RCA Insurance Liability: Non-Compliance with Statutory Response Deadline Triggers Late-Payment Penalties and Limits Recourse to Quantum of Moral Damages

Şedinţa publică din data de 20 martie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare de judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă la data de 30 mai 2017, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pârâta S.C. G. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- 250.000 RON despăgubiri nepatrimoniale şi 1.500 RON prestaţie periodică către B.;

- 250.000 RON despăgubiri nepatrimoniale şi 20.064,16 RON despăgubiri patrimoniale către D.;

- câte 250.000 RON despăgubiri nepatrimoniale către F., A. şi C. şi 150.000 RON despăgubiri nepatrimoniale către E., precum şi:

- penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi de întârziere, începând cu data avizării, 13 septembrie 2016, până la plata efectivă, calculate pentru toate despăgubirile acordate.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 1390, 1391 şi 1394 C. civ., precum şi prevederile Legii nr. 136/1995.

Prin sentinţa nr. 60 din 10 aprilie 2018, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă invocată de pârâtă, ca rămasă fără obiect.

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii B., D., F., A., C. şi E. împotriva pârâtei S.C. G. S.A..

A obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 90.000 RON daune morale, precum şi la plata penalităţii de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 14 decmebrie 2016, până la data plăţii.

A respins cererea având ca obiect plata sumei de 15.000 RON prestaţie lunară către reclamanta B..

A obligat pârâta la plata către reclamantul D. a sumei de 20.449,80 RON daune materiale şi 90.000 RON daune morale, precum şi la plata penalităţii de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 14 decmebrie 2016, până la data plăţii.

A obligat pârâta la plata, către fiecare dintre reclamanţii F., A. şi C., a sumei de 90.000 RON daune morale, precum şi la plata penalităţii de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 14 decembrie 2016, până la data plăţii.

A obligat pârâta la plata către reclamantul E. a sumei de 50.000 RON daune morale, precum şi la plata penalităţii de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 14 decembrie 2016, până la data plăţii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta S.C. G. S.A. şi reclamanţii B., D., F., A., C. şi E..

Prin decizia nr. 986/2018 din 25 septembrie 2018, pronunţată în cauză, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

La data de 15 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 986/2018 din 25 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru reducerea daunelor morale acordate intimaţilor-reclamanţi şi pentru exonerarea recurentei-pârâte de la plata penalităţii de 0,2% pentru fiecare zi de întarziere, începând cu data de 14 decembrie 2016 pentru sumele acordale.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat, cu referire la daunele morale acordate de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel, că valoarea acestora se stabileşte în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, potrivit art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, considerând că în speţă, în mod nejustificat, cuantumul daunelor morale acordate de instanţe a fost situat peste limita impusă de jurisprudenţă.

A arătat că valoarea daunelor morale nu este echitabilă şi proporţională cu urmările accidentului, acestea având rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogăţire.

Recurenta-pârâtă a susţinut că acordarea daunelor morale trebuie să ţină seama de efectul compensatoriu al acestor despăgubiri, fără a se constitui în amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victime şi fără a avea efectul unei îmbogăţiri fără justă cauză.

A considerat că preluarea despăgubirilor morale de către asigurător, în baza unui contract de asigurare, nu poate constitui motiv de amplificare a nivelului acestor despăgubiri, o astfel de abordare având aptitudinea de a crea grave inechităţi şi discrepanţe între diversele categorii de persoane prejudiciate.

Recurenta a susţinut că, în soluţionarea unor asemenea cereri de despăgubiri, trebuie să se ţină seama şi de faptul că fapta a fost săvârşită din culpă, iar nu cu intenţie.

Tot în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, recurenta-pârâtă a susţiut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale fiind stabilit prin aplicarea de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate şi măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele evenimentului, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, toate aceste criterii fiind însă subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă şi trebuind să corespundă prejudiciului real şi efectiv produs victimelor.

De asemenea, a considerat că instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere şi unele criterii obiective, cum ar fi raportarea pretenţiilor la condiţiile socio-economice individuale, precum şi la venitul mediu la nivel naţional.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în urma unui calcul al valorii medii de despăgubire acordate la nivelul curţilor de apel din România ("Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale" elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii), pentru rudele de gradul întâi ale persoanei decedate, precum şi pentru fratele/sora şi soţul/soţia supravieţuitor/supravieţuitoare, au rezultat sume mai mici acordate cu titlu de despăgubiri, fiind fără dubiu că valoarea daunelor morale acordate de instanţele de fond în speţă se situează peste limita impusă de jurisprudenţa din România.

În ceea ce priveşte acordarea, începând cu data de 14 decembrie 2016, a penalităţilor de întârziere pentru daunele morale, recurenta-pârâtă a criticat soluţia pronunţată, arătând că la data respectivă, daunele morale nu aveau un caracter cert.

În acest sens, a precizat că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către intimaţii-reclamanţi, recurenta-pârâtă le-a adresat acestora o propunere de plată, care nu a fost acceptată.

A făcut referire la textul art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, care stabileşte că:

"Despăgubirea .se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care era obligat să o plătească".

A considerat că, în raport cu dispoziţiile anterior evocate, asigurătorul este obligat să achite despăgubirile în termen de 10 zile de la primirea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În susţinerea acestei concluzii, a evocat şi textul art. 38 din Norma arătată, care prevede că:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte, de asigurător.".

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 27 decembrie 2018, intimaţii-reclamanţi B., D., F., A., C. şi E. au invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că în cauză este incidentă sancţiunea nulităţii, prevăzută de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 1 martie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 8 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. şi a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 6 martie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea introductivă, intimaţii-reclamanţi au solicitat, în baza dispoziţiilor art. 1390, 1391 şi 1394 C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995, obligarea recurentei-pârâte S.C. G. S.A. la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul încercat prin decesul autorului lor, H., în accidentul rutier ce a avut loc la data de 12 august 2016, din culpa numitului I..

Recursul a fost fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă neindicând care dintre critici se circumscrie cazurilor de casare menţionate.

Din memoriul de recurs rezultă, sub un prim aspect, că se critică decizia instanţei de apel în legătură cu modalitatea de soluţionare a motivului de apel formulat de pârâtă referitor la acordarea unei sume prea mari în favoarea reclamanţilor, cu titlu de daune morale, în raport cu jurisprudenţa în materie.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt incidente în speţă, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Verificarea considerentelor deciziei atacate din perspectiva criticilor formulate de recurentă relevă faptul că, instanţa de prim control judiciar a menţinut hotărârea tribunalului, sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate, fiind aplicate criteriile stabilite de prevederile normative incidente şi jurisprudenţa în materie, respectiv: dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, inexistenţa unor repere ştiinţifice exacte pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, gravitatea, importanţa şi consecinţele evenimentului pentru persoanele vătămate, efectele negative suferite de acestea pe plan fizic şi psihic, criteriul echităţii şi împrejurarea că acordarea daunelor morale nu poate duce la îmbogăţirea fără justă cauză a perosanelor vătămate prin producerea accidentului.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere, în aprecierea cuantumului daunelor morale, calitatea intimaţilor-reclamanţi faţă de victimă, de soţie supravieţuitoare, copii, ascendenţi şi colaterali, consecinţele negative suferite de aceştia, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Având în vedere aceste consideraţii, Înalta Curte nu poate reţine că decizia recurată ar fi nemotivată sau că ar cuprinde argumente contradictorii, astfel că susţinerile recurentei-pârâte nu se confirmă, în raport cu prevederile punctului 6 al alin. (1) din art. 488 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind pronunţată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

În privinţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, în raport cu criticile formulate, că recurenta nu invocă aplicarea greşită a unei dispoziţii de drept material, motivul de casare fiind invocat cu scopul evident de a repune în discuţie probele şi situaţia de fapt, modalitatea de evaluare a acestora de către instanţă şi, de asemenea, cu intenţia de solicita instanţei de recurs reconsiderarea concludenţei acestor elemente în privinţa impactului produs asupra psihicului intimaţilor- reclamanţi şi în privinţa cuantumului daunelor morale, prin stabilirea unei alte situaţii de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Aşa fiind, criticile recurentei referitoare la greşita apreciere asupra cuantumului daunelor morale nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi, totodată, nu pot fi încadrate în alt motiv de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita stabilire a datei de la care pot fi acordate penalităţile de întârziere prevăzute de dispoziţiile art. 37 alin. (4) din C. proc. civ., recurenta consideră că, la data de 14 decembrie 2016, când instanţele de fond au stabilit că sunt datorate astfel de penalităţi, daunele morale nu aveau un caracter cert, deoarece propunerea de plată adresată de recurentă intimaţilor nu a fost acceptată.

Făcând referire la dispoziţiile art. 37 alin. (4) şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, recurenta-pârâtă a susţinut că asigurătorul este obligat să achite despăgubirile în termen de 10 zile de la primirea unei hotărâri judecătoreşti definitive, astfel că în mod greşit a stabilit instanţa de apel că data de la care recurenta-pârâtă datorează intimaţilor-reclamanţi penalităţi de întârziere este aceea de 14 decembrie 2016.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că, răspunzând aceleiaşi critici formulate de recurenta-pârâtă în apel, instanţa a reţinut că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, neîndeplinirea de către asigurător a obligaţiei de a răspunde în termen de cel mult trei luni avizării producerii evenimentului asigurat, realizate de către partea prejudiciată, dă naştere la dreptul acesteia din urmă de a solicita penalizări de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere.

A mai reţinut că, potrivit situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de fond, necontestate de către recurenta-pârâtă, avizarea producerii evenimentului a avut loc la 13 septembrie 2016, iar răspunsul recurentei-pârâte, respectiv oferta de despăgubire adresată intimaţilor-reclamanţi a fost înaintată acestora la data de 25 mai 2017, cu depăşirea termenului de 3 luni reglementat prin art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014.

În considerarea acestor argumente, instanţa de apel a apreciat corectă concluzia primei instanţe, că dreptul intimaţilor-reclamanţi la plata de penalităţi de întârziere s-a născut cu începere din data de 14 decembrie 2016, considerând ca nefondată susţinerea pârâtei referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 37 alin, 4 din Norma menţionată.

Revenind la critica analizată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că argumentele recurentei-pârâte nu vizează motivul concret avut în vedere de instanţa de apel în soluţionarea chestiunii datei de la care trebuie achitate penalităţi de întârziere.

Recurenta-pârâtă nu contestă, în critica formulată, aprecierea instanţei de apel în sensul nerespectării obligaţiei impuse de dispoziţiile alin. (1) al art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, aceea de a răspunde în termen de cel mult 3 luni avizării realizate de către reclamanţi, ci se rezumă la a sublinia textul art. 37 alin. (4) din acest act normativ, care stabileşte obligaţia recurentei de a plăti penalităţi de întârziere după 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de acordare a daunelor.

Pe de altă parte, se constată că aspectele învederate de recurenta-pârâtă se referă la elemente de temeinicie reţinute de instanţa de apel în cadrul considerentelor relevante din decizie, elemente ce compun situaţia de fapt avută în vedere de instanţă şi care au fundamentat soluţia acesteia privind stabilirea datei de la care recurenta trebuie să achite penalităţile de întârziere (nerespectarea obligaţiei de a răspunde în termen de cel mult trei luni avizării producerii evenimentului asigurat realizate de către intimaţii-reclamanţi).

Or, astfel de critici nu pot fi analizate şi, eventual cenzurate în recurs, întrucât nu evidenţiază elemente de nelegalitate ale deciziei recurate, ci vizează aspecte legate de modul în care instanţa de apel a reţinut împrejurări ce conturează starea de fapt incidentă în cauză.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că în speţă nu s-a confirmat existenţa unor motive de nelegalitate ale deciziei atacate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. împotriva deciziei nr. 986/2018 din 25 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2020.