Nullity of cassation appeal for failure to substantiate statutory grounds on judicial costs and res judicata

Şedinţa publică din data de 18 martie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 27 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii: A., B., S.C. C. S.A., D. S.A., S.C. E. S.R.L. şi F., să se dispună anularea actului de transfer de proprietate autentificat sub nr. x/28.02.2003, prin care D. S.A. a devenit proprietar al imobilului din Bucuresti, str. x, anularea actului de transfer de proprietate autentificat sub nr. x/8.09.2004 prin care S.C. E. S.R.L. a devenit proprietar al aceluiasi imobil şi anularea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.04.2011 şi a actului de transfer de proprietate autentificat sub nr. x/19.05.2011, prin care F. a devenit proprietar al imobilului. De asemenea, reclamanta a solicitat să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin sentinţa civilă nr. 1783 din 11 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a luat act de renunţarea reclamantei BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, la judecata cererii formulate împotriva pârâţilor D. S.A., S.C. E. S.R.L. şi F.. A obligat reclamanta la plata către pârâta D. S.A. a sumei de 42.113,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului F. privind cheltuielile de judecată. A constatat că cererea de chemare în garanţie formulată de D. S.A. împotriva C. S.A., a rămas fără obiect. S-a admis cererea formulată de D. S.A. şi s-a dispus restituirea sumei de 14.122 RON, achitată de aceasta cu titlu de taxă judiciară de timbru. S-a dispus ca hotărârea să fie transmisă în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă la biroul teritorial în a cărui rază de activitate se află imobilul din Bucuresti, str. x.

Prin decizia civilă nr. 1743 din 25 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă excepţia prematurităţii căii de atac declarate. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, împotriva sentinţei civile nr. 1783 din 11 mai 2017. A fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.000 RON, către intimata S.C. D. S.A.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiuneanulităţii - art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanţa de judecată, în apel, a încălcat regulile de procedură, în sensul că nu s-a pronunţat cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de către reclamantă. În cauză, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu privire la cererea de renunţare la judecată a reclamantei faţă de D. S.A., s-a pronunţat de două ori, prima dată prin încheierea din 25.03.2016, când s-a luat act de cererea de renunţare la judecată faţă de această parte şi s-a stabilit un nou cadru procesual, potrivit principiului disponibilităţii, hotărâre rămasă definitivă prin neexercitarea vreunei căi de atac, iar a doua oară prin sentinţa civilă nr. 1783 din 11 mai 2017, atacată cu apel.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

La pagina 20 din decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată că acestea nu pot fi considerate în niciun caz voluptorii, ci au fost cheltuieli necesare, dat fiind că intimata a fost chemată în instanţă de reclamantă. A apreciat, de asemenea, că aceste cheltuieli nu sunt disproporţionate, în raport de valoarea obiectului, complexitatea cauzei sau activitatea desfăşurată de avocat şi că intimata a fost reprezentata de G.., societate de avocatură cu notorietate în domeniu, motiv pentru care stabilirea onorariului şi încuviinţarea acestuia de către instanţa de judecată urmează să aibă în vedere şi pregătirea profesională a avocaţilor.

În ultimul paragraf din pag. 20, ultima frază instanţa a arătat că, în aprecierea caracterului necesar al cheltuielilor/onorariului de avocat, urmează a se avea în vedere faptul că activitatea desfăşurată de apărătorul apelantei (în realitate apărătorul intimatei) a contribuit la clarificarea aspectelor de fapt şi de drept ale pricinii, în condiţiile în care renunţarea la judecată s-a produs înainte de primul termen de judecată, iar clarificarea de fapt şi de drept se face prin soluţionarea pe fond, ceea ce nu era cazul la acel moment.

La pagina 21 din decizia recurată, instanţa de apel, tot în mod contradictoriu, a mai reţinut că hotărârea primei instanţe de obligarea a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 42.113.19 RON, constând în onorariu de avocat, este temeinică şi legală, dispunând, în acelaşi timp, în calea de atac, reducerea onorariului intimatei D., având în vedere că este excesiv în raport cu munca depusă, măsura nefiind de natură să fie interpretată ca fiind o intervenţie în convenţia încheiată între client şi avocat, chiar şi textul art. 451 alin. (2) prevăzând că o eventuală cenzurare a cuantumului onorariului de către instanţa nu are niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi client.

Prin hotărârea recurată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat - art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În apel, reclamanta a invocat şi a susţinut excepţia de autoritatea de lucru judecat/incidenţa prevederilor art. 430 din C. proc. civ., arătând că, în ceea ce priveşte cererea sa de renunţare la judecată, faţă de D. S.A., F. etc, formulată potrivit principiului disponibilităţii - art. 9 C. proc. civ., prima instanţă a luat act de aceasta la primul termen de judecată, care a fost în data de 25.03.2016, şi, drept consecinţă, prin încheierea de şedinţă (hotărâre) de la acel termen, care a rămas definitivă, urmare a neexercitării vreunei căi de atac, a dispus scoaterea din cauză a pârâţilor: D. S.A., F., S.C. E. S.R.L., stabilind noul cadru procesual, sub aspectul părţilorşi al obiectului acţiunii.

Drept urmare, sentinţa civilă nr. 1783 din 11 mai 2017, în al cărei dispozitiv se menţionează încă o dată că instanţa de judecată ia act de renunţarea reclamantei, prin lichidator FONDUL DE GARANTAREA DEPOZITELOR BANCARE, la judecata cererii formulate împotriva pârâţilor D. S.A., este lovită de nulitate absolută şi urmează a fi înlăturată.

Completul ce a pronunţat prima hotărâre, din 25.03.2016, a fost desfiinţat, urmare a pensionarii preşedintei de complet, dar aceasta nu motivează hotărârea noului complet de a mai soluţiona încă o dată cererea reclamantei de renunţare la judecată faţă de D. S.A., decât prin faptul de a crea aparenţa de legalitate în ceea ce priveştecompetenţa de soluţionare a cererii de obligarea la plata cheltuielilor de judecată, care, de data aceasta, a fost depusă la tribunal pe cale separată, la un interval de timp de 4 zile de la termenul de dezînvestire a instanţei.

Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, au fost formulate două cereri: prima la primul termen de judecată, 25.03.2016, verbal, fără a i se preciza obiectul valoric şi fără a fi depuse dovezile privind valoarea cheltuielilor, cum rezultă din considerentele încheierii de la acea dată. Potrivit prevederilor art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Cum, în raport cu D. S.A., dezbaterile asupra fondului cauzei au fost închise la data de 25.03.2016, când această intimata a fost scoasă din cauză, şi cum nici la acea dată nu au fost depuse la instanţă dovezile privind cheltuielile de judecată, îndreptăţit primul complet de judecată, instanţa nefiind învestită legal, nu s-a pronunţat, cererea fiind lovită de nulitate absolută.

A doua cerere, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată a fost depusă la tribunal de către D. S.A. după pronunţarea încheierii de şedinţa din 25.03.2016 (după 4 zile), prin care pârâţii au fost scoşi din cauză, iar instanţa de judecată (art. 429 C. proc. civ.) a fost dezînvestită cu judecarea oricăror cereri ale acestora.

Conform art. 429 din C. proc. civ., "După pronunţarea hotărârii instanţa se dezînvesteşteşi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale".

De asemenea, art. 430 din C. proc. civ. prevede că: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată".

Efectele lucrului judecat sunt reglementate de dispoziţiile art. 431 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nelegalitatea hotărârii rezidă şi din interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de judecată a normelor de drept material conţinute de Codul fiscal, în ceea ce priveşte art. 281, privind faptul generator al taxei pe valoarea adăugată şi exigibilitatea acesteia în cazul prestărilor de servicii, în cazul dat, servicii de consultanţă.

Pe fondul contestării valorii cheltuielilor de judecată, în care prestatorul de servicii de consultanţă, Casa de avocaţi G.., apărătoarea intimatei, aceasta a inclus taxa pe valoare adăugată în cota de 24% în loc de 20%, reclamanta a denunţat această faptă ilegală, fiind obligată la plata unor cheltuieli de judecată mai mari cu 4% (24%-20%), pe baza unui document fals, factura seria x nr. x din 14.01.2016, acceptată şi plătită de către intimată.

Prin apel, reclamanta a denunţat factura ca fiind un document fals/lovit de nulitate/cu scrieri în neconcordanţă cu legea şi realitatea, privind prestările servicii efectiv produse.

Urmare acestui denunţ se impunea aplicarea prevederilor art. 301-308, respectiv verificarea de scripte, în ceea ce priveşte legalitatea scrierilor din documentul intitulat "factura seria x nr. x din 14.01.2016", după caz, suspendarea judecăţiişi sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 2 cu cercetarea falsului, hotărârea în acest sens fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

În fundamentarea prezumţiilor reţinute de către instanţa de judecată, fiind un domeniu de strictă specialitate, se impunea, având în vedere obligaţia legală a aplicării prevederilor art. 330 alin. (3) din C. proc. civ., să se ceară opinia, cel puţin a unui specialist în aplicarea normelor legale privind taxa pe valoare adăugată, altfel prezumţiile reţinute de instanţa de judecată nu au un fundament legal.

Este adevărat că, potrivit art. 281 din Codul fiscal, varianta în vigoare la data de 07.12.2015, data încheierii contractului de asistenţă juridică, T.V.A. era de 24%, dar la data exigibilităţii, data plăţii, care este una şiaceeaşi cu data prestării acelor servicii prin prezentarea la instanţa de judecată, 25.03.2016, T.V.A. era de 20% (factura fiind emisă în anul 2016), aşa încât pretinderea unei taxe în procent mai mare decât procentul legal de la data exigibilităţii este un fapt ilegal.

Pentru analiza legalităţii, recurenta invocă dispoziţiile Codul fiscal, varianta în vigoare la data de 07.12.2015, astfel:

- potrivit art. 281 din Codul fiscal (Faptul generator pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii): "(1) Faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute în prezentul capitol; (7) Prestările de servicii care determină decontări sau plăti succesive, cum sunt serviciile de construcţii-montaj, consultantă, cercetare, expertiză şi alte servicii similare, sunt considerate efectuate la data la care sunt emise situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, alte documente similare pe baza cărora se stabilesc serviciile efectuate sau, după caz, în funcţie de prevederile contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiari". "(12) Prestările de servicii care nu se regăsesc la alin. (7) - (10) se consideră efectuate la data finalizării prestării serviciului respectiv".

Drept urmare, în cazul prestărilor de servicii de consultanţă, contractul nu este faptul generator de plată a T.V.A., ci data prestării acelor servicii de consultanţă, în cazul dat, acestea având loc în anul 2016, aşa încât, cota de T.V.A., începând cu data de 01.01.2016, este de 20 %, nu de 24 % (art. 291 din Codul fiscal).

În ipoteza că ar fi fost livrate servicii de consultanţă şi în anul 2015, după data 07.12.2015, data încheierii contractului de asistenţă juridică, nu doar în 2016, trebuia să se perceapă T.V.A. atât de 24%, cât şi de 20%, taxa de la data livrării serviciilor de consultanţă ori de la data încasării sumei pentru acele servicii.

În speţă, având în vedere că serviciile, prezumat, au fost efectuate parţial în anul 2015 şi, efectiv, finalizate în anul 2016, trebuia să se facă regularizarea, în mod obligatoriu, potrivit prevederilor art. 291 alin. (6) din Codul fiscal, unde se stipulează că, "în cazul schimbării cotei se va proceda la regularizare pentru a se aplica cota în vigoare la data livrării de bunuri sau prestării de servicii, pentru cazurile prevăzute la art. 282 alin. (2), precum şi în situaţia prevăzută la alin. (5)", dar cum în cauză factura a fost emisă şi încasată în anul 2016, cota de T.V.A. ce trebuia aplicată era de 20%.

De altfel, T.V.A. nici nu putea fi pretins şi încasat mai înainte de exigibilitatea faptului generator. Potrivit prevederilor art. 282 alin. (1) din Codul fiscal, "(1) Exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator". Cum, în speţă, faptul generator, potrivit legii, "intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor", cum s-a precizat mai sus, prestările de servicii de asistenţă juridică (reprezentare în instanţa de judecată etc.) au fost livrate în 2016, T.V.A. nu putea fi perceput decât de 20%, nu de 24%.

Văzând, totodată, că factura de decontare a acestor cheltuieli a fost emisă la data de 14.01.2016 şi decontată la 05.02.2016, iar faptul generator a fost produs la 25.03.2016, precum şi că începând cu 01.01.2016 cota de T.V.A. era de 20%.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ.

Pârâta D. S.A. a declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1743 din 25 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu interpretarea greşită a art. 451 -453 C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a redus în mod nelegal valoarea cheltuielilor de judecată solicitate, reprezentând onorariul avocaţial suportat de D. S.A. cu ocazia apelului.

In terminis, căderea în pretenţii se bazează pe culpa procesuală a celui care, nejustificat, a nesocotit ori a încălcat vreun drept substanţial sau de procedură. Aşadar, prin conduita sa neglijentă a determinat efectuarea respectivelor cheltuieli de partea care a triumfat.

Plecând de la prevederile art. 453 C. proc. civ. şi având ca limite jurisprudenţiale hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de Curtea Europeană de Justiţie, se poate susţine, în mod rezonabil, că onorariul avocatului poate fi încuviinţat de instanţa judecătorească, în integralitate, ca şi cheltuială de judecată, dacă este necesar, real şi rezonabil.

Deşi în cauză toate cele trei condiţii de mai sus sunt îndeplinite, instanţa de apel interpretat greşitdispoziţiile art. 453 C. proc. civ. şi a redus, în mod neîntemeiat, cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de D. S.A., cu titlu de onorariu avocaţial aferent apelului.

Astfel, caracterul real al cheltuielilor de judecată rezultă din faptul că reprezentanţii convenţionali ai recurentei au depus în faţa instanţei de fond dovezile privind efectuarea plăţii onorariului stabilit.

Prin urmare, faţă de faptul că între D. S.A. şi S.C.A. G. există contract de asistenţă juridică, respectiv faptul că la dosar există dovezile privind plata onorariului stabilit, cheltuielile de judecată sunt reale.

Având ca temei prevederile art. 453 C. proc. civ., precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Curţii Europene de Justiţie, caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, reprezentate în speţă de onorariul avocatului, trebuie să se aprecieze în baza următoarelor criterii; (a) valoarea pricinii, (b) munca depusă de avocat şi (c) pregătirea profesională a avocatului.

Cu alte cuvinte, stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat are la bază atât criterii obiective (valoarea pricinii şi munca depusă de avocat), cât şi criterii subiective (pregătirea profesională a avocatului, prestanţa, notorietatea).

În cazul dedus judecăţii, criteriile mai sus menţionate au fost avute în vedere de părţi la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat.

În ceea ce priveşte valoarea pricinii, recurenta a formulat apărări de menţinere a hotărârii primei instanţe cu privire la cheltuielile de judecată în cuantum de 42.113,19 RON. Or, raportat la această valoare, cuantumul onorariului avocaţial este unul rezonabil.

Referitor la criteriul subiectiv de stabilire a onorariului de avocat -notorietatea/prestanţa/pregătirea profesională a avocatului, trebuie avut în vedere şi faptul că D. S.A. a fost reprezentată de G., societate de avocatură clasificată de către firmele de evaluare a avocaţilor ca fiind societatea de avocatură numărul unu în ceea ce priveşte litigiile şi arbitrajul.

De asemenea, sumele cheltuite de persoana ce a câştigat procesul trebuie să contribuie în mod semnificativ la soluţionarea cauzei, în sensul că trebuie să aibă legătură cu obiectul judecăţii.

În cazul de faţă, activitatea desfăşurată de avocat a contribuit în mod categoric la soluţionarea favorabilă a cauzei, aceasta constând în principal în redactarea întâmpinării la apelul declarat de BANCA ROMÂNĂ DE SCONT, reprezentarea la termenul de judecată din apel, iar toate apărările susţinute de reprezentanţii convenţionali ai recurentei s-au dovedit utile cauzei, argumentele fiind validate de instanţa de apel.

Faţă de toate aceste aspecte, condiţiile prevăzute la art. 453 C. proc. civ. sunt îndeplinite, sens în care instanţa de apel a dat o interpretare greşită acestor dispoziţii legale şi a redus cheltuielile de judecată solicitate, reprezentând onorariu de avocat aferent apelului.

Intimatul-pârât F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE. De asemenea, a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive în ceea ce îl priveşte, având în vedere faptul că recursul a fost formulat exclusiv în contradictoriu cu intimata D. S.A., precum şi excepţia tardivităţii formulării recursului, în cazul în care, din dovezile de comunicare a deciziei recurate reiese că recursul a fost declarat cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea acestuia şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat nulitatea/nemotivarea în termenul legal. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, precum şi respingerea sau, după caz, cenzurarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului F., solicitând a se constatat că aceasta nu are valoarea unui act procedural şi înlăturarea sa din dosar. Cu privire la întâmpinarea formulată de către recurenta-pârâtă, a combătut argumentele acesteia.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor apreciind că recursul principal este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, a fost declarat în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei recurate, însă este nul, întrucât dezvoltarea criticilor formulate din cuprinsul cererii de recurs nu fac posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de punctele 1-8 ale textului art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. cu privire la recursul incident, raportorul a apreciat că este legal timbrat şi a fost depus odată cu întâmpinarea la recursul principal, cu respectarea dispoziţiilor art. 491, coroborat cu art. 472 alin. (1) şi art. 474 alin. (1) din C. proc. civ., iar ca urmare a anulării recursului principal, soluţia propusă a fost de a se face aplicarea dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul rămânând fără efect.

Prin încheierea din data de 20 noiembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, susţinând că recursul este admisibil, iar motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte a fixat termen în completul de filtru, la data de 18 martie 2020, fără citarea părţilor, pentru analizarea admisibilităţii în principiu a recursurilor.

La termenul din 18 martie 2020, Înalta Curte s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei tardivităţii recursului şi a lipsei calităţii procesual pasive, invocate de către intimatul F..

Referitor la excepţia tardivităţii invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte o va respinge având în vedere recursul principal a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., având în vedere că decizia pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată recurentei la 31.01.2019, iar cererea de recurs a fost depusă la 11.02.2019 .

Înalta Curte va respinge şi excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât F., având în vedere că, în speţă, stabilirea cadrului procesual a avut loc ca urmare a cererii de renunţare la judecată formulată de reclamantă, faţă de cei trei pârâţi D. S.A., S.C. E. S.R.L. şi F..

Prin urmare, prin sentinţa civilă nr. 1783 din 11 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea reclamantei BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, la judecata cererii formulate împotriva pârâtului F., soluţie menţinută de instanţa de apel ca urmare a respingerii ca nefondat a apelului formulat de reclamantă.

În acest context, în calea de atac a recursului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, nu poate fi supusă dezbaterii pe calea apărărilor pe care acesta le formulează în calitate de intimat în recursul declarat de partea potrivnică, întrucât prin neatacare, aceasta a intrat sub autoritatea lucrului judecat.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate şi, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul principal declarat de recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEMUL BANCAR, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aşadar, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părţii prin care este exprimată nemulţumirea faţă de soluţia adoptată în apel se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

În speţă, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deşi au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este invocat formal, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a invocat în faţa instanţei de apel autoritatea de lucru judecat.

Argumentele invocate de către recurentă în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează, de fapt, aspecte de netemeinicie, respectiv aprecierea instanţei de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat în sumă de 42.113,19 RON.

Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. (încălcarea autorităţii de lucru judecat) este, de asemenea, invocat formal. Reclamanta nu a invocat în faţa instanţei de apel autoritatea de lucru judecat, ci rămânerea fără obiect/fără interes a cererii de renunţare la judecată, cu privire la care instanţa s-a pronunţat.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat necesitatea ca instanţa de apel să ceară opinia unui specialist în aplicarea normelor fiscale, fapt ce excedează motivelor de nelegalitate.

De asemenea, recurenta reia argumentele expuse în apel cu privire la cota de T.V.A. aplicabilă, fără să exprime critici de nelegalitate cu privire la hotărârea recurată. Reluarea, chiar şi în altă formă, a criticilor susţinute în apel nu corespunde cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Aşadar, recurenta nu formulează critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

În consecinţă, se constată că recurenta nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către Curtea de Apel Bucureşti când a respins ca nefondat apelul şi a menţinut ca legală şi temeinică hotărârea primei instanţe de obligare a reclamantei, în temeiul art. 406 alin. (3) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 42.113,19 RON, constând în onorariul de avocat.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a aplica sancţiunea nulităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar potrivit art. 493 alin. (5) din acelaşi cod va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEMUL BANCAR, împotriva deciziei civile nr. 1743 din 25 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Faţă de anularea recursului principal, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 491 alin. (1) din acelaşi act normativ, motiv pentru care va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile tardivităţii şi a lipsei calităţii procesual pasive, invocate de către intimatul F..

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEMUL BANCAR, împotriva deciziei civile nr. 1743 din 25 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge recursul incident declarat împotriva aceleiaşi decizii de recurenta-pârâtă D. S.A., ca rămas fără efect.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2020.