Unenforceability of credit contract clauses: nullity of cassation appeal for failure to substantiate legal error versus factual re-evaluation of abuse

Şedinţa publică din data de 18 martie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017, disjunsă din dosarul nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat constatarea ca abuziva a prevederilor regăsite in Anexa nr. 1 la cererea de chemare in judecata, punctul 5 cu privire la comisionul de procesare si obligarea paratei la restituirea sumelor indicate in anexă pentru încasarea comisionului de acordare aferent contractelor de credit; constatarea ca abuziva a prevederilor regăsite in Anexa nr. 1 la cererea de chemare in judecata, punctul 6 cu privire la comisionul de monitorizare si obligarea paratei la restituirea sumelor indicate in anexa 1 încasarea de pârâtă cu titlu de comision de monitorizare; constatarea ca abuziva a prevederilor regăsite in Anexa nr. 1 punctul 4 la cererea de chemare in judecata cu privire la clauza de modificarea unilaterala a dobânzii; constatarea ca abuziva a prevederilor regăsite in Anexa nr. 1 punctul 7 la cererea de chemare in judecata cu privire la dobânda penalizatoare; plata dobânzilor legale si actualizarea sumelor a căror restituire se solicita cu rata inflaţieişi - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 78 din 17 ianuarie 2018 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi a luat act că pârâta nu solicită cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 432 din 12 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 78 din 17 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civilenr. 432 din 12 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 din Directiva 93/13, art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 5 din Directiva 93/13.

Recurenţii-reclamanţisusţin că instanţa de apel în mod eronat a considerat că cererea de apel este neîntemeiată având în vedere că reclamanţii au avut posibilitatea de a alege între mai multe variante de credit, în funcţie de modul de determinare a dobânzii, iar reclamanţii au optat pentru un contract de credit cu dobândă variabilă.

Recurenţii-reclamanţisusţin că actul adiţional de care face vorbire instanţa de apel în decizia recurată nu a fost încheiat decât cu dl. A. nu a fost însuşit de d-na B., astfel că acesta nu poate produce efecte în ceea ce o priveşte, iar actul adiţional nu prevede numărul contractului şi face referire la un contract din 25.09.2008, dată la care între reclamanţişi bancă nu a fost încheiat nici un contract.

Recurenţii-reclamanţi precizează că dispoziţiile contractuale care prevăd modul de calcul/perceperea dobânzii de către intimată sunt abuzive, nu au fost negociate cu reclamanţii, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şiobligaţiilepărţilor contractante şi sunt contrare bunei-credinţe, în spiritul Legii nr. 193/2000 şi Directivei 93/13/C.E.E.

În continuarea motivării recurenţii-reclamanţi în susţinerea clauzelor abuzive, au prezentat aspecte ale situaţiei de fapt, jurisprudenţa naţională şi europeană, considerând că instanţa de apel trebuia să constate îndeplinite şi celelalte condiţii impuse de lege pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 3.7 din contract.

Referitor la perceperea comisionului de procesare şi a celui de administrare de către bancă, recurenţii reclamanţi consideră că, instanţa de apel în mod eronat şi neîntemeiat a considerat că modul de redactare al clauzelor respective referitoare la comisionul de acordare şi la cel de administrare este unul clar, inteligibil, neputându-se reţine că prezentarea costurilor băncii este confuză pentru consumator deoarece în cuprinsul contractului de credit au fost explicate clar care sunt costurile aferente contractului de credit.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare (art. 3.12), recurenţii-reclamanţi consideră că suma de 2633 CHF reţinută de către bancă cu titlu de comision de procesare a creditului este excesivă în comparaţie cu activitatea prestată/demersurile efectuate de către reprezentanţii băncii în vederea acordării creditului solicitat de către reclamanţi.

Având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de credit în cauză, intimata este o societate comercială care a acţionat în scopul comercializării serviciilor de creditare, iar reclamanţii sunt persoane fizice care au acţionat în scopuri personale necomerciale, cele două părţi au calitatea de comerciant şi, respectiv, consumator, fiindu-le aplicabile în consecinţă dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

După prezentarea condiţiilor ce trebuiesc îndeplinite pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă şi declarată nulă, Directiva C.E. nr. 2008/48, dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 190/1999, recurenţii - reclamanţimenţionează că este evident că instanţa nu a procedat de această manieră, nepunând la dispoziţiareclamanţilor forma scrisă a convenţiei cu suficient timp înainte de semnarea acesteia, pentru ca reclamanţii să poată lectura şiînţelege toate clauzele şi să poată negocia şi modifica conţinutul acestora.

Aşadar, susţin recurenţii-reclamanţi, pentru a determina dacă există sau nu un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor, nu se iau în considerare doar aspectele financiare, în sensul că valoarea economică a prestaţiilor reciproce să fie inegale, ci şi alte aspecte, care pot genera un efort material al consumatorului sau de altă natură, disproporţionat faţă de obiectul obligaţiei.

Pentru aceste motive, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecinţa rejudecării de către instanţa de apel în sensul reanalizării tuturor capetelor de cerere formulate în cadrul cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea, ca fiind intrat în puterea lucrului judecat a petitului cu privire la clauza contractuală ce prevede perceperea dobânzii penalizatoare - art. 3.11, întrucât recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat critici în recurs; critica reclamanţilor privind actul adiţional încheiat la data de 14.10.2009 având în vedere că aceste aspecte nu au făcut obiectul analizei instanţelor de fond; dispoziţiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, nu sunt aplicabile speţei, întrucât creditul nu a fost acordat împrumutaţilor pentru investiţii imobiliare, ci pentru nevoi personale, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor apreciind că recursul este legal scutit de la obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, raportat la dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, a fost declarat în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei recurate, însă este nul, întrucât dezvoltarea criticilor formulate din cuprinsul cererii de recurs nu fac posibilă încadrarea acestora în cazurile reglementate de punctele 1- 8 ale textului art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 20 noiembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Înalta Curte a fixat termen în completul de filtru, la data de 18 martie 2020, fără citarea părţilor, pentru analizarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate şi, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea de recurs, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aşadar, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părţii prin care este exprimată nemulţumirea faţă de soluţia adoptată în apel se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

În speţă, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o succesiune de fapte şi afirmaţii fără a fi formulate critici de nelegalitate.

Înalta Curte apreciază că se impune a se avea în vedere decizia C.J.U.E. în cauza C-621/17 din 03 octombrie 2019 prin care instanţa europeană a statuat că "aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde".

Or, din perspectiva menţionatei decizii se constată că întreaga argumentare a recurenţilor-reclamanţi privind negocierea modului de calcul/percepere a dobânzii, presupusul dezechilibru, buna-credinţă, criticile privind comisionul de procesare şi cel de administrare, sunt aspecte ce necesită o reevaluare a situaţiei de fapt existentă la momentul încheierii contractului de creditare, aspecte ce vizează netemeinicia şi nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.

De asemenea, stabilirea existenţei sau inexistenţei negocierii clauzelor contractuale reprezintă tot o chestiune legată de situaţia de fapt, a cărei evaluare intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, ceea ce exclude posibilitatea instanţei de recurs de a o reaprecia.

Prin criticile invocate în cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi şi-au exprimat nemulţumirea sub aspectul modului de stabilire a situaţiei de fapt a cauzei prin raportare la probele administrate, raţionamentul instanţei în interpretarea probatoriului, ori dezvoltarea acestora nu permite încadrarea şi analizarea din perspectiva motivului de recurs invocat, motiv pentru care nu pot fi reţinute ca şi critici de nelegalitate.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

De asemenea, invocarea dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este susţinută de argumente prin care să se demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale de către instanţa de apel.

De aceea, recurenţii-reclamanţi ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, din perspectiva motivului de recurs invocat, dacă au fost încălcate norme de drept material, însă recurenţii-reclamanţi nu au invocat asemenea critici, ci argumente vizând reţinerile instanţei de apel privind situaţia de fapt a cauzei prin raportare la probatoriul administrat, argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie şi care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că motivele invocate nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 432 din 12 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 432 din 12 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2020.