Legal interest on overdue public utility invoices: Application of general civil default rules in absence of statutory payment deadlines

Şedinţa publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 1 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta MINISTERUL TRANSPORTURILOR, obligarea acesteia la plata sumei de 1.862.642,29 RON, reprezentând dobânda legală pentru neplata la termen a facturii nr. x din data de 22 aprilie 2013 în cuantum de 35.711.465,56 RON, reprezentând contravaloarea legitimaţiilor de călătorie eliberate in baza Legii nr. 210/2003, în perioada semestrului I al anului 2013, dobândă calculată pentru perioada 1 aprilie 2014-22 septembrie 2014.

A mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat prevederile art. 1535 si următoarele C. civ., art. 192, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., art. 2 şi 3 din O.G. nr. 13/2011 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, cu modificările şi completările ulterioare şi dispoziţiile C. civ.

Pârâta MINISTERUL TRANSPORTURILOR a formulat cerere de chemare în garanţie a MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE, în temeiul dispoziţiilor art. 72 şi următoarele din C. proc. civ., solicitând, condiţionat de admiterea pretenţiilor deduse judecăţii, obligarea chematei în garanţie la creditarea bugetului MINISTERUL TRANSPORTURILOR cu valoarea pretenţiilor deduse judecăţii.

Şi-a fundamentat cererea pe dispoziţiile O.G. nr. 112/1999 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002 şi cu prevederile art. 2 lit. e) şi f) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.

Prin sentinţa civilă nr. 3484 din data de 9 octombrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată formulată de SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. în contradictoriu cu pârâta MINISTERUL TRANSPORTURILOR şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.862.642,29 RON, reprezentând dobânda legală aferentă facturii fiscale nr. x din 22 aprilie 2013, calculată pe perioada 1 aprilie 2014-22 septembrie 2014, precum şi a sumei de 22.231,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta MINISTERUL TRANSPORTURILOR, solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii promovate de reclamantă, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 1259 din 31 mai 2018 pronunţată în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă MINISTERUL TRANSPORTURILOR împotriva sentinţei civile nr. 3484 din data de 9 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CALATORI S.A. şi cu intimata-chemată în garanţie MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 7 august 2018, recurenta-pârâtă MINISTERUL TRANSPORTURILOR, solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea deciziei atacate.

Recurenta-pârâtă şi-a circumscris criticile invocate prin cererea de recurs motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de apel, făcând referire la dispoziţiile O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, la cele ale Ordinului Ministrului Transporturilor nr. 1697/2012 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 112/1999 şi la dispoziţiile art. 3 din Anexa nr. 3 privind Metodologia de decontare a biletelor de călătorie gratuite pentru transportul pe calea ferată.

A considerat că, în raport cu prevederile actelor normative anterior menţionate, facturile pe care intimata-reclamantă le-a invocat în dovedirea pretenţiilor sale nu pot face dovada cheltuielilor pentru transportul cu trenul al beneficiarilor O.G. nr. 112/1999, nici cu privire la existenţa creanţei, nici cu privire la întinderea acesteia.

A arătat că, în facturile întocmite, la rubrica cumpărător, a fost trecut Ministerul Transporturilor, deşi recurenta-pârâtă nu este beneficiara niciunui serviciu prestat de intimata-reclamantă, toate aceste facturi nefiind înregistrate la Ministerul Transporturilor şi nepurtând menţiunea "bun de plată" a recurentei-pârâte şi a menţionat că între recurentă şi intimata-reclamantă nu există niciun un protocol sau contract care să poată fi considerat temei pentru facturare sau plată.

A considerat că factura emisă de către intimata-reclamantă este lipsită de orice suport legal sau convenţional, fiind străină raportului juridic dedus judecăţii, întrucât plata se face în baza deconturilor centralizatoare şi nu în baza facturilor, astfel că nu se poate vorbi despre o dată fixă de la care să se poată calcula eventuale penalizări.

Recurenta-pârâtă a precizat că legislaţia aplicabilă speţei nu prevede un termen până la care trebuie să achite sumele respective şi, pe cale de consecinţă, nici nu poate fi vorba de dobânzi sau penalităţi de întârziere, cu atât mai mult cu cât nici legislaţia si nici părţile nu au prevăzut aplicarea unor penalităţi de întârziere sau cuantumul acestora.

A considerat că pretinsa datorie rezultată din aplicarea legislaţiei privind facilităţile acordate anumitor categorii sociale a fost achitată la data la care bugetul Ministerului Transporturilor a fost creditat în acest scop şi în măsura în care au fost alocate sume cu această destinaţie, singurele obligaţii care reveneau recurentei fiind date de centralizarea şi verificarea documentaţiilor aferente întocmite în vederea solicitării creditelor bugetare necesare.

În contextul în care Ministerul Transporturilor este doar un intermediar în realizarea pretenţiilor intimatei reclamante, a susţinut recurenta că nu poate fi ţinută responsabilă pentru plata drepturilor pretinse, deoarece această obligaţie este prevăzută de lege a fi suportată din bugetul de stat, astfel că nu pot fi reţinute ca fiind îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte (vinovăţia pentru pretinsul prejudiciu reclamat prin acţiune şi fapta culpabilă a recurentei).

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată pentru greşita menţinere a soluţiei instanţei de fond, de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în garanţie.

A precizat că, deşi instanţa de apel a reţinut calitatea de ordonator principal de credite a Ministerului Transporturilor, acesta, în temeiul atribuţiilor ce-i incumbă, poate formula către Ministerul Finanţelor Publice doar solicitări în sensul deschiderii de credite bugetare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 22 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 500/2002 şi cele ale art. 21 alin. n) din aceeaşi Lege.

Ca atare, singurele obligaţii care reveneau recurentei-pârâte erau acelea de centralizare şi verificare a documentaţiilor aferente întocmite în vederea solicitării creditelor bugetare necesare, obligaţii îndeplinte de recurentă şi în legătură cu care intimata-reclamantă nu a invocat o neîndeplinire sau o îndeplinire defectuoasă.

Având în vedere atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice privind elaborarea proiectului bugetului de stat, a legii bugetului de stat şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, a considerat că instituţia care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii este intimata-chemată în garanţie, deoarece, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, recurenta-pârâtă s-a aflat în imposibilitatea executării obligaţiilor de plată stabilite în sarcina sa.

A concluzionat că obligaţia de a asigura fondurile necesare ordonatorilor de credite pentru plăti sumele de bani la care se pretinde îndreptăţită intimata-reclamantă constituie un temei suficient pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, în raport cu instituţia procesuală a chemării în garanţie.

În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a autorităţii de lucru judecat.

A precizat că, prin sentinţa civilă nr. 4839 din data de 10 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti a obligat Ministerul Transporturilor la plata unei dobânzi penalizatoare aferentă sumei de 3.374.498,46 (în care este inclusă şi suma menţionată în factura nr. x din data de 22 aprilie 2014), calculată pentru perioada începând cu data de 1 aprilie 2014 până la achitarea efectivă a debitului.

A susţinut că suma de 2.984,225,16 RON, reprezentând contravaloarea decontului întocmit conform dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 210/2003, a fost achitată prin ordinul de plată nr. x din data de 5 februarie 2014, iar suma de 68.917.690,05 RON, reprezentând plăţi conform art. alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, respectiv contravaloare decont întocmit în baza art. 2 din Legea nr. 210/2003 pentru lunile aprilie 2013- aprilie 2014, a fost achitată prin ordinul de plată nr. x din data de 22 septembrie 2014.

În acest context recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de fond nu o mai putea obliga la plata sumei de 1.862.642,29 RON, reprezentând dobânda legală pentru neplata la termen a facturii nr. x din data de 22 martie 2013, în condiţiile în care intimata-reclamantă deţine un titlu executoriu cu privire la această plată, reprezentat de sentinţa civilă nr. 4839/10 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. a invocat caracterul formal al criticilor formulate şi a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a formulat, la data de 18 octombrie 2018, răspuns la întâmpinare, înregistrat la dosar la data de 23 octombrie 2018, prin care a reiterat criticile formulate, invocând, suplimentar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula critici specifice.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil.

Prin încheierea din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 8 noiembrie 2019, instanţa de recurs a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. şi a admis în principiu recursul declarat, fixând termen pentru judecarea căii de atac la data de 6 martie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub aspectul criticilor încadrate de recurenta-pârâtă în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi se invocă dispoziţiile O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, cele din Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1697/2012 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 112/1999 şi dispoziţiile art. 3 din Anexa nr. 3 privind Metodologia de decontare a biletelor de călătorie gratuite pentru transportul pe calea ferată, susţinerile recurentei nu includ veritabile argumente privind o greşită aplicare sau o încălcare a acestor texte legale, ci nemulţumiri referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Se arată, în recurs, că facturile depuse în probatoriu de către intimata-reclamantă, în dovedirea pretenţiilor sale, nu pot face dovada cheltuielilor pentru transportul cu trenul al beneficiarilor O.G. nr. 112/1999, "nici cu privire la existenţa creanţei, nici cu privire la întinderea acesteia", că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că recurenta-pârâtă este beneficiara serviciilor prestate de intimata-reclamantă, şi că acestor înscrisuri li s-au atribuit, în mod eronat, valenţe probatorii, deşi între recurentă şi intimata-reclamantă nu există niciun un protocol sau contract care să poată fi considerat temei pentru facturare sau plată.

Toate aceste susţineri nu vizează încălcări ale dispoziţiilor legale de drept material incidente în cauză, ci evaluarea greşită, în opinia recurentului, a ansamblului probator, aspect ce ţine de elucidarea situaţiei de fapt incidentă în speţă. Ca atare, întrucât aceste critici se referă la temeinicia hotărârii atacate, ele nu mai pot fi analizate de instanţa de recurs, datorită specificului acestei căi de atac, limitată la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

O altă critică invocată în cadrul motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a vizat, pe de o parte, neîndeplinirea în cauză, a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte (vinovăţia pentru pretinsul prejudiciu reclamat prin acţiune şi fapta culpabilă a recurentei), susţinând recurenta că este doar un intermediar în realizarea pretenţiilor intimatei-reclamante şi, pe de altă parte, încălcarea sau greşita aplicare a dispoziţiilor legale în baza cărora instanţa de apel a obligat recurenta-pârâtă să achite dobânzi şi penalităţi de întârziere, recurenta-pârâtă precizând că legislaţia aplicabilă speţei nu prevede un termen până la care trebuia să achite sumele datorate.

Primul aspect nu poate fi examinat de instanţă, întrucât, ceea ce se invocă de către recurentă, respectiv neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, se referă la aspecte de temeinicie, nu de nelegalitate ale deciziei recurate şi, prin urmare, nu pot face obiectul analizei efectuate în calea de atac extraordinară a recursului.

În privinţa susţinerilor privind încălcarea sau greşita aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere calcutate pentru sumele datorate, se reţine, mai întâi, că prin sentinţa pronunţată de către prima instanţă, menţinută de instanţa de apel, recurenta-pârâtă a fost obligată la plata dobânzii legale aferente facturii fiscale nr. x din 22 aprilie 2013, dobândă calculată pe perioada 1 aprilie 2014-22 septembrie 2014, nu şi la plata penalităţilor de întârziere.

Apoi, sub aspectul elementelor de fapt ce caracterizează speţa, prin decizia atacată s-a stabilit că, prin sentinţa civilă nr. 4839 din data de 10 octombrie 2014, irevocabilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a obligat recurenta-pârâtă, în cadrul unui alt litigiu, la plata sumei de 4.925.891,53 RON, cu titlu de dobândă calculată până la data de 31 martie 2014, în suma menţionată fiind inclusă şi dobânda aferentă facturii în discuţie în prezenta cauză, pentru care dobânda solicitată şi acordată în respectiva cauză a fost calculată până la data de 31 martie 2014.

S-a mai stabilit că plata efectivă a facturii a avut loc ulterior, la data de 22 septembrie 2014.

În considerarea îndeplinirii cu întârziere de către recurenta-pârâtă a obligaţiei de plată a facturii fiscale nr. x din 22 aprilie 2014, în prezenta cauză, instanţele de fond au constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile, impunându-se obligarea recurentei şi la plata dobânzii calculate după data de 31 martie 2014, respectiv de la data de 1 aprilie 2014 până la data plăţii, 22 septembrie 2014.

În acest context, chiar dacă în Legea nr. 210/2003 nu se menţionează obligarea la plata de dobânzi pentru achitarea cu întârziere a sumelor datorate de instituţiile vizate de actul normativ, între care şi recurenta-pârâtă, şi nici nu se prevede un termen pentru plata facturilor, în speţă îşi găsesc incidenţa, astfel cum corect au stabilit instanţele de fond, regulile generale în materia obligaţiilor, rezultate din coroborarea dispoziţiilor art. 1350 alin. (1) şi (2), 1516 alin. (1) şi (2) şi 1530 C. civ., care consacră dreptul creditorului la daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de debitor, consecinţă directă şi necesară a neexecutării sau executării cu întârziere, fără justificare sau, după caz, culpabilă, a obligaţiei.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1495 alin. (1) C. civ., în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.

Prin urmare, în mod corect a procedat instanţa de apel, constatând incidente în cauză dispoziţiile dreptului comun în materia reparării prejudiciului produs prin executarea cu întârzire a obligaţiilor de plată, critica recurentei-pârâte neputând fi primită.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată şi pentru greşita menţinere a soluţiei instanţei de fond, de respingere a cererii de chemare în garanţie, critica subsumându-se motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, a arătat, în esenţă, că obligaţiile care îi reveneau - şi pe care le-a îndeplinit - erau acelea de centralizare şi verificare a documentaţiilor aferente întocmite în vederea solicitării creditelor bugetare necesare, însă instituţia care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii este intimata-chemată în garanţie MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.

Ca atare, a considerat că obligaţia MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE de a asigura fondurile necesare pentru plata sumelor pretinse de intimata-reclamanta contituie un temei suficient pentru a justifica calitatea procesuală de chemată în garanţie a MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE.

Potrivit dispoziţiilor art. 72 alin. (1) din C. proc. civ., partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.

Un element caracteristic al cererii de chemare în garanţie îl constituie existenţa unei legături de dependenţă şi subordonare între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, soluţia primei cereri influenţând soluţia cererii de chemare în garanţie în mod esenţial.

În cauză, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie, arătând că, din analiza dispoziţiilor art. 21 alin. (2) ("Ordonatorii principali de credite transmit bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetare anuale.") şi art. 28 din Legea nr. 500/2002 ("Proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe baza […] e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;"), coroborate cu cele ale art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 76/2009 ("Ministrul transporturilor şi infrastructurii este ordonator principal de credite bugetare."), rezultă că recurenta-pârâtă este ordonator principal de credite, calitate în care, îi revine în sarcină obligaţia de a prevedea în bugetul său sumele necesare inclusiv pentru decontarea facilităţilor de transport acordate, această obligaţie fiind, astfel cum a reţinut instanţa de apel, "independentă de orice conduită a Ministerului Finanţelor Publice".

Înalta Curte apreciază corect argumentul instanţei de apel, care a reţinut că între cele două ministere, părţi în cererea de chemare în garanţie, există doar raporturi juridice de natură bugetară, reglementate de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, iar acestea nu pot genera în sarcina Ministerului Finanţelor Publice o obligaţie de garanţie sau de despăgubire faţă de un alt ordonator principal de credite.

Concluzia instanţei de apel este cu atât mai corectă cu cât, în ipoteza plăţii dobânzii legale solicitate de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă ar trebui, conform textelor anterior evocate, să se adreseze intimatei-chemate în garanţie pentru repartizarea de la buget a sumelor necesare efectuării plăţii şi, cu atât mai puţin, a unei acţiuni în garanţie îndreptate împotriva intimatei-chemate în garanţie, dat fiind că între cele două entităţi există raporturi juridice de natură bugetară şi, de asemenea, că nu există un temeiul legal sau contractual care să stea la baza unor astfel de acţiuni.

Cum între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie propusă de recurenta-pârâtă lipseşte legătura de dependenţă şi subordonare impusă de textul art. 72 alin. (1) din C. proc. civ., este întemeiată soluţia instanţelor de fond, de respingere a cererii de chemare în garanţie, critica nefiind fondată.

În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a autorităţii de lucru judecat, critică pe care Înalta Curte o apreciază, de asemenea, ca nefondată.

Recurenta invocă, în susţinerea autorităţii de lucru judecat, faptul că intimata-reclamantă deţine deja un titlu executoriu privind sumele solicitate prin prezenta acţiune, constând în sentinţa civilă nr. 4839 din data de 10 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, irevocabilă.

În mod corect a observat instanţa de apel că între obiectul prezentei acţiuni, şi obiectul dosarului nr. x/2014 nu există identitate.

Din verificarea sentinţei nr. 4839 din data de 10 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti rezultă că, recurenta-pârâtă a fost obligată în dosarul nr. x/2014 la plata unei sume reprezentând dobânda calculată pentru neplata la timp a mai multor facturi, între care şi factura nr. x din data de 22 aprilie 2013, însă dobânda solicitată şi acordată în respectiva cauză a fost calculată până la data de 31 martie 2014.

Or, în speţă, intimata-reclamantă solicită acordarea dobânzii aferentei facturii pentru perioada începând cu data de 1 aprilie 2013 şi până plata efectivă a facturii, la data de 22 septembrie 2014, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei-pârâte referitoare la incidenţa în speţă a autorităţii de lucru judecat şi la existenţa unui titlu executoriu privind dobânda solicitată prin cererea de chemare în judecată din cauză .

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., indicat prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la data de 23 octombrie 2018, Înalta Curte constată că acesta a fost formulat cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 487 din C. proc. civ., având în vedere data comunicării deciziei către recurenta-pârâtă (13 iulie 2018 - dosar apel).

În consecinţă, această critică, tardiv invocată, nu va putea fi analizată de instanţa de recurs.

Pentru considerentele anterior expuse, constatând că în cauză nu se confirmă incidenţa motivelor de nelegalitate invocate în cererea de recurs, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL TRANSPORTURILOR împotriva deciziei civile nr. 1259 din 31 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2020.