Transparency of unilateral interest modification clauses in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15.12.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.3., 5.1., 5.2. teza I şi 5.4. ultima teză a primei fraze şi teza a II-a; la art. 8.3. ultima teză a primei fraze şi teza a II-a, precum şi la art. 14.3 din contractul de credit x/09.02.2007 şi a clauzelor corespunzătoare din actele adiţionale şi să oblige pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul de schimb leu-franc elveţian, afişat de B.N.R. la data semnării contractului de credit, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1512/11.03.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 1125A/30.05.2018, prin care a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a reţinut cauza spre soluţionarea fondului, sens în care a fixat un nou termen de judecată.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 2145A/31.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3. din contractul de credit în ceea ce priveşte teza a II-a, respectiv sintagma "în funcţie de evoluţia pieţei financiare", a respins cererea de a lua act de renunţarea reclamantului la capătul de cerere privind caracterul abuziv şi nulitatea clauzei inserate la art. 4.3. din contract şi a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei din urmă decizii, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, cu privire la clauza cuprinsă în art. 4.3. teza a II-a din contract, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000; a invocat, astfel, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, a susţinut că, prin raportare atât la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât şi la cele ale art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, dar şi la decizia nr. 4685/27.11.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, clauzele contractuale privitoare la dobânzi şi comisioane privesc obiectul şi preţul contractului, aşa încât sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În opinia recurentei, această excludere nu trebuie interpretată în sensul că B. S.A. se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de instanţă, ci în sensul că a informat împrumutaţii cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare, fără a le impune achiziţionarea unui anumit produs.

În continuare, a redat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008 privind contractele de credit pentru consumatori, transpusă în dreptul naţional prin O.U.G. nr. 50/2010 şi a susţinut că soluţia instanţei de apel, în limitele criticate prin memoriul de recurs, este greşită.

Astfel, a arătat că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data de 09.02.2007, când nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă, cu menţionarea formulei de calcul, banca fiind obligată numai să prezinte motivul care ar fi putut conduce la modificarea dobânzii. Sub acest aspect, a apreciat că instanţa de prim control judiciar nu a analizat clauza privind dobânda variabilă din perspectiva dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în vigoare la momentul semnării contractului, ci s-a limitat la a face aprecieri fără susţinere în legislaţia aplicabilă în anul 2007.

Potrivit recurentei, clauza contractuală în discuţie nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, în condiţiile în care dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică, sens în care a făcut trimitere la jurisprudenţa comunitară pe care o consideră relevantă.

A subliniat recurenta că împrumutatul nu a fost obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă la data semnării contractului (clauza abuzivă în sensul lit. b) pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000), fiind în posesia tuturor elementelor care puteau avea efect asupra întinderii obligaţiilor sale.

De asemenea, a subliniat că prevederea contractuală privind dobânda variabilă şi motivul variaţiei au un caracter inteligibil din punct de vedere juridic, nefiind utilizaţi termeni ambivalenţi sau echivoci, care să reflecte o eventuală rea-credinţă din partea sa.

În final, a susţinut că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară nici cerinţelor bunei-credinţe, acest criteriu de modificare fiind eliminat din contract începând cu iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele L.I.B.O.R. la 6 luni, aspect reţinut şi de instanţa de apel.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti.

În şedinţa de la 22.01.2020, completul de filtru a pronunţat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

Se cuvine menţionat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Analizând decizia atacată, prin prisma criticii de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susţinut că în mod nelegal a analizat şi constatat instanţa de apel caracterul abuziv al clauzei contractuale vizând dobânda variabilă, atât timp cât aceasta priveşte obiectul şi preţul contractului, aşa încât este exceptată de la controlul caracterului abuziv, întrucât este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

În opinia recurentei, această excludere nu trebuie interpretată în sensul că B. S.A. se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de instanţă, ci în sensul că a informat împrumutaţii cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare, fără a le impune achiziţionarea unui anumit produs.

Înalta Curte subliniază că o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de credit, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, iar dobânda este de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară de creditare.

Într-adevăr, aparent, examenul caracterului abuziv al acestei clauze pare a fi exclus de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă el este posibil în speţă, întrucât clauza respectivă, prin care i se permite băncii să modifice rata dobânzii în mod unilateral, nu conferă nicio previzibilitate împrumutatului asupra majorărilor de care este susceptibilă rata dobânzii, nefiind astfel îndeplinită cerinţa de transparenţă.

Or, exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci presupune ca fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, aspect reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

În speţă, clauza referitoare la dobânda variabilă nu poate fi înţeleasă în mod clar şi fără echivoc de consumator, criteriul în funcţie de care banca poate să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile (evoluţia pieţei financiare), fiind greu de evaluat şi anticipat, astfel că nu răspunde exigenţelor normelor legale evocate mai sus.

Or, aşa cum s-a reţinut în precedent, limbajul clar şi inteligibil nu presupune o exprimare corectă doar din punct de vedere morfologic şi semantic, ci implică decelarea facilă şi neechivocă a prestaţiilor reciproce asumate de părţi.

În speţă, ceea ce face ca prevederea referitoare la dobânda variabilă să fie ambiguă este omisiunea indicării unui criteriu obiectiv, verificabil, independent de voinţa băncii. Prin inserarea acestei clauze banca îşi arogă dreptul discreţionar de a stabili criteriile după care variază dobânda, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari care să îi procure profit în orice situaţie de fluctuaţie a pieţei financiare.

Aceste argumente se regăsesc în esenţă şi în decizia recurată, care apare astfel în concordanţă, iar nu în conflict cu textul legal invocat de recurentă.

A mai susţinut autoarea căii de atac că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data de 09.02.2007, când nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă, cu menţionarea formulei de calcul, banca fiind obligată numai să prezinte motivul care ar fi putut conduce la modificarea dobânzii.

Astfel, a apreciat că, sub acest aspect, curtea de apel nu a analizat clauza privind dobânda variabilă din perspectiva dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în vigoare la momentul semnării contractului, ci s-a limitat la a face aprecieri fără susţinere în legislaţia aplicabilă în anul 2007.

Contrar celor susţinute de recurentă, curtea de apel, în analiza condiţiilor art. 4 din Legea nr. 193/200, a evocat dispoziţiile alin. (1) lit. a) paragraful al doilea din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, conform cărora sunt considerate clauze abuzive acelea care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract.

Separat de acest aspect, susţinerile recurentei pot reprezenta un criteriu care ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile (şi anume evoluţia indicilor financiari reprezentând riscul de ţară, L.I.B.O.R. ş.a.m.d.), iar nu motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

A mai susţinut recurenta că această clauză contractuală nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, în condiţiile în care dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică, iar determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară nici cerinţelor bunei-credinţe.

Înalta Curte apreciază că prezumţia de bună-credinţă a fost răsturnată în primul rând prin inserarea în contract a unei clauze echivoce referitoare la dobânda variabilă, fapt care pune ab initio buna-credinţă sub semnul îndoielii.

Iar dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie evaluat din dublă perspectivă, juridică şi economică.

Pe de o parte, puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora împrumutatul să poată evalua consecinţele economice.

Cu alte cuvinte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparenţă în modificarea ratei dobânzii.

Inserarea unei astfel de clauze, prin care banca şi-a rezervat posibilitatea de a se raporta discreţionar la orice indice financiar, fără consultarea prealabilă a împrumutatului, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă.

Pe de altă parte, stabilirea unor criterii netransparente are aptitudinea de a prejudicia pe cocontractant, şi sub aspectul consecinţelor economice produse în patrimoniul celui din urmă, chemat întotdeauna să plătească o dobândă care îi dă băncii dreptul să opteze pentru revizuire fie şi doar când îi este favorabilă.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a apreciat ca fiind îndeplinită şi ultima cerinţă impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la crearea, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere lipsa informării adecvate a consumatorului asupra mecanismului în funcţie de care se poate modifica dobânda contractuală.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2145A/31.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2020.