin uzanţe necinstite, a rezultat şi din faptul că cei doi pârâţi au trimis oferte de preţ încă din anul 2013 către UMF Tg. Mureş, când erau angajaţii reclamantei, participând cu societatea înfiinţată de ei la procedura de achiziţie publică, iar în perioada 2012-2013 au făcut reclamă propriului lor sistem dROOT în rândul clientelei pe care o aveau ca şi angajaţi ai reclamantei. Acest aspect a fost reţinut ca venind în sprijinul dovezilor privind intenţia de deturnare a clientelei, atâta timp cât un partener tradiţional, Facultatea de Stomatologie prin UMF Tg. Mureş a devenit clientul pârâţilor înaintea desfacerii contractelor de muncă a acestora.

Toate acestea au culminat cu încheierea contractului x/21.06.2013 între S.C. E. S.R.L. şi UMF Tg. Mureş, client al reclamantei, contract semnat de pârâtul C. (persoana de contact din partea reclamantei în legătură cu produsul D. comercializat Facultăţii de Stomatologie din cadrul UMF Tg. Mureş), instanţa de control judiciar apreciind în mod corect că acestea sunt practici contrare uzanţelor comerciale cinstite, practici neloiale ale angajaţilor unui comerciant.

Aceasta întrucât, conform art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, aşa cum erau în vigoare la data respectivă, constituie concurenţă neloială, deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu aceasta clientela în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant.

Este adevărat că piaţa prestării de serviciu este o piaţă liberă, însă cu condiţia ca între agenţii economici să fie o concurenţă loială licită, în acord cu reglementările legale.

Este de necontestat, însă, că, în speţă, recurenţii-pârâţi, persoane fizice B. şi C., salariaţi ai societăţii intimate S.C. A. la momentul respectiv, s-au folosit de legăturile stabilite cu clientela acesteia în cadrul funcţiilor deţinute în cadrul societăţii intimate, pentru a deturna această clientelă în folosul persoanei juridice nou înfiinţate de aceştia, respectiv a S.C. E. S.R.L..

Or, aceasta constituie o practică contrară uzanţelor comerciale cinstite, şi, prin urmare, o concurenţă neloială în sensul art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991.

În mod greşit recurenţii se prevalează de faptul că prejudiciul nu a fost dovedit, în condiţiile în care, apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanţei să conchidă că prejudiciul cauzat reclamantei se circumscrie contractului x/21.06.2013 încheiat între S.C. E. S.R.L. şi UMF Tg. Mureş în cuantum total de 128.064 RON.

Se constată că sub aspectul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 4 lit. g), lit. g) din Legea nr. 11/1991, respectiv a neîndepliniri cerinţelor instituite de textul legal menţionat, recurenţii au relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei atacate.

Astfel, criticile recurenţilor nu susţin motivul privind încălcarea normelor de drept material, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Este de precizat că susţinerile recurenţilor-pârâţi pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanţa de control judiciar şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute, în raport de probatoriul administrat în cauză.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurenţi, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi B. împotriva deciziei nr. 112/A din 13 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei S.C. A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-pârâţi C. şi B. la plata sumei de 8330 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi B. împotriva deciziei nr. 112/A din 13 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-pârâţi C. şi B. la plata sumei de 8330 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2020.