Swiss-franc loan: appeal allowed, interest-only clause quashed for lack of reasoning; unfairness findings on variable-rate and fee clauses stand

Şedinţa publică din data de 12 martie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 6 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat: să se constate caracterul abuziv al clauzei 6.3 din contractul de credit nr. x din 26 mai 2008; să se dispună stabilizarea întregului credit prin luarea în considerare a ratei de schimb de 2,2710 RON/1 CHF, existent la data încheierii contractului; să se dispună restituirea de către pârâtă a oricăror sume achitate în plus de către reclamant; să se constate caracterul abuziv al clauzei 1.3 lit. a) cu privire la comisionul de acordare în sumă de 2730 CHF şi să fie obligată pârâta să restituie această sumă, către reclamant; să se constate caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 1.2 şi în art. 5.1 conform căreia "dobânda este variabilă, calculabilă în funcţie de indicele de inflaţie şi de marja băncii"; ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzelor privind "marja variabilă", să fie obligată pârâta să stabilească pentru toată durata de rambursare a creditului o marjă fixă care să nu depăşească marja în vigoare la prima dată de scadenţă; să se constate caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 5.2 teza a II a conform căreia după primele 6 luni, pentru o perioadă de 3 ani, banca va calcula şi va percepe lunar dobânda; să fie obligată pârâta să recalculeze valoarea rambursată a creditului prin luarea în considerare a sumelor plătite cu titlu exclusiv de dobânzi şi compensarea acestora parţial cu principalul, considerând că rambursarea acestuia a început încă din luna ianuarie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 3604 din 23 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 206 din 14 ianuarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 99/F din 21 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 3808 din 21 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a fost constatată nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/26.05.2008: art. 1.2 şi art. 5.1 referitor la dreptul băncii de a modifica în mod unilateral rata dobânzii; art. 1.3 lit. a) cu privire la comisionul de acordare; art. 5.2 teza a II-a din contractul de credit. A fost de obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 2730 CHF, în RON la cursul oficial, reprezentând comision de acordare, şi să recalculeze valoarea rambursată a creditului prin compensarea parţială cu principalul a sumelor plătite cu titlu exclusiv de dobânzi în perioada contractuală aflată sub incidenţa clauzei 5.2 teza a II a. Au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2246 A din 6 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta B. S.A. - Sucursala Iuliu Maniu împotriva sentinţei civile nr. 3803 din 21 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul A.. A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că au fost respinse ca neîntemeiate cererea de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii clauzei prevăzute de art. 1.3 lit. a) şi cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei de 2730 CHF, în RON la cursul oficial, reprezentând comision de acordare. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, fiind obligat intimatul la 2.205 RON cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a reţinut că motivul de apel care se referă la criticarea greşitei reţineri a caracterului abuziv şi nulităţii clauzelor de la art. 1.2 şi art. 5.1 din contractul de credit cu privire la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii este neîntemeiat având în vedere că nu este suficientă doar existenţa unei motivaţii întemeiate, cum este cea referitoare la modificările condiţiilor pieţei economico-financiare şi care să fi determinat modificarea în sensul creşterii dobânzii contractuale, ca urmare a creşterii marjei băncii ci este necesar ca această motivaţie întemeiată să fie de natură să expună în mod transparent mecanismul de variere a ratei dobânzii, pentru ca, în baza acestui mecanism, consumatorul să poată să evalueze consecinţele economice ce rezultă cu privire la obligaţiile sale potrivit contractului de credit. Atâta timp cât această motivaţie, chiar întemeiată pe factori economici, nu este adusă la cunoştinţa consumatorului prin expunerea transparentă a mecanismului de variere posibilă a marjei băncii în funcţie de aceşti factori, nu este realizat scopul evidenţiat de Cauza CJUE C26/13, respectiv cel referitor la posibilitatea consumatorului de a evalua consecinţele economice ce rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

În privinţa motivului de apel referitor la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit privind comisionul de acordare, instanţa de apel l-a considerat ca fondat deoarece condiţiile ce trebuie a fi întrunite pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale dintr-un contract standard, preformulat, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv caracterul nenegociat al clauzei, existenţa în detrimentul consumatorului a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi neîntrunirea cerinţelor bunei credinţe din partea furnizorului de servicii financiare la inserarea clauzei, nu sunt întrunite în mod cumulativ în ceea ce priveşte comisionul de acordare.

Motivul de apel referitor la greşita constatare de către instanţa de fond a caracterului abuziv al clauzei privind posibilitatea de achitare doar a dobânzii pe perioada consemnată în contract, respectiv a clauzei prevăzute la art. 5.2 teza a II-a din contract, instanţa l-a reţinut ca neîntemeiat cu motivarea că această clauză ce impune împrumutatului să achite pe o perioadă de 3 ani (36 luni) doar dobânda, fără a avea posibilitatea de a rambursa din suma împrumutată este o clauză abuzivă, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aceasta fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, în condiţiile în care sumele achitate de către acesta sunt imputate doar asupra dobânzii, pe perioada celor 36 luni specificate în contract, fără ca împrumutatul să poată avea posibilitatea, cu excepţia acordului băncii, de a achita pe această perioadă şi o parte din credit.

Nu a fost reţinut ca întemeiat motivul de apel prin care apelanta susţine că anularea clauzelor abuzive nu produce efecte retroactive, faţă de caracterul succesiv al prestaţiilor contractului de credit, deoarece consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, clauzele contractuale constatate drept abuzive fiind lipsite de efect încă de la momentul încheierii contractului şi nu de la momentul constatării caracterului abuziv, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, dispoziţii care reprezintă transpunerea Directivei Consiliului 93/13/CEE.

Împotriva deciziei civile nr. 2246 A din 6 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta C. S.A. (fostă B. SA).

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor din teza a II-a a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Legea nr. 193/2000 a transpus prevederile Directivei nr. CE/93/13 în ceea ce priveşte modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criteriile care trebuie avute în vedere. În acest sens, se prevede cu titlu de excepţie că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative: să existe o motivaţie întemeiată, pentru această modificare iar furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, ca atare, prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivaţia întemeiată (care a stat la baza intenţiei de a modifica marja băncii şi, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca aceasta să existe.

În opinia recurentei a existat o motivaţie întemeiată de a modifica dobânda percepută, scopul urmărit de Bancă prin inserarea acestei clauze fiind acela de a acoperi costurile ce ar putea interveni ca urmare a unor evenimente pe piaţa financiar-bancară şi, în acelaşi timp pentru a-şi asigura marja de profit proiectată la momentul acordării creditului.

Mai arată recurenta, că potrivit notificării nr. x/17.04.2009, atunci când a fost nevoită să majoreze dobânda, banca a comunicat în scris intimatului intenţia sa de a modifica marja şi posibilitatea acestuia de a rezilia Contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cu prevederile contractuale agreate, însă împrumutatul nu a denunţat majorarea de dobândă, ci a ales continuarea relaţiilor contractuale.

În acest context, recurenta susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât motivaţia ce a stat la baza modificării marjei băncii "chiar întemeiată pe factori economici, nu este adusă la cunoştinţa consumatorului prin expunerea transparentă a mecanismului de variere posibilă a marjei băncii în funcţie de aceşti factori", astfel încât nu este realizat scopul evidenţiat de cauza CJUE C26/13, (Arpad Kaler), respectiv cel referitor la posibilitatea consumatorului de a evalua consecinţele economice ce rezultă din aceasta în ceea ce îi priveşte. Astfel, prin aplicarea şi interpretarea eronată a prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, instanţa de apel a considerat că nu se poate face aplicarea alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 întrucât motivaţia băncii "nu este de natură să expună în mod transparent mecanismul de variere a ratei dobânzii".

Printr-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a pronunţa soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă având în vedere că a apreciat greşit asupra existenţei unor clauze abuzive la art. 5.1, în condiţiile în care nu s-a efectuat o analiză a tuturor condiţiilor stabilite de legiuitor. În opinia recurentei condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu sunt întrunite deoarece clauza privind dobânda variabilă a fost negociată cu consumatorul, nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, odată ce s-a identificat caracterul variabil al dobânzii şi elementele în funcţie de care aceasta variază şi nu este contrară bunei-credinţe banca neurmărit obţinerea unui avantaj nepermis.

De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969 C. civ., în sensul că nu a dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului, sens în care consideră că instanţa a apreciat în mod greşit asupra existenţei caracterului abuziv, cu atât mai mult cu cât, aceasta nu analizează existenţa unui dezechilibru semnificativ.

Mai susţine recurenta, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în legătură cu clauza contractuală de la art. 5.2 teza a II-a din contract, care se referă la achitarea pentru primele 36 de luni a dobânzii, ulterior acestei perioade achitându-se principalul plus dobânda. Astfel, instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, întrucât creează dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care sumele achitate sunt imputate doar asupra dobânzii, pe perioada celor 36 de luni specificate în contract, fără ca împrumutatul să poată avea posibilitatea, cu excepţia acordului băncii, de a achita în această perioadă şi o parte din credit.

În acest context, recurenta consideră că instanţa a reţinut în mod formal ca îndeplinită condiţia dezechilibrului, fără a menţiona în ce constă dezechilibrul în defavoarea consumatorului, în condiţiile în care împrumutatul, până la finalul perioadei de rambursare a creditului, va achita atât dobânda cât şi principalul. În plus, instanţa a ignorat în totalitate argumentele recurentei, în sensul că art. 5.2 teza a II-a este întemeiată şi particularizată în contract, în temeiul normei de drept privind imputaţia plăţilor prevăzută de art. 1111 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de 23 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilindu-se termen la 12 martie 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată se impune casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, în limitele şi pentru considerente următoarele:

Conform art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată.

Motivele de casare sunt cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Deşi recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în conformitate cu care casarea se poate cere când instanţa a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material, criticile formulate în ceea ce priveşte greşita apreciere a instanţei asupra existenţei unei clauze abuzive la art. 5.2 teza a II-a din contract, efectuată în lipsa analizării tuturor condiţiilor stabilite de legiuitor prin art. 4 din Legea nr. 193/2000 se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. întrucât vizează încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Conform motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere dacă hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Din perspectiva acestui motiv de recurs se constată încălcarea dispoziţiilor privind motivarea unei hotărâri judecătoreşti în ceea ce priveşte analiza condiţiilor privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.2 teza a II-a din contractul de credit.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de apel prin care s-a învederat reţinerea greşită a caracterului abuziv şi nulităţii clauzei de la art. 5.2 teza a II-a din contractul de credit care se referă la achitarea pentru primele 36 de luni a dobânzii, ulterior acestei perioade achitându-se principalul plus dobânda, instanţa de apel nu a analizat condiţiile privind caracterul abuziv al acestei clauze prin raportare la caracterul negociat, având în vedere modalitatea atipică de rambursare.

De asemenea, instanţa de apel nu a motivat caracterului abuziv al acestei clauze din perspectiva dezechilibrului financiar, considerentele reţinute de instanţă, şi anume că se creează dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care sumele achitate sunt imputate doar asupra dobânzii, pe perioada celor 36 de luni specificate în contract, fără ca împrumutatul să poată avea posibilitatea, cu excepţia acordului băncii, de a achita în această perioadă şi o parte din credit, fiind generale, neparticularizate la datele concrete ale speţei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Textele mai sus amintite instituie reguli de urmat în procedura de declarare ca abuzivă a unei clauze în domeniul protecţiei consumatorilor reglementat de Legea nr. 193/2000.

Or, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a concluzionat asupra caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2 teza a II-a din contractul de credit care se referă la achitarea pentru primele 36 de luni a dobânzii, ulterior acestei perioade achitându-se principalul plus dobânda, în termeni generali, fără a efectua o analiză a condiţiilor prevăzute de art. 4 din lege.

Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Sunt îndeplinite condiţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti, atunci când în considerentele hotărârii judecătoreşti recurate nu sunt arătate motivele pentru care au fost înlăturate argumentele părţii. O astfel de hotărâre judecătorească este una arbitrară, ce nu poate fi verificată în calea de control judiciar, nefiind expus un raţionament propriu al judecătorului cauzei care să fi condus în mod logic la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Raportat la exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti impuse de art. 425 lit. b) C. proc. civ. se constată că instanţa de apel nu a motivat soluţia dată motivului de apel privind greşita reţinere a caraterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2 teza a II-a din contractul de credit care se referă la achitarea pentru primele 36 de luni a dobânzii, ulterior acestei perioade achitându-se principalul plus dobânda, din contractul de credit dedus judecăţii, aspect care atrage casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel, având în vedere că decizia recurată nu cuprinde considerentele esenţiale soluţionării acestui motiv de apel.

Cu această ocazie, instanţa de apel va analiza, în privinţa clauzei prevăzute la art. 5.2 teza a II-a din contractul de credit, condiţiile de declarare a caracterului abuziv prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 respectiv dacă aceasta crează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, condiţii care trebuie întrunite cumulativ.

Criticile prin care recurenta susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în legătură cu clauzele contractuale prevăzute prin art. 1.2 şi art. 5.1 sunt nefondate.

Din analiza modului de reglementare a acestor clauze se observă că, în concret, nu se poate deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă, care dintre factorii enumeraţi se aplică, în ce ordine, în ce proporţie şi în ce limite, aşadar modalitatea de formare a dobânzii nu a fost explicată în mod clar şi inteligibil în cuprinsul contractului.

Potrivit practicii CJUE, clauzele unui contract bancar care se referă la preţul contractului trebuie redactate într-un mod clar şi inteligibil, astfel încât consumatorul să poată prevedea consecinţele economice ale contractului semnat. Limbajul inteligibil presupune posibilitatea pentru consumatori de a prevedea consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut în hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze (…), astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte (considerentul 75).

De asemenea, în cauza C-143/13 Bogdan Matei, D. vs S.C. E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în sensul că "prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte."

Din felul în care sunt redactate clauzele analizate nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a părţii variabile a dobânzii pe care reclamantul trebuie să o plătească băncii, modul de redactare dând posibilitatea băncii să aprecieze, în mod unilateral şi discreţionar, criteriile în funcţie de care va stabili această componentă a dobânzii, creându-se, astfel, un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, rezultând, totodată, reaua-credinţă a băncii la redactarea acestei clauze.

Caracterul abuziv al acestor clauze rezultă fără dubiu din înseşi criticile formulate de recurentă prin care aceasta, în combaterea caracterului abuziv, susţine că a avut o motivaţie întemeiată de a modifica dobânda percepută, scopul urmărit prin reglementarea în acest mod a dobânzii fiind acela de a acoperi costurile ce ar putea interveni ca urmare a unor evenimente pe piaţa financiar-bancară şi pentru a-şi asigura marja de profit proiectată la momentul acordării creditului.

Or, aceste consideraţii sunt incompatibile cu cerinţa transparenţei care trebuie să guverneze raporturile dintre profesionişti şi consumatori precum şi cu caracterul comutativ al contractului de credit conform căruia drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie să fie cunoscute la data încheierii contractului.

Contrar susţinerilor recurentei, notificarea trimisă împrumutatului prin care îi aducea la cunoştinţă intenţia de a modifica marja băncii şi posibilitatea acestuia de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, însă împrumutatul nu a denunţat majorarea de dobânda ci a ales continuarea relaţiilor contractuale, nu înlătură caracterul abuziv al clauzei privind dobânda întrucât şi acest tip de clauză contravine dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 având în vedere durata contractului de credit şi scopul acestuia.

Faptul că recurenta-pârâtă a procedat la informarea intimatului cu privire la modificarea marjei dobânzii şi posibilitatea acestuia de a rezilia contractul de credit nu este de natură a exclude incidenţa prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 din Legea nr. 193/2000, obligaţia de transparenţă a acestui drept al băncii de modificare a ratei dobânzii fiind necesară a fi prezentată în cuprinsul contractului de credit, deoarece întinderea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie cunoscută sau cel puţin determinabilă încă de la încheierea acestuia, pentru putea fi prevăzute consecinţele economice în ceea ce priveşte patrimoniul consumatorului.

Nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ. întrucât protecţia oferită de acest text are loc doar în condiţiile în care convenţiile sunt legal încheiate or, prin reţinerea caracterului abuziv al clauzei este exclusă legalitatea contractului de credit din perspectiva clauzelor declarate abuzive.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.(fostă B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 2246 A din 6 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.(fostă B. S.A.)împotriva deciziei civile nr. 2246 A din 6 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2020.