Total vehicle loss excludes compensation for lost use under CSA Order 14/2011

Şedinţa publică din data de 26 martie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 9 aprilie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. - SUCURSALA GALAŢI, în contradictoriu şi cu intervenientul forţat C., solicitând ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 495.827 RON reprezentând contravaloare reparaţii efectuate la autobuzul marca x; 8.470,06 RON reprezentând contravaloare deplasare autobuz şi servicii de asistenţă rutieră; 5.230,62 RON reprezentând contravaloare deviz service; 960.830,72 RON reprezentând contravaloare lipsă folosinţă începând cu 1 noiembrie 2012 până la 30 aprilie 2014 şi în continuare până la plata efectivă, cu aplicarea penalităţii de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere de la data introducerii acţiunii până la plata efectivă.

Reclamanta a arătat că la data de 29.10.2012 s-a produs un accident de circulaţie în care a fost avariat autocarul proprietatea sa, autorul accidentului fiind asigurat de răspundere civilă obligatorie la societatea pârâtă; a adus la cunoştinţa pârâtei împrejurările producerii avarierii din culpa asiguratului său, aceasta deschizând dosarul de daună; întrucât nu a primit despăgubire ce i se cuvenea, a formulat acţiunea în justiţie.

Pârâta formulat întâmpinare prin care a arătat: suma reprezentând contravaloarea reparaţiilor autocarului depăşeşte nivelul maxim al despăgubirii ce poate fi acordată, având în vedere dauna totală a autovehiculului; a solicitat respingerea celorlalte solicitări ale reclamantei arătând că în cazul constatării daunei totale nu se acordă şi alte tipuri de despăgubire, cele solicitate putând fi acordate doar în cazul daunei parţiale.

Reclamanta a precizat cadrul procesual în sensul că înţelege să se judece şi în contradictoriu cu B. S.A..

Prin sentinţa civilă nr. 545/2014 din data de 20 noiembrie 2014 Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială absolută şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, în considerarea faptului în instanţa nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de art. 115 C. proc. civ., apreciind competenţa instanţei de la sediul pârâtei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 654/2016 din 10 martie 2016 Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis cererea astfel cum a fost precizată de reclamanta A. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata următoarelor sume: 88.613 RON diferenţă despăgubire rămasă de achitat; 8.470,06 RON contravaloarea deplasare autocar şi servicii de asistenţă rutieră; 5.230,62 RON contravaloare constatare avarii; 221.136,24 RON beneficiu nerealizat pe perioada 01.11.2012 - 30.04.2014; 12.285,35 RON beneficiu lunar nerealizat de la data de 01.05.2014 până la data de 05.01.2015. A obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere astfel: 90.016 RON penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere de la data introducerii acţiunii (09.04.2014(până la 05.01.2015, corespunzător sumei achitate; 0,2% pe zi de întârziere pentru suma acordată cu titlu de diferenţă despăgubire de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la achitarea efectivă.

Sentinţa de fond a fost atacată de reclamantă şi pârâtă, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 331/2017 din 20 februarie 2017 instanţa de prim control judiciar a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., a admis apelul declarat de pârâta B. S.A., a schimbat în parte sentinţa de fond înlăturând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, menţinând restul dispoziţiilor hotărârii atacate.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantă şi pârâtă, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 2362 din 5 iunie 2018, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi B. S.A., a casat decizia de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014*.

Prin decizia nr. 1812/2018 din 1 octombrie 2018, instanţa de apel a admis apelurile declarate de reclamantă şi pârâtă; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a admis în parte cererea reclamantei, a obligat pârâtele la plata sumei de 12.285,35 RON/lunar reprezentând beneficiu nerealizat de la 01.05.2014 până la data plăţii, a respins cererea de obligare la plata sumei de 8.470,06 RON cheltuieli de deplasare şi a menţinut restul dispoziţiilor.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a precizat, prealabil, că este fondată critica apelantei-pârâte privind nelegalitatea soluţionării cauzei în primă instanţă doar prin raportare la pârâta iniţială - sucursala de asigurare, apreciind totodată că nu sunt întrunite condiţiile art. 442 C. proc. civ.

Analizând în acest cadrul pretenţiile reclamantei, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele: cu privire la despăgubirea datorată pentru avarierea autovehiculului, a înlăturat apărarea apelantei-pârâte vizând nivelul maxim de despăgubire în condiţiile în care în fond a fost efectuată o expertiză, concluziile acesteia nefiind contestate. În privinţa penalităţilor, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi (2) şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, a apreciat legalitatea obligării apelantei-pârâte la plata acestora. Referitor la contravaloarea deplasării autocarului, instanţa a reţinut aplicarea art. 55 pct. 2 lit. a) din Ordinul menţionat anterior, apreciind că nu pot fi acordate faţă de constatarea daunei totale.

Instanţa a apreciat ca fiind legală soluţia de obligare a apelantei-pârâte la plata contravalorii constatării avariilor şi emiterii devizului de reparaţie, în condiţiile în care chiar partea, prin inspectorul de daune, a solicita prezentarea unui asemenea deviz, suma astfel cuantificată reprezentând o pagubă materială pe care asigurătorul este obligat să o repare.

Cu privire la sumele solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat de apelanta-reclamantă pentru lipsa de folosinţă a autocarului, instanţa a arătat că partea a lămurit titlul pretenţiilor, respectiv beneficiu nerealizat. În acest cadru, a apreciat incidenţa prevederilor art. 26 alin. (1) lit. c) din Ordinul CSA, care obligă asigurătorul să acopere pagubele reprezentând lipsa de folosinţă a vehiculului avariat. A reţinut, totodată că nu este legală soluţia instanţei de fond de limitare a acordării acestor sume, plata parţială efectuată de asigurător neavând un asemenea efect. Sub acest aspect a considerat întemeiată critica apelantei-reclamante.

Apelanta-pârâtă a formulat cerere de lămurire dispozitivului deciziei de apel cu privire la suma de 221.136,24 RON solicitată în fond cu titlu de beneficiu nerealizat pe perioada 01.11.2012 - 20.04.2014, precum şi cu privire la suma de 12.285,35 RON - beneficiu nerealizat de la 01.05.2015 până la data plăţii despăgubirii (06.03.2017).

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 12 decembrie 2018, instanaţ de apel a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei pronunţate, arătând că prin dispoziţia consemnată în dispozitiv în sensul "menţine restul dispoziţiilor", coroborată cu schimbarea în parte a sentinţei de fond este evident că au fost menţinute dispoziţiile sentinţei de fond cu privire la sumele indicate în cererea petentei.

Decizia de apel nr. 1812/2018 din 1 octombrie 2018 şi încheierea din camera de consiliu din data de 12 decembrie 2018 au fost atacate de apelanta-pârâtă B. S.A., în nume propriu şi în reprezentarea SUCURSALEI GALAŢI, solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Prealabil dezvoltării motivelor de casare, recurenta-pârâtă a învederat că la data de 06 martie 2017 a achitat intimatei-reclamante suma totală de 409.694,69 RON, reprezentând: diferenţă despăgubire, contravaloare constatare avarii şi emitere deviz de reparaţii, contravaloare deplasare autocar, penalităţile aferente debitului achitat anterior, penalităţile în continuare până la data plăţii. Anterior efectuase plata sumei de 165.472 RON cu titlu de despăgubire, aspecte neconsemnate în decizia de apel.

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

- nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul stabilirii despăgubirii, prin raportare la art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 42 din Norma emisă în aplicarea ordinului, arătând că suma acordată de instanţă excedează limitei maxime de despăgubire astfel cum rezultă din metoda de calcul reglementată de actele normative menţionate;

- nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul sumei stabilite cu titlu de despăgubire pentru deplasarea autocarului, în raport de dispoziţiile art. 55 lit. a) din Ordinul CSA care exclude plata acestor sume în cazul daunei totale;

- nelegalitatea deciziei cu privire la suma acordată pentru evaluarea avariilor şi emiterea devizului, apreciind că evaluarea se impune în vederea stabilirii tipului de daună, în vederea acordării despăgubirii, fiind opţiunea intimatei-reclamante de se adresa unei persoane juridice;

- nelegalitatea deciziei de apel în ce priveşte suma acordată cu titlu de lipsă de folosinţă prin raportare la art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011 exclud plata acestei despăgubiri pentru mijloacele de transport cu care persoana prejudiciată îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse mijloacelor de transport. În raport de acest text legal, recurenta-pârâtă arată că se putea acorda despăgubirea solicitată doar pentru perioada în care autocarul se afla în reparaţie;

- cu privire la penalităţile de întârziere, recurenta-pârâtă a menţionat că a fost de bună credinţă în instrumentarea dosarului de daună, că intimata-reclamantă nu a fost de acord cu suma propusă, acesta fiind motivul pentru care a formulat acţiune în justiţie, solicitând respingerea acestui capăt de cerere.

În ce priveşte încheierea din camera de consiliu din data de 12 decembrie 2018, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticând soluţia de respingere ca fiind contradictorie cu considerentele expuse, în condiţiile în care decizia a cărei lămurire a solicitat-o nu cuprindea nici referire la aspectele ce se urmăreau a fi lămurite.

În cadrul recursului recurenta-pârâtă a solicitat şi suspendarea executării deciziei de apel, fără a argumenta această solicitare.

În şedinţa din camera de consiliu din data de 7 martie 2019, Înalta Curte a anulat ca netimbrată cererea recurentei pârâte de suspendare a executării deciziei civile recurate, reţinând neîndeplinirea de către parte a obligaţiei legale de achitare a taxei judiciare de timbru aferentă cererii cu care a investit instanţa.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu următoarele apărări: aspectul relevat de recurenta-pârâtă vizând neconsemnarea în considerentele deciziei de apel a sumelor deja achitate nu reprezintă a critică de nelegalitate; despăgubirea a fost stabilită în mod legal în condiţiile în care s-a efectuat o expertiză în cauză, concluziile acesteia nefiind contestate de recurenta-pârâtă; criticile vizând contravaloarea deplasării autocarului sunt lipsite de interes, instanţa respingând această solicitare; criticile cu privire la acordarea sumei reprezentând contravaloarea constatării avariilor şi emiterii devizului de service nu pot fi încadrate în motivele de casare pentru a putea fi analizate; legalitatea acordării sumei cu titlu de lipsă de folosinţă, arătând că a precizat în faţa instanţei de fond că suma reprezintă beneficiu nerealizat, neexistând niciun temei juridic pentru exonerarea de la plată; şi în ce priveşte criticile referitoare la penalităţile de întârziere nu există posibilitatea încadrării în motivele de casare, devenind inadmisibile.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor conform dispoziţiilor din şedinţa din data de 3 iulie 2019.

La data de 28 noiembrie 2019 Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilind termen în şedinţă publică cu citarea părţilor pentru soluţionarea pe fond a acestuia la data de 12 martie 2020.

Nu au fost administrate probe noi în recurs.

Examinând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil analizării criticilor de nelegalitate formulate în cauză Înalta Curte reţine, de principiu, teza urmând a fi argumentată în considerentele ce urmează, că decizia de apel este deficitar redactată, argumentată, existând o necorelare între considerente şi dispozitiv atât sub aspectul criticilor reţinute ca întemeiate pentru înlăturarea unor pretenţii, cât şi a celor respinse, dispozitivul neconcretizând şi nefiind susţinut în totalitate de considerentele expuse de instanţa de apel.

Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la neconsemnarea în cadrul considerentelor deciziei a sumelor achitate pe parcursul procesului nu constituie veritabile critici de casare care să determine nelegalitatea hotărârii contestate. Aspectele invocate nu sunt esenţiale în motivare deciziei, investită cu examinarea legalităţii şi temeiniciei celor dispuse de prima instanţă cu privire la petitele cererii de chemare în judecată, putând fi cel mult valorificate în cadrul unei contestaţii la executare, în măsura în care se tinde la executarea peste ceea ce a stabilit instanţa, raportat şi la plăţile efectuate. În consecinţă, această critică este înlăturată.

Nu poate fi reţinută critica recurentei-pârâte privind greşita aplicare a legii în ce priveşte suma acordată cu titlu de despăgubire, prin raportare la art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011. În speţă, aşa cum s-a apărat şi intimata-reclamantă, a fost efectuată o expertiză care a avut ca obiectiv evaluarea autocarului. Ambele instanţe devolutive au valorificat concluziile raportului depus de expert la dosar şi care au avut la bază criteriile legale de evaluarea prevăzute de actele normative incidente. Expertiza a fost efectuată în cadrul creat de procesul aflat pe rolul instanţei, cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor. În consecinţă, în măsura în care recurenta-pârâtă aprecia că raportul de expertiză este afectat de vicii ori că nu respectă cerinţele legale de evaluare, avea posibilitatea formulării obiecţiunilor în faţa instanţei care a încuviinţat respectiva probă. În măsura în care recurenta-pârâtă nu a acţionat în sensul menţionat, a achiesat la aceste concluzii, valorificate de instanţele devolutive după analiza respectării cerinţelor legale, nu poate susţine o nelegalitate a deciziei de apel doar prin prisma propriului calcul al valorii despăgubirii.

Este nefondată critica recurentei-pârâte privind nelegalitatea deciziei de apel în ce priveşte modul în care aceasta a statuat asupra criticii vizând costul deplasării autocarului. Critica aparent este lipsită de interes, în contextul în care instanţa de apel a dispus în sensul respingerii acestei solicitări a intimatei-reclamante. În consecinţă, nu va fi reţinută apărarea formulată în acest sens de intimata-reclamantă. Înalta Curte va proceda la analiza acestei statuări a instanţei de apel având în vedere soluţia dată recursului, considerentele ce vor fi expuse urmând a fi valorificate de instanţa de apel în aplicarea art. 501 C. proc. civ. Astfel, se apreciază că în mod legal a statuat instanţa de apel cu privire la imposibilitatea acordării sumei solicitate cu titlu de cheltuieli deplasare autocar, în considerarea prevederilor art. 55 pct. 2 lit. a) din Ordinul 14/2011. Dispoziţia legală menţionată exclude în mod expres posibilitatea acordării sumelor folosite pentru deplasarea autovehiculului în cazul constatării daunei totale.

Nu poate fi reţinută critica recurentei-pârâte vizând nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul sumei acordate cu titlu de contravaloare evaluare avarii şi emitere deviz service. Înalta Curtea reţine că partea nu a arătat în ce constă greşeala săvârşită de instanţa de apel, sau care sunt textele legale incidente şi care au fost ignorate sau aplicate greşit. Recurenta-pârâtă îşi exprimă doar opinia în sensul că a fost opţiunea intimatei-reclamante de a se adresa unei persoane juridice pentru efectuarea acestei evaluări, urmând să suporte această cheltuială. Or, aceste susţineri nu pot constitui critici de nelegalitate şi nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., nefiind apte să determine o reevaluare a deciziei recurate.

Este fondată critica recurentei-pârâte privind nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva modului de statuare asupra sumei solicitată cu titlu de beneficiu nerealizat. Înalta Curte reţine că instanţa de apel are o motivare contradictorie cu privire la acest aspect. Astfel, într-un prim considerent instanţa de apel arată că intimata-reclamantă a lămurit cu ce titlu sunt solicitate respectivele sume, reţinând că sunt solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat. Plecând de la această statuare, consideră că recurenta-pârâtă trebuie obligată la suportarea acestor cheltuieli, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 26 alin. (1) lit. c) din Ordinul nr. 14/2011 care stipulează că despăgubirile se plătesc şi pentru pagubele reprezentând lipsa de folosinţă a vehiculului avariat. Instanţa nu argumentează reţinerea aplicabilităţii textului legal, Înalta Curte prezumând că s-a avut în vedere noţiunea de pagubă - constând în beneficiul nerealizat, adică profitul pe care l-ar fi obţinut intimata-reclamantă în perioada lipsei de folosinţă - constând în indisponibilizarea autocarului.

Deosebit de aceste aprecieri, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în speţă a dispoziţiei legale menţionate. Nu se poate reţine incidenţa respectivei norme legale, întrucât aceasta face trimitere la un vehicul avariat, noţiune distinctă de vehiculul cu daună totală. Vehiculul avariat presupune intrarea acestuia în service pentru reparaţii, ceea ce determină, evident, lipsa de folosinţă pentru deţinătorul bunului, asigurătorul urmând să acopere dauna astfel produsă. În cazul vehiculului afectat de daună totală nu se poate aplica prevederea legală indicată de instanţa de apel pentru că în acest caz lipsa de folosinţă este perpetuă, deţinătorul bunului nemaiputând niciodată să reintre în posesia şi utilizarea vehiculului, el nemaifiind apt de reparaţie.

Înalta Curte reţine că sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (1) pct. 1 din Ordinul CSA, care menţionează că se pot formula pretenţii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepţia lipsei de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana prejudiciată îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport.

Se reţine, pe de o parte, că vehiculul proprietatea intimatei-reclamante se încadrează în ipoteza finală a textului legal menţionat, fiind folosit de intimata-reclamantă în realizarea obiectului de activitate. Se reţine totodată că potrivit textului, intimata-reclamantă avea obligaţia dovedirii deţinerii documentelor legale care să îi permită folosirea autocarului în scopul desfăşurării activităţii, aceea de transport persoane. În cauză intimata-reclamantă nu a dovedit cerinţele impuse de textul legal.

Chiar şi în situaţia în care s-ar fi dovedit deţinerea documentelor necesare pentru punerea în circulaţie a autocarului pentru efectuarea activităţii de transport persoane, intimata-reclamantă nu avea deschisă calea obţinerii despăgubirii pentru beneficiul nerealizat, întrucât potrivit textului legal, despăgubirea pentru a asemenea daună se poate acorda doar pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei.

Coroborând cele două texte analizate, Înalta Curte concluzionează că în cazul daunei totale nu se poate acorda despăgubirea cu titlu de beneficiu nerealizat, legea acordând această posibilitatea doar în situaţia autovehiculelor avariate, care intră în service şi doar pentru perioada în care se efectuează reparaţia.

În consecinţă, Înalta Curte reţine nelegalitatea deciziei de apel, dedusa din aplicare greşită a normelor de drept material incidente în cauză în ce priveşte suma acordată, atât global, cât şi ca prestaţie lunară, cu titlu de beneficiu nerealizat.

Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la soluţia dată penalităţilor de întârziere nu vor fi analizate, aceste nefiind critici de nelegalitate de natură să conducă la analiza legalităţii deciziei de apel. Recurenta-pârâtă invocă în cadrul acestei critici buna sa credinţă, precum şi neplata despăgubirii ca urmare a eşuării procedurii amiabile de soluţionare. Însă, recurenta-pârâtă nu indică normele de drept material care ar fi fost încălcate, ignorate ori greşit aplicate de instanţa de apel în soluţionarea petitului contestat.

Este fondată critica recurentei-pârâte întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în ce priveşte soluţionarea de către instanţa de apel a cererii de lămurire dispozitiv formulată de parte. Înalta Curte constată că soluţia de respingere a cererii de lămurire dispozitiv nu are corespondent în considerentele încheierii. Astfel, pentru a se pronunţa respingerea cererii de lămurire a unui dispozitiv instanţa trebuie să constate că dispozitivul este clar exprimat, fiind argumentat de considerentele decisive regăsite în hotărârea ce cuprinde acel dispozitiv, cu indicarea lor expresă. În speţă, instanţa de apel, respingând cererea de lămurire a dispozitivului, prin considerentele încheierii, practic, îl lămureşte, explicând ce înţeles are dispoziţia "păstrează restul dispoziţiilor". Deosebit de faptul că acea dispoziţie este eliptică, nefiind clar dispoziţiile cui sunt menţinute, Înalta Curte reţine că în cuprinsul deciziei de apel nu se regăsesc considerente care să expliciteze şi să susţină cele dispuse sub acest aspect. Acesta este motivul pentru care instanţa, deşi respinge cererea, explică totuşi raţionamentul avut în vedere la pronunţarea respectivei măsuri din dispozitivul deciziei pronunţate. O asemenea abordare nu respectă cerinţele legale, critica recurentei-pârâte fiind fondată.

Pentru toate considerentele reţinute, având în vedere şi dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa decizia şi încheierea recurate şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.

În raport de dispoziţiile art. 501 alin. (19 C. proc. civ., în rejudecare instanţa de apel va avea în vedere dezlegările date problemelor de drept prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. în nume propriu şi în numele S.C. B. S.A. - Sucursala Galaţi împotriva deciziei nr. 1812/2018 din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a încheierii din 12 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi intimatul-intervenient C..

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.