Inadmissibility of cassation in labor disputes under the statutory ban on appeals in low-value social security matters

Şedinţa publică din data de 20 martie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamantul A. a solicitat instanţei să constate că în perioada ianuarie 2013 - iulie 2017 a fost angajatul pârâtului B., ca paznic al animalelor acestuia şi că, în perioada menţionată, deşi a muncit pentru acesta conform înţelegerii, pârâtul nu i-a încheiat contractul de muncă în formă scrisă, nu l-a înregistrat la ITM şi nu a achitat contribuţiile corespunzătoare. De asemenea, a arătat că nu i-a achitat drepturile salariale.

Prin încheierea din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Satu Mare a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Satu Mare, având în vedere că prin Decizia nr. 37/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 114/10.02.2017 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, stabilindu-se că în ipoteza neîndeplinirii obligaţiei de încheiere a unui contract individual de muncă, persoana fizică care a prestat muncă pentru cealaltă parte are deschisă calea acţiunii în constatare a raportului de muncă, instanţa competentă în soluţionarea litigiilor de muncă fiind Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.

Prin încheierea din 10 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Satu Mare a fost respinsă excepţia netimbrării acţiunii, având în vedere că acţiunea este un litigiu de muncă, scutit de timbraj şi a fost unit cu fondul cauzei soluţionarea celorlalte excepţii, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, excepţia lipsei de interes a reclamantului, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 220/LMA din 7 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, pentru perioada ianuarie 2013 - august 2014, invocată de pârât.

Au fost respinse celelalte excepţii invocate de pârât.

A fost admisă în parte acţiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect pretenţii şi, în consecinţă:

S-a constatat că în perioada ianuarie 2013 - iulie 2017, reclamantul a fost angajatul pârâtului, între aceştia existând raporturi juridice de angajat-angajator, specifice celor de muncă.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului despăgubiri constând în echivalentul drepturilor salariale la nivelul salariului minim pe economie începând cu data de 1 septembrie 2014 şi până la data de 1 iulie 2017, actualizate cu indicele de devalorizare a leului.

A fost obligat pârâtul să plătească, pentru aceeaşi perioadă, toate contribuţiile aferente salariului minim pe economie către bugetele publice ale asigurărilor de sănătate, pensie, şomaj, impozit, fară cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin decizia nr. 1295/A/2018 din 18 decembrie 2018 a respins apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva încheierilor de şedinţă din 29 noiembrie 2017 şi din 10 ianuarie 2018 pronunţate de Tribunalul Satu Mare.

A admis apelul declarat de apelantul-pârât B., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 220/LMA din 7 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a constatat că în perioada ianuarie 2013 - martie 2016 şi iulie 2016 - iulie 2017 reclamantul A. a fost angajatul pârâtului B., între aceştia existând raporturi juridice de angajat-angajator, specifice celor de muncă.

A obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. despăgubiri constând în echivalentul drepturilor salariale la nivelul salariului minim pe economie, începând cu data de 01.09.2014 - 01.04.2016 şi 01.07.2016-01.07.2017, actualizate cu indicele de devalorizare a leului.

A obligat pârâtul B. să plătească pentru aceeaşi perioadă toate contribuţiile aferente salariului minim pe economie către bugetele publice ale asigurărilor de sănătate, pensie, şomaj, impozit.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul B. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1295/A/2018 din 18 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 22 noiembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie şi nu încalcă drepturile reglementate ale justiţiabililor.

Este de necontestat că recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Se constată că, în speţă, hotărârea atacată, respectiv decizia nr. 1295/A/2018 din 18 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a fost pronunţată în cadrul judecăţii în apel, fiind definitivă de la pronunţarea sa, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. XVIII din Legea nr. 2/2013: " (1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016, termenul fiind prorogat până la 1 ianuarie 2019 prin O.U.G. nr. 95/2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 (prorogat la 31 decembrie 2018), nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Textul de lege anterior evocat reglementează litigiile în care este suprimat dreptul la recurs, după criteriul materiei în care a fost pronunţată hotărârea instanţei de apel.

De altfel, prin Legea nr. 76/2012 (art. 73 pct. 18) s-a modificat art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 în sensul că hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului.

Aşa fiind, în litigiile privind conflictele de muncă şi asigurările sociale, pentru acţiunile introduse după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., calea de atac este numai a apelului.

În cauză, prin acţiunea promovată, reclamantul A. a solicitat instanţei să constate că în perioada ianuarie 2013 - iulie 2017 a fost angajatul pârâtului B., că deşi a muncit pentru acesta conform înţelegerii, pârâtul nu i-a încheiat contractul de muncă în formă scrisă, nu l-a înregistrat la ITM, nu a achitat contribuţiile corespunzătoare şi nu i-a achitat drepturile salariale.

Astfel, raportând datele speţei la dispoziţiile legale evocate, se constată că obiectul acţiunii se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, întrucât vizează un conflict de muncă.

Cum textul de lege anterior evocat exclude dreptul la recurs în conflictele de muncă, rezultă că decizia instanţei de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunţării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Prin urmare, în condiţiile în care recursul declarat în cauză nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate în principiu la care se referă art. 483 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1295/A/2018 din 18 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1295/A/2018 din 18 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2020.