Revision admissibility based on res judicata: lapse of civil judgment by peremption precludes conflict with administrative-tax decision

Şedinţa publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de faţă

Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 08 decembrie 2017, revizuenta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata DIRECŢIA GENERALĂ DE IMPOZITE ŞI TAXE LOCALE A SECTORULUI 1 BUCUREŞTI, a solicitat anularea deciziei nr. 2392 din 20 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că decizia menţionată este potrivnică şi încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5958 din 27 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 1719 din 21 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia civilă nr. 1092 din data de 14 martie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţiile civile, complete specializate în materia litigiilor cu profesionişti.

Prin decizia civilă nr. 307 din 10 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2392 din 20 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata DIRECŢIA GENERALĂ DE IMPOZITE ŞI TAXE LOCALE A SECTORULUI 1 BUCUREŞTI.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 17 ianuarie 2019, recurenta-revizuentă A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de revizuire.

Prin recursul formulat, recurenta-revizuentă a invocat motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-revizuentă a arătat, în esenţă, că argumentul deciziei civile atacate, potrivit căreia sentinţa civilă nr. 5958 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosrul nr. x/2014 a fost anulată şi, în rejudecare, perimată, reprezintă o motivare contradictorie, în raport cu prevederile art. 422 alin. (1) C. proc. civ. şi cu efectele deciziei civile nr. 1719 din data de 21 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în acelaşi dosar.

Recurenta-revizuentă a precizat că, în realitate, sentinţa civilă nr. 5958 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă este o hotărâre defintivă.

Tot o motivare contradictorie a fost considerată şi invocarea repetată, de către intimată, a temeiului juridic în baza căruia a fost suspendată judecarea cauzei nr. x/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, prin încheierea din 5 iunie 2015, precum şi preluarea automată, necritică, a acestei susţineri în considerentele deciziei atacate, precizând recurenta-revizuentă că respectiva suspendare a cauzei s-a dispus în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. l din C. proc. civ., nu în cel al dispoziţiilor art. .412 alin. (1) pct. l din C. proc. civ., referitoare la suspendarea de drept.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-revizuentă a susţinut că cererea de revizuire îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate, inclusiv identitatea de părţi, obiect şi cauză, iar sentinţa civilă nr. 5958 din data de 27 noiembrie 2014 a Tribunalului Bucureşti este o hotărâre definitivă şi se bucură de autoritate de lucru judecat.

A arătat că între cele două acţiuni există identitate de obiect, chiar dacă prima cerere de chemare în judecată poartă denumirea de opoziţie, fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 5958 din 27 noiembrie 2014, definitivă, iar a doua cauză, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal, a fost soluţionată, în recurs, prin decizia civilă nr. 2392 din data de 20 aprilie 2016 pronunţată de către de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal. Astfel, a arătat că scopul urmărit şi pretenţiile celor două părţi - reclamanta din primul dosar, DIRECŢIA GENERALĂ DE IMPOZITE ŞI TAXE LOCALE SECTOR 1 BUCUREŞTI şi contestatoarea A. S.R.L. din cel de al doilea dosar - se referă la aceeaşi sumă: 42350,70 RON.

A menţionat că, prin obiectul cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia formulată de reclamant sau pârât, sens în care a susţinut că, în ambele dosare, substanţa pretenţiilor este aceeaşi.

A precizat că intimata DIRECŢIA GENERALĂ DE IMPOZITE ŞI TAXE LOCALE SECTOR 1 BUCUREŞTI, în calitate de reclamantă, a solicitat Tribunalului Bucureşti, prin cererea de opoziţie, anularea Hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor recurentei-revizuente şi obligarea sa la plata prejudiciului cauzat, în sumă de 42.350,70 RON, iar recurenta-revizuentă, în calitate de contestator, a solicitat anularea unor acte administrative fiscale, pentru a nu mai achita suma de 42.350,70 RON.

A susţinut că, prin cauza acţiunii se înţelege scopul către care se îndreaptă voinţa juridică a celui care afirmă pretenţia în justiţie şi nu se confundă cu cauza raportului juridic sau a obligaţiei puse în discuţie, care este cauza cererii de chemare în judecată.

În acest sens a făcut trimitere la decizia nr. 631 din 10 martie 1973 a Tribunalului Suprem, care a reţinut că:

"pentru a exista identitate de obiect între cele două acţiuni nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acţiunii să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi în ambele acţiunii".

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5958 din 27 noiembrie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a precizat următoarele:

- această sentinţă civilă a devenit definitivă, conform deciziei civile nr. 1719 din 21 noimebrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă;

- prin decizia civilă nr. 1719 din data de 21 noiembrie 2017 s-a respins recursul împotriva deciziei nr. 2045 din data de 9 decembrie 2016, formulat de DIRECŢIA GENERALĂ DE IMPOZITE ŞI TAXE LOCALE SECTOR 1 BUCUREŞTI, constatându-se perimată definitiv cererea de repunere pe rol a judecăţii suspendate în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă;

- potrivit art. 422 alin. (1) din C. proc. civ., perimarea lipseşte de efect toate actele de procedură, iar excepţia de perimare este o excepţie de procedură peremptorie (incontestabilă), dirimantă (care anulează un act încheiat) şi absolută;

- hotărârea prin care se constată perimarea dezînvesteşte instanţa de judecată şi are ca efect stingerea procesului civil, ca rezultat al lipsirii de eficacitate a tuturor actelor de procedură îndeplinite în respectiva cauză.

A considerat că măsurile stabilite prin decizia civilă nr. 547 din 3 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a admis apelul, s-a anulat sentinţa apelată şi s-a reţinut cauza spre rejudecare nu mai au nici un efect, astfel că apelul nu se mai consideră admis, sentinţa apelata nu mai este anulată, iar rejudecarea nu va mai avea loc niciodată.

Intimata DIRECŢIA GENERALĂ DE IMPOZITE ŞI TAXE LOCALE SECTOR 1 BUCUREŞTI a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 4 martie 2019, prin care, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-revizuentă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil.

Prin încheierea din data de 20 septembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 17 ianuarie 2020, instanţa de recurs a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata DIRECŢIA GENERALĂ DE IMPOZITE ŞI TAXE LOCALE A SECTORULUI 1 BUCUREŞTI şi a admis în principiu recursul declarat, fixând termen pentru judecarea căii de atac la data de 6 martie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-revizuentă, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Verificând, în raport cu actele dosarului, primul motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de revizuire este temeinic motivată, atât în fapt, cât şi în drept, instanţa procedând la examinarea condiţiilor de admisibilitate a cererii revizuentei, fundamentată pe motivul prevăzut de art. 509 pct. 8 din C. proc. civ.

În legătură cu critica analizată, se constată că în cuprinsul hotărârii recurate sunt prezentate argumentele în baza cărora s-a statuat că sentinţa civilă nr. 5859 din data de 27 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost anulată în mod definitiv, iar în rejudecarea, s-a constatat perimarea cererii, astfel că această sentinţă nu îşi mai produce efectele, neexistând posibilitatea de fi potrivnică unei alte hotărâri.

Faptul că, instanţa de revizuire a respins cererea pentru neîndeplinirea cerinţelor impuse de legiuitor cazului de revizuire evocat, nu echivalează cu împrejurarea că hotărârea este nemotivată sau cuprinde o motivare contradictorie, cum greşit susţine recurenta-revizuentă, în contextul prezentei cauze neputând fi reproşat instanţei reţinerea în considerente a unor motive contradictorii sau neîndeplinirea obligaţiei de motivare a soluţiei pronunţate.

În realitate, critica formulată de către recurenta-revizuentă, circumscrisă de aceasta dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se înscrie în cadrul cazului de casare prevăzut de punctul 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., reproşându-se instanţei de revizuire încălcarea regulilor de procedură referitoare la perimare, cu privire la efectele acestei sancţiunii asupra sentinţei Tribunalului Bucureşti.

Se reţine, în acest sens, că prin sentinţa civilă nr. 5958 din data de 27 noiembrie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, opoziţia reclamantei DIRECŢIA PENTRU TAXE ŞI IMPOZITE LOCALE SECTOR 1 BUCUREŞTI la Hotărârea nr. 1 din 1 martie 2014 a Adunării Generale a Asociaţilor societăţii comerciale A. S.R.L. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 547 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de intimata-reclamantă DIRECŢIA PENTRU TAXE ŞI IMPOZITE LOCALE SECTOR 1 BUCUREŞTI împotriva sentinţei anterior evocate, care a fost anulată, cauza fiind reţinută spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 2045 din 09 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă (definitivă prin decizia 1719 din 21 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă), s-a constatat perimată cererea reclamantei, întrucât, subsecvent suspendării judecăţii prin încheierea din 5 iunie 2015, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cauza a rămas în nelucrare.

Constatarea perimării are ca efect, în temeiul art. 422 alin. (1) din C. proc. civ., lipsirea de efecte a tuturor actelor de procedură îndeplinite de instanţă, consecinţa în speţă fiind aceea că procesul nu a existat, părţile fiind repuse în situaţia anterioară declanşării acestuia.

Este real că temeiul dispunerii suspendării judecăţii prin încheierea din 5 iunei 2015, la care face referire recurenta-revizuentă, a fost cel al art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu prevederile art. 412 alin. (1) pct. l din C. proc. civ. referitoare la suspendarea de drept, însă această inadvertenţă nu are caracter decizoriu în speţă, fiind datorată, cel mai probabil, unei erori materiale.

Ceea ce prezintă importanţă în speţă este concluzia instanţei de revizuire, justificată în raport cu efectele dispoziţiilor art. 422 alin. (1) din C. proc. civ., că prin efectul deciziei nr. 2045 din 09 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a constatat cererea de chemare în judecată perimată, astfel că sentinţa civilă nr. 5958 din data de 27 noiembrie 2014 nu-şi mai produce efectele, fiind anulată.

Ca atare, nu se poate susţine că hotărârea atacată în cauză suferă printr-o motivare contradictorie sau printr-o greşită aplicare a regulilor procedurale specifice perimării, criticile fiind neîntemeiate.

Susţinerile subsumate de recurenta-revizuentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, pentru considerentele care succed.

Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, alineatul al doilea al aceluiaşi articol statuând asupra situaţiilor în care sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.

În conformitate cu textul art. 431 din C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Astfel, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă numai dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii, una din acestea fiind aceea ca hotărârea potrivnică, a cărei anulare se solicită, să fi nesocotit puterea lucrului judecat dată de o altă hotărâre, ceea ce presupune o triplă identitate, respectiv hotărârile să aibă aceleaşi părţi, obiect şi cauză.

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având aceeaşi cauză, obiect şi aceleaşi părţi.

Astfel cum s-a arătat în considerentele prezentate cu privire la primul motiv de recurs, este nefondat argumentul recurentei-revizuente referitor la caracterul definitiv al sentinţei civile nr. 5958 din data de 27 noiembrie 2014, în realitate, aceasta nemaiproducând efecte şi, ca atare, nefiind contrară deciziei civile nr. 2392 din 20 aprilie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi, de altfel, niciunei alte hotărâri.

Instanţa de revizuire a analizat şi condiţia identităţii de obiect şi cauză şi a stabilit, cu justeţe, că cele două cauze au obiect şi cauză diferite, sentinţa anulată fiind pronunţată într-un dosar având ca obiect opoziţia intimatei la Hotărârea nr. 1 din 1 martie 2014 a Adunării Generale a Asociaţilor recurentei, în timp ce decizia civilă nr. 2392 din 20 aprilie 2016 a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, având ca obiect contestaţia formulată de recurenta-revizuentă împotriva unor acte administrativ-fiscale.

Cauza acţiunii civile este reprezentată de scopul avut în vedere de parte la momentul reclamării dreptului sau a interesului legitim dedus judecăţii ori, după caz, cel vizat prin intermediul apărării exercitate de parte împotriva pretenţiilor formulate împotriva sa.

Or, în cele două cauze în discuţie, părţile au urmărit, pe de o parte, invalidarea unei hotărâri a Adunării Generale a Asociaţilor, iar pe de altă parte, anularea unor acte administrativ fiscale.

Aşadar, nu poate fi primită susţinerea recurentei-revizuente, în sensul că între cele două acţiuni există identitate de obiect, Înalta Curte apreciind corecte consideraţiile instanţei de revizuire, care a arătat că prima hotărâre s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990, în timp ce, cea de-a doua hotărâre a fost pronunţată în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi fiscal.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că în speţă nu se confirmă motivele de nelegalitate invocate de recurenta-revizuentă, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 307 din 10 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2020.