Territorial jurisdiction for payment obligations in international contracts: place of performance must be explicitly defined to override defendant's seat rule

Şedinţa publică din data de 25 martie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10.07.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 114.546,72 USD, reprezentând debit şi penalităţi de întârziere.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 1.170, art. 1.270, art. 1.272, art. 1.350 şi art. 1.766 C. civ.

Ulterior, reclamanta a formulat cerere de modificare şi majorare a petitului cererii, solicitând obligarea pârâtei şi la plata sumei de 2.818.893,75 USD, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând comisionul de succes datorat de pârâtă în temeiul art. 5.3 din contractul nr. x/26.10.2015, precum şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 105.708,52 USD.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2859/09.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că în cauză se aplică regula generală în materia competenţei teritoriale reglementată de art. 107 C. proc. civ. şi că potrivit actelor de procedură depuse de părţi pârâta are sediul în municipiul Bacău.

Instanţa a mai reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă pentru admiterea excepţiei şi că este neîntemeiată apărarea reclamantei privind incidenţa art. 113 C. proc. civ., privitor la competenţa teritorială alternativă a instanţei de la sediul pârâtului sau de la locul executării obligaţiei, deoarece prin prisma obligaţiei care incumbă pârâtei, locul plăţii este acela în care pârâta ar trebui să vireze sumele de bani pretins datorate reclamantei, în contul indicat de aceasta din urmă.

Din acest punct de vedere, instanţa a apreciat că este nerelevant faptul că prin contract s-a convenit în scris că locul unde se derulează contractul este cel de la punctul de lucru al societăţii pârâte din Strada x nr. 44, deoarece în cauză pretenţiile deduse judecăţii se referă la neexecutarea obligaţiei de plată a serviciilor pretins furnizate de reclamantă pârâtei, iar nu la neexecutarea obligaţiei de prestare a servciilor de consultanţă din partea reclamantei. Ori, sumele de bani datorate de pârâtă în temeiul contractului trebuie virate potrivit clauzelor contractuale în contul reclamantei din Statele Unite ale Americii.

Având în vedere acest aspect, din corelarea art. 1.066 alin. (1), art. 1.071 alin. (1), art. 1.072 alin. (1), art. 1.088 C. civ. şi art. 107 C. proc. civ., coroborat cu art. 2.638 C. civ., ar reieşi că litigiul este de competenţa instanţei române, mai precis a Tribunalului Bacău, ca instanţă în raza teritorială a căreia îşi are sediul societatea pârâtă, atât pentru că legea statului cu care contractul are cele mai strânse legături este legea română, cât şi pentru că debitorul prestaţiei caracteristice de plată a preţului este pârâta, care are sediul în Bacău.

Faţă de cele expuse, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bacău.

3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 06.01.2020.

4. Prin sentinţa civilă nr. 35/19.02.2020, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut că competenţa nu trebuie stabilită prin raportare la dispoziţiile art. 2.638 C. civ., coroborate cu cele din Cartea a VII-a din C. proc. civ., care reglementează competenţa internaţională a instanţelor române în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, ci în raport de dispoziţiile din Capitolul II din C. proc. civ., care cuprind reglementări privind competenţa teritorială în cazul litigiilor în care se aplică legea procesuală română, aceasta pentru că, prin art. 14.2 din contractul părţilor cu nr. x/2015, s-a stipulat expres "ca în caz de litigiu, competenţa va aparţine instanţelor judecătoreşti din România."

Instanţa a apreciat că în cauză sunt incidente normele privind competenţa teritorială relativă alternativă, aşa cum aceasta este reglementată de Capitolul II din C. proc. civ., situaţie în care alegerea între mai multe instanţe deopotrivă de competente din punct de vedere teritorial aparţine exclusiv reclamantului, deci nici instanţei şi nici pârâtului.

Totodată, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 3 şi art. 116 C. proc. civ., faptul că pârâta este o societate română cu sediul principal în Oneşti, Jud. Bacău şi cu mai multe puncte de lucru în ţară, printre care şi un punct de lucru în Bucureşti, Str. x A, precum şi împrejurarea că prin contractul părţilor s-a prevăzut expres că, pentru pârâtă, adresa de lucru şi de derulare a contractului este la acelaşi sediu din Bucureşti, Str. x A.

Instanţa a mai reţinut şi că însăşi convenţia a fost semnată în Bucureşti, iar, în fapt, faţă de actele dosarului, raporturile contractuale se desfăşurau tot în Bucureşti, nicidecum în Oneşti.

Tot astfel, nici dispoziţiile legale, dar nici clauzele contractuale, sub aspectul noţiunii de "locul de executare al contractului, nu fac vreo distincţie sub aspectul identificării acestuia în funcţie de tipul de obligaţie presupus neexecutat, respectiv, după cum acesta constă în plata unei sume de bani sau în prestarea unui serviciu ori după cum neexecutarea obligaţiei contractuale este din culpa unuia sau altuia dintre cocontractanţi. Altfel spus, şi în lipsa unei menţiuni exprese în convenţia părţilor, ar fi discutabil să existe mai multe locuri de executare a aceluiaşi contract, după cum neexecutarea incumbă uneia sau alteia dintre părţi.

Mai mult, într-un litigiu similar între aceleaşi părţi şi derivat din acelaşi contract, cu nr. x/26.10.2015, s-a apreciat că, în raport de alegerea reclamantei, revine instanţelor din Bucureşti competenţa teritorială alternativă de soluţionare.

Pentru aceste motive, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, iar conform art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 13.03.2020.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului îl constituie acţiunea în pretenţii a reclamantei A., o societate cu sediul social în statul Delaware din Statele Unite ale Americii privitoare la obligarea pârâtei S.C. B. S.A., societate românească cu sediul social principal în Oneşti, judeţul Bacău, la plata sumei de 2.818.893,75 USD, reprezentând comisionul de succes datorat de pârâtă în temeiul art. 5.3 din contractul nr. x/26.10.2015, precum şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 105.708,52 USD.

Aşadar, se constată că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în realizarea dreptului, patrimonială, prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă, situaţie în care, în speţă, se aplică regula generală de drept comun în materia competenţei teritoriale.

Dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. instituie regula generală a competenţei de drept comun din punct de vedere teritorial pentru judecata în primă instanţă, în sensul că în absenţa unei norme contrare, instanţa competentă este cea de la domiciliul/sediul pârâtului.

De asemenea, conform art. 109 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

Din acest punct de vedere, este indiferent, sub aspectul stabilirii competenţei teritoriale, locul semnării contractului, iar dispoziţiile art. 109 C. proc. civ. nu pot fi efectiv aplicate atâta vreme cât pârâta nu a acţionat la încheierea sau executarea contractului prin dezmembrăminte.

În cauză nu se poate reţine o competenţă teritorială alternativă reglementată de art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. şi nici incidenţa art. 116 C. proc. civ.

Astfel, pentru a putea deveni incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., este necesară determinarea, prin contract, a locului executării obligaţiei, astfel că această determinare nu poate fi făcută pe cale deductivă de instanţa care îşi verifică competenţa. Pe lângă activitatea contractuală, de acordare de consultanţă în afaceri, al cărei loc de executare nu a fost stabilit, obligaţia specifică urmărită în litigiu, plata sumelor de bani reprezentând contravaloarea prestărilor şi a comisioanelor nu este determinată în contract, sub aspectul locului executării. Este, de asemenea, indiferentă, pentru stabilirea competenţei jurisdicţionale, prevederea contractuală conform căreia notificările sau comunicările pot fi transmise pârâtei la adresa din Bucureşti, Strada x nr. 44 A, deoarece această specificare nu echivalează locului executării prestaţiilor contractuale, ci stabileşte strict procedura de comunicare între părţi.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu pot fi atrase, astfel încât rămâne activă regula generală stabilită prin art. 107 C. proc. civ.

Astfel, din coroborarea prevederilor art. 1.066 alin. (1), art. 1.071 alin. (1), art. 1.072 alin. (1), art. 1.088 C. civ. şi art. 107 C. proc. civ., cu art. 2.638 C. civ., rezultă că litigiul este de competenţa Tribunalului Bacău, ca instanţă în raza teritorială a căreia îşi are sediul pârâta, conform art. 107 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2020.