Determining consumer status for credit nullity claims under Law 193/2000 based on objective loan parameters and borrower's commercial activity

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 5.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. (România) S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută parţială a art. 5.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/5.06.2008, în ceea ce priveşte comisionul pentru serviciul suplimentar; să constate nulitatea absolută a art. 5.1 lit. b), aşa cum a fost acesta modificat prin actul adiţional nr. x/5.06.2009; să constate nulitatea absolută a art. 5.2 din contract, referitor la posibilitatea creditorului de a modifica unilateral nivelul costurilor creditului.

Prin sentinţa civilă nr. 2937/2018 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Judecătoria Piteşti, secţia Civilă s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa nr. 229/2018 din 20 iunie 2018, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de intimată prin întâmpinare şi a respins cererea în contradictoriu cu pârâta B. România S.A. ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 12/A-COM din 10 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 229/2018 din 20 iunie 2018, Tribunalul Argeş, secţia Civilă în dosar nr. x/2017, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Împotriva deciziei nr. 12/A-COM din 10 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta B. România S.A..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta B. România S.A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că instanţa de apel a considerat în mod greşit că intimata-reclamantă ar avea calitatea de consumator în înţelesul Legii nr. 193/2000 astfel că au fost aplicate greşit prevederile art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca un reclamant să poată formula o acţiune întemeiată pe prevederile Legii 193/2000, respectiv: să fie o persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii; să acţioneze în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Potrivit art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, prin "consumator" se înţelege orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidenţa prezentei directive, acţionează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale.

În acest sens, recurenta arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că din moment ce contractul nu relevă concret afectarea creditului unui scop profesional, suma de 77.500 Euro reprezentând "nevoi personale nenominalizate", nu s-ar fi dovedit că reclamanta nu ar întruni cerinţele impuse de definiţia consumatorului prevăzută de Legea nr. 193/2000. În realitate, instanţa trebuita să observe că raportat la valoarea creditului, durata de rambursare (credit tip-punte) şi mai ales mecanismul de rambursare, contractul de credit nu a fost destinat satisfacerii propriilor necesitaţi de consum ale intimatei-reclamante, ci a avut ca scop finanţarea unor fapte de comerţ. De altfel, prin decizia atacată, instanţa de apel susţine în mod greşit că noţiunea de "investiţie" nu s-ar referi în mod obligatoriu la afectarea creditului unui scop profesional, întrucât "investiţia putea servi achiziţionării unui bun imobil sau a altor achiziţii care nu au legătură cu afacerile sau cu activitatea continuă a reclamantei". Or, aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât prin cererile de reeşalonare depuse de intimata-reclamantă s-a solicitat reeşalonarea creditului ca urmare a faptului că investiţia efectuată din creditul acordat nu a putut fi valorificată. În consecinţă, nu se poate susţine că cererea de reeşalonare - o cerere prin care intimata-reclamantă solicită prelungirea duratei de rambursare întrucât nu poate achita la scadenţă creditul - ar fi justificată de neachiziţionarea unui imobil sau a altor bunuri care nu au legătură cu afacerile acesteia.

Faţă de modalitatea de rambursare a creditului şi de justificarea cererilor de reeşalonare, se observă faptul că încheierea Contractului s-a făcut în schimbul obţinerii unor sume de bani în vederea dezvoltării unei afaceri, creditul având o destinaţie comercială.

În ceea ce priveşte întreprinderea Individuala A., atât la data solicitării creditului cât şi la data introducerii cererii de chemare în judecată aceasta era activă, ultima declaraţie fiind depusă în data de 2 februarie 2018.

În acest sens, recurenta arată că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la aspecte fără legătură cu contractul de credit, ignorând totodată specificul acestuia şi apreciind în mod greşit că lipsa depunerii unor declaraţii fiscale sau inactivitatea ar reprezenta indicii în privinţa destinaţiei creditului contractat.

De asemenea, recurenta arată că a încheiat cu intimata-reclamantă mai multe acte adiţionale începând cu anul 2008, acestea nefiind analizate de instanţa în niciun mod, deşi reprezintă acte juridice distincte, încheiate tocmai în considerarea cererilor formulate de intimată, prin care se specificase faptul că investiţia realizată nu putuse să fie valorificată.

Totodată, recurenta solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că instanţa naţională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13/CEE are obligaţia să verifice, ţinând seama de ansamblul elementelor de probă şi în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept "consumator" în sensul directivei menţionate, iar pentru a proceda astfel, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau serviciu. În acest sens, recurenta arată că instanţa de apel recunoaşte că intimata-reclamantă avea calitatea de asociat într-o societate şi deţinea o întreprindere individuală, raportându-se însă exclusiv la împrejurarea că societatea C. nu ar mai fi depus declaraţii din 28 februarie 2006.

În ceea ce priveşte faptul că intimata-reclamantă ar fi avut calitatea de titular al unei întreprinderi individuale active la momentul solicitării creditului, acest aspect nu a fost analizat de instanţa de apel.

De asemenea, recurenta solicită instanţei de recurs să observe că în cauză nu prezintă relevanţă lipsa calităţii de împrumutat a societăţii sau întreprinderii individuale, iar faptul că intimata-reclamantă a semnat contractul, în calitate de persoană fizică, nu este prin el însuşi suficient să îi garanteze protecţia conferită de legislaţia protecţiei consumatorului.

Intimata-reclamantă nu are calitatea de consumator, ci de profesionist, având calitatea de asociat/administrator în următoarele societăţi, aşa cum rezultă din extrasele de la Registrul Comerţului depuse în prima instanţă: C. S.R.L. - asociat, cu o participare de 50% la beneficii şi pierderi, cât şi calitatea de administrator, societate activă în prezent; Întreprindere Individuală A. - titular (societatea având ca obiect comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate cu vânzare predominantă de produse alimentare băuturi şi tutun - Cod CAEN 4711.

Într-o altă critică, recurenta susţine că decizia instanţei de apel este parţial nemotivată şi cuprinde motive străine de natura cauzei - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de apel, deşi avea obligaţia să răspundă în mod precis apărărilor invocate de pârâtă, nu a mai analizat calitatea intimatei-reclamante de titular a întreprinderii individuale A., deşi aceasta era activă la data contractării creditului.

Totodată, susţine recurenta că argumentele invocate de instanţă referitoare la destinaţia creditului sunt străine de natura cauzei şi a actului dedus judecaţii, astfel de susţineri nu pot fi primite, întrucât garanţiile imobiliare sunt justificate de existenţa nevoii creditorului de a se asigura că debitorul îşi va îndeplini obligaţia principală. Prin urmare, întrucât garanţia a fost stabilită în vederea îndestulării creditorului - Banca, în măsura neîndeplinirii obligaţiei principale, nu se poate ajunge la concluzia că acesta a fost acordat pentru acoperirea unor nevoi personale.

Mai mult decât atât, instanţa de apel consideră în mod greşit că sintagma "investiţia efectuată din creditul acordat, nu a putut fi valorificata până în prezent" s-ar referi la achiziţionarea unui imobil sau a altor achiziţii care nu au legătură cu afacerile sau cu activitatea continua a intimatei-reclamante. Astfel, achiziţionarea unui bun destinat folosinţei personale nu putea reprezenta un motiv pertinent care să stea la baza cererii de reeşalonare, fiind absurd să se considere că neachiziţionarea bunului şi nu lipsa sumelor necesare ca urmare a nerealizării investiţiei ar putea prelungi termenul de rambursare cu 10 ani. În realitate, contrar susţinerilor instanţei de apel, intimata-reclamantă a contractat creditul în scopul realizării unei investiţii, aceasta acţionând în calitate de profesionist şi aducând drept motiv al cererii de reeşalonare imposibilitatea valorificării investiţiei în care au fost plasate fondurile, aspecte ce demonstrează că aceasta nu poate beneficia de protecţia conferită prin Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 3 iulie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de 28 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilindu-se termen la 12 martie 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată se impune casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Conform art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată.

Motivele de casare sunt cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. din perspectiva cărora a arătat că instanţa a aplicat greşit art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 dar şi faptul că hotărârea instanţei este parţial nemotivată în ceea ce priveşte apreciere a instanţei asupra calităţii de consumator a reclamantei fiind încălcate dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Critica este fondată.

Potrivt art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noţiunii de consumator este relevantă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 este consumator orice persoană fizică acţionând în scopuri ce se află în afara activităţii sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

CJUE a statuat în cauza C-110/14 (Horaţiu Ovidiu Costea împotriva S.C. D. SA) "că una şi aceeaşi persoană poate acţiona în calitate de consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora". A subliniat totodată că "noţiunea "consumator", în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are (...) un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real".

Raportat la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că reţinerea calităţii de consumator de către instanţa de apel nu s-a făcut după o analiză riguroasă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instanţa rezumându-se să concluzioneze că din analiza obiectului contractului şi a înscrisurilor depuse nu rezultă în mod automat lipsa calităţii de consumator.

Or, având în vedere că reclamanta desfăşura şi activităţi comerciale deţinând calitatea de acţionar într-o societate comercială şi fiind înregistrată ca PFA, instanţa trebuia să administreze probe care să stabilească dacă împrumutul obţinut a fost folosit în scopuri aflate în sfera activităţii sale comerciale.

Se reţine, totodată, că în analiza calităţii de consumator instanţa nu trebuie să se limiteze la analiza termenilor contractuali, ci să identifice şi scopul pentru care a fost acordat creditul şi modalitatea în care au fost utilizate sumele împrumutate.

În acest context se reţine nelegalitatea deciziei de apel reflectată în modalitatea în care a interpretat calitatea de consumator a intimatei-reclamante prin raportare la jurisprudenţa CJUE invocată în cauză.

Greşita aplicare a normelor legale incidente rezultă din interpretarea dată înscrisurilor emise chiar de intimata-reclamantă prin care se atestă scopul avut în vedere de aceasta la momentul contractării creditului.

În consecinţă, în analiza obiectivă a calităţii de consumator, aşa cum a statuat CJUE, nu se poate face abstracţie de elementele fundamentale ale contractului: suma considerabilă împrumutată, perioada de rambursare (12 luni), modalitatea de rambursare (lunar-doar dobânda, la final-întregul capital) şi forma de creditare (facilitate de credit).

În urma analizei acestor aspecte obiective coroborate cu înscrisurile emise chiar de intimata-pârâtă se poate aprecia asupra îndeplinirii condiţiilor legale ce configurează noţiunea de "consumator".

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat recurenta-pârâtă B. ROMANIA S.A. împotriva deciziei nr. 12/A - COM din 10 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. ROMANIA S.A. împotriva deciziei nr. 12/A - COM din 10 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi12 martie 2020.