RCA insurance late-payment penalties: statute of limitations interruption for accessory claims via principal debt action

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu şi cu intervenientul forţat C., să se dispună obligarea pârâtei la plata unor penalizări de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită reclamantului (77.816 RON), de la data avizării daunei (02.11.2010) şi până la data plăţii despăgubirii, cu cheltuieli de judecată.

La 20 iunie 2017, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, calificată de instanţă drept precizatoare, prin care şi-a diminuat cuantumul pretenţiilor la suma de 170.417 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, în conformitate cu Ordinul CSA 21/2009, pentru perioada 02.11.2010 (data avizării daunei) - 02.11.2016 (data plăţii despăgubirilor în sumă de 77.816 RON).

Prin sentinţa civilă nr. 3082 din 12 septembrie 2017, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a penalităţilor în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente despăgubirii de 77.816 RON, calculate de la data de 29.10.2016 şi până la data plăţii. Totodată, tribunalul a obligat reclamantul la plata către stat a sumei de 3.506,67 RON, ajutor public judiciar acordat acestuia în mod nejustificat, şi a sancţionat reclamantul cu amendă în cuantum de 3.506,67 RON, în temeiul art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, pentru formularea cu rea-credinţă a cererii de ajutor public judiciar.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub acelaşi număr unic de dosar, x/2016

Pârâtă B. S.A. a formulat apel incident împotriva sentinţei civile nr. 3082 din 12 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalu Bucureşti, secţia a VI-a civilă, apel prin care a solicitat desfiinţarea acestei hotărâri, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca prescrisă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 1997/A din 16 octombrie 2018 a admis apelul principal formulat de reclamantul A..

A admis apelul incident formulat de pârâta B. S.A..

A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru penalităţile de întârziere solicitate până la 02.11.2013.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru penalităţile de întârziere solicitate pentru perioada ulterioară datei de 02.11.2013.

A admis, în parte, acţiunea astfel cum a fost precizată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi întârziere aferente despăgubirilor de 77.816 RON, calculate pentru perioada 02.11.2013 - 02.11.2016.

A respins, ca prescrise, pretenţiile reclamantului constând în penalităţi de întârziere aferente despăgubirilor de 77.816 RON, calculate pentru perioada anterioară datei de 02.11.2013.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

A compensat cheltuielile de judecată în apel ale părţilor.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 1997/A din 16 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs.

O primă critică vizează modul în care instanţa de apel a soluţionat capătul de cerere privind penalităţile de întârziere, recurenta apreciind că acestea nu sunt datorate, întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 din Ordinul CSA 21/2009.

În opinia recurentei, aprecierea instanţei de apel, în sensul că art. 45 din Normele adoptate prin Ordinul CSA 21/2009 nu se aplică în cauza de faţă, lipseşte de eficienţă dispoziţiile art. 45 şi îngrădeşte dreptul asigurătorului RCA de a face investigaţii cu privire la producerea evenimentului.

Arată că, odată ce posibilitatea solicitării penalităţilor de întârziere este prevăzută pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 36 din Normele adoptate prin Ordinul CSA 21/2009, nu se poate reţine în sarcina S.C. B. S.A. încălcarea vreunei dispoziţii din articolul menţionat.

Consideră că nu se poate reţine o culpă în sarcina sa pentru neacordarea despăgubirii în termenul stabilit de prevederile art. 36 alin. 1din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA nr. 21/209, întrucât circumstanţele şi evaluarea despăgubirii au fost stabilite prin probatoriul complex administrat în cauza ce a făcut obiectul dosarului x/2012, iar plata a fost efectuată de bună voie mai înainte ca decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul x/2012 să îi fie comunicată.

Mai susţine că, potrivit art. 74 din acelaşi Ordin - (1) "în cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă", neputându-se reţine vreo culpă în sarcina societăţii recurente, intimatul-reclamant putând solicita penalităţi în cazul în care S.C. B. S.A. nu ar fi respectat termenul de 10 zile calculat de la data comunicării hotărârii definitive.

În argumentarea celor susţinute recurenta redă situaţia de fapt proprie cauzei şi face trimitere la probatoriul administrat în cauză.

O altă critică formulată de recurentă vizează modul în care a fost soluţionată de către instanţa de apel excepţia prescripţiei extinctive.

Sub acest aspect, recurenta precizează că, faţă de faptul că pretenţia formulată cu privire la penalităţile de întârziere derivă dintr-un fapt juridic întâmplat la 16.05.2010, în speţă sunt incidente dispoziţiile cuprinse în Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind C. civ., respectiv prevederile art. 201, conform căruia prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, în cauză fiind aplicabil Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, că, în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca fiind aplicabile şi dispoziţiile Noului C. civ. în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere considerând că în cauză este vorba despre o prestaţie succesivă, iar pentru fiecare prestaţie începe să curgă o nouă prescripţie.

Consideră recurenta că hotărârea instanţei de apel este contradictorie atât în ceea ce priveşte prestaţia, cât şi în ceea ce priveşte termenul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Astfel, deşi instanţa reţine că dreptul recurentului - reclamant de a percepe penalităţi de întârziere este data de 27.01.2011, dată la care instanţa apreciază că asigurătorul era obligat la plata despăgubirii, apreciază că sunt întemeiate pretenţiile privind acordarea penalităţilor de întârziere pentru perioada 02.11.2013-02.11.2016, reţinând că există prestaţii succesive.

Or, această apreciere este greşită, întrucât obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, iar potrivit principiului de drept "accesorium sequitur principale" penalităţile de întârziere fiind accesorii, la calcularea termenului de prescripţie urmează să fie aplicate aceleaşi dispoziţii ca şi în situaţia obligaţiei principale.

Consideră recurenta că acordarea despăgubirilor din asigurare nu este o obligaţie de plată ce se naşte ca urmare a unor prestaţii succesive, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 12 din Decretul 167/1958 sau cele ale art. 203 alin. (2) C. civ., astfel că orice solicitare de acordare a penalităţilor de întârziere pentru neacordarea despăgubirii apreciată de către instanţa de fond ca fiind datorată de la data de 27.01.2011, era prescrisă.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, înlăturarea apărărilor intimatului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestuia la 17 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins şi menţinută ca legală decizia recurată, însă pentru alte considerente decât cele reţinute de către instanţa de apel.

Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 22395 din 12 decembrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis în parte cererea reclamantului şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 77.816 RON, cu titlu de despăgubiri, respingând ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a autoturismului. Această hotărâre a devenit definitivă la data de 18.10.2016, prin respingerea recursului, ca urmare a pronunţării deciziei civile nr. 292 din 18 octombrie 2016.

Prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, astfel cum aceasta a fost modificată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi întârziere aferente despăgubirilor de 77.816 RON, de la data avizării daunei (02.11.2010) şi până la data plăţii despăgubirilor.

Recursul de faţă vizează soluţia instanţei de apel asupra prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi întârziere aferente despăgubirilor de 77.816 RON, penalităţi calculate pentru perioada 02.11.2013 - 02.11.2016.

Cum în mod corect au reţinut ambele instanţe, la data producerii accidentului (16.05.2010) era în vigoare Ordinul nr. 21/2009 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Dispoziţiile art. 37 din Ordinul CSA 21/2009 prevăd plata penalităţilor de întârziere nu doar în ipoteza în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36, ci şi atunci când şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea.

Prin urmare, refuzul recurentei-pârâte de plată a despăgubirilor a dat naştere dreptului intimatului-pârât de a solicita penalităţi de întârziere până la data plăţii efective, plata despăgubirilor fiind efectuată la 02.11.2016.

În raport de dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011 este de reţinut că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, aspect care determină incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.

Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă este definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul prevăzut de lege.

Prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, sancţiune ce stinge o componentă a dreptului la acţiune, care constă în posibilitatea creditorului de a obţine condamnarea debitorului la executarea obligaţiei ce îi incumbă.

Efectele prescripţiei extinctive sunt cârmuite de principiul prevăzut de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii (în speţă solicitările intimatului-reclamant vizând penalităţile de întârziere), fiind o aplicaţie a regulii conform căreia accesoriul urmează soarta principalului - "accesorium sequitur principale".

Cum penalităţile sunt un accesoriu al debitului principal, ele urmează aceeaşi soartă ca şi suma asupra căreia poartă, aşa încât potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ele se prescriu odată cu creanţa asupra căreia curge.

Potrivit art. 16 lit. b) din Decretului nr. 167/1958:

"termenul de prescripţie se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare", astfel că prin introducerea acţiunii având ca obiect despăgubiri pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost întrerupt cursului prescripţiei în ceea ce priveşte dreptul la acţiune privind debitul principal.

Din moment ce prescripţia dreptului la acţiune pentru plata despăgubirilor a fost întreruptă, rezultă că această întrerupere operează şi pentru accesoriul creanţei potrivit principiului "accesorium sequitur principale", deci şi pentru penalităţile de întârziere.

Cu adevărat, obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, iar potrivit principiului de drept accesorium sequitur principale penalităţile de întârziere fiind accesorii, la calcularea termenului de prescripţie urmează să fie aplicate aceleaşi dispoziţii ca şi în situaţia obligaţiei principale.

Aşa fiind, fără a reitera considerentele expuse, dreptul reclamantului A. de a solicita obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere calculate pentru perioada 02.11.2013 - 02.11.2016 (data plăţii despăgubirilor), nu este prescris, cererea fiind făcută pentru acest interval în cadrul termenului de prescripţie de trei ani.

Recurenta-pârâtă a susţinut în mod corect că acordarea despăgubirilor din asigurare nu este o obligaţie de plată ce se naşte ca urmare a unor prestaţii succesive, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 12 din Decretul 167/1958, însă acest aspect nu este de natură să schimbe soluţia sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, soluţia instanţei de apel fiind legală, astfel că nimic nu împiedică instanţa de recurs ca în examinarea deciziei recurate să substituie motivarea instanţei de apel şi să menţină soluţia pronunţată cu o altă motivare.

Nu în ultimul rând, în condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1997/A din 16 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1997/A din 16 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2020.