Territorial jurisdiction in pension disputes: Union standing as representative vs. active procedural capacity.

Şedinţa publică din data de 20 martie 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub număr de dosar x/2019, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în numele membrului de sindicat A., a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Casa de Pensii Sectorială a Ministerului a Ministerului Apărării Naţionale, solicitând instanţei prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: anularea deciziei de actualizare a pensiei nr. x/29.11.2018 privind actualizarea pensiei + anexele emise de Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale; emiterea unei noi decizii de actualizare a drepturilor de pensie de către Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale; obligarea Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale la plata diferenţelor drepturilor de pensie ale contestatorului ca urmare a emiterii noii decizii de pensie de actualizare, cu începere de la 01.07.2017 la zi, precum şi la plata dobânzii legale şi a indicelui de inflaţie aferentă a sumelor neachitate, până la data plăţii efective a acestora.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 194 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile Legii nr. 223/2015.

Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei de Pensii. Pe fond, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În şedinţa de judecată publică din 11 octombrie 2019 instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin sentinţa civilă nr. 5468 din 11 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind acţiunea exercitată de SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE, în numele membrului de sindicat reclamant A., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE şi CASA DE PENSII SECTORIALĂ A MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE, în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a evocat dispoziţiile art. 99 alin. (2) şi art. 102 din Legea nr. 223/2015, după care a reţinut că instanţa competenţă teritorial este cea de la domiciliul reclamantului A., SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE formulând cererea de chemare în judecată în calitate de reprezentant.

S-a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011 şi Decizia nr. 1/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii nr. 1/2013, întrucât acţiunea dedusă judecăţii priveşte un litigiu de asigurări sociale şi nu are un obiect încadrabil în art. 28 din Legea nr. 62/2011.

Aşadar, s-a reţinut că statutul de reclamant aparţine membrului de sindicat, în numele căruia a fost formulată acţiunea, motiv pentru care competenţa teritorială se determină în funcţie de domiciliul acestuia.

Reţinând că domiciliul reclamantului - membrul de sindicat, în numele căruia a fost formulată acţiunea, se află pe raza judeţului Constanţa, conform înscrisurile depuse la dosar, Tribunalul Bucureşti a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 288 din 14 februarie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Constanţa a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii aparţine Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate, care a formulat cererea în numele membrului său, A..

Acelaşi tribunal a apreciat că problema de drept referitoare la calitatea procesuală activă a organizaţiilor sindicale a fost soluţionată prin decizia nr. 1/2013, pronunţată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat, iar instanţa competentă este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Tribunalul Constanţa a reţinut că decizia în interesul legii este aplicabilă în cauză, întrucât cererea a fost promovată de sindicat, în numele unui membru al său, iar reclamantul sindicat a optat pentru instanţa competentă de la sediul său, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Fiind statuată calitatea procesuală activă a reclamantului Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, acelaşi tribunal a apreciat că instanţa competentă este cea de sediul sindicatului, în acord cu decizia în interesul legii şi cu dispoziţiile art. 102 din Legea 223/2015, evocând în acest sens o serie decizii pronunţate în conflicte negative de competenţă similare.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Constanţa competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Declinarea reciprocă de competenţă a fost determinată de aprecierile diferite făcute de tribunale în legătură cu legitimarea procesuală activă.

Este evident că litigiul de faţă este unul de asigurări sociale, în concret fiind în discuţie dreptul la pensie, astfel că reclamant în prezenta cauză este A., Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate formulând cererea de chemare în judecată în calitate de mandatar în favoarea titularului dreptului la pensie.

Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011 şi Decizia nr. 1/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii nr. 1/2013, întrucât acţiunea nu are un obiect încadrabil în art. 28 din Legea nr. 62/2011, respectiv un drept protejat de legislaţia muncii, legitimarea procesuală activă a sindicatului fiind restrânsă numai la anumite categorii de litigii ce derivă din atribuţiile prevăzute de art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 62/2011.

Nu se poate reţine că Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate are legitimare procesuală activă, deoarece dreptul material ce formează obiectul cererii de chemare în judecată aparţine pensionarului, iar potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), şi anume în cele prin care apără drepturile membrilor lor, ce decurg legislaţia muncii, din statutele funcţionarilor publici, din contractele colective şi individuale de muncă.

Astfel, având în vedere că litigiul vizează pensiile militare de stat, iar nu un conflict de muncă, competenţa instanţei în soluţionarea acţiunii deduse judecăţii nu se poate determina prin raportare la norme care reglementează calitatea procesuală activă a organizaţiilor sindicale în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat cu privire la conflicte de muncă şi la competenţa judecării conflictelor de muncă.

Organizaţia sindicală, în raport cu prevederile art. 1 lit. w) din Legea nr. 62/2011, a acţionat nu împotriva angajatorului reclamantului, ci împotriva instituţiei abilitate să se pronunţe asupra dreptului reclamantului la pensie, având în procesul de faţă numai calitate de reprezentant, sediul acestei organizaţii neavând relevanţă pentru determinarea competenţei de soluţionare a litigiului.

Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat:"Hotărârile comisiilor de contestaţii pot fi atacate la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul, în termen de 30 de zile de la comunicare", iar conform art. 102 din acelaşi act normativ, "cererile îndreptate împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul".

Aşa fiind, întrucât competenţa teritorială este determinată de domiciliul reclamantului A. - membrul de sindicat, în numele căruia a fost formulată acţiunea, iar înscrisurile depuse atestă faptul că domiciliul reclamantului se află în Costineşti, jud. Constanţa, Înalta Curte constată că Tribunalul Constanţa este instanţa căreia îi revine competenţa teritorială de soluţionare a cererii deduse judecăţii.

În raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2020.