Contractual Liability and Prescription: Tempus Regit Actum and Inapplicability of Construction/Consumer Statutes to B2B Sales

Şedinţa publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea arbitrală depusă pe rolul Tribunalului Arbitral de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Suceava la data de 30 mai 2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 512.097,59 RON, constând în cheltuieli necesare înlocuirii mărfurilor neconforme calitativ furnizate de către pârâtă, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, aplicată asupra sumei despăgubirilor, începând de la data constatării prejudiciului până la data plăţii efective a despăgubirilor.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

Prin sentinţa arbitrală nr. 1 din 5 octombrie 2017, Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Suceava a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâta S.C B. S.A. şi a respins cererea ca fiind prescrisă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2517 şi 2531 alin. (1) lit. a) din C. civ. şi ale art. 248 din C. proc. civ.

Prin acţiunea în anulare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă sub nr. x/2017, la data de 5 decembrie 2017, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., anularea hotărârii arbitrale anterior menţionate şi, în rejudecarea fondului cauzei, obligarea pârâtei la plata sumei de 308.717,59 RON, reprezentând despăgubiri, constând în cheltuieli aferente înlocuirii a 1.015 metri liniari de conductă, precum şi la plata sumei evaluate provizoriu la 303.380 RON, reprezentând contravaloare conductă estimată provizoriu la 1.600 metri liniari şi a lucrărilor aferente de înlocuire a acesteia.

A mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, aplicată asupra sumei despăgubirilor, de la data constatării prejudiciului până la data plăţii efective a despăgubirilor, precum şi la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea cauzei.

Prin sentinţa nr. 1 din 3 mai 2018, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea în anulare, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 13 iulie 2018, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. ALEXANDRIA - PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CITR FILIALA ILFOV SPRL.

A susţinut că, în soluţionarea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, cu încălcarea evidentă a prevederilor legale în materie, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a considerat că hotărârea Curţii de Apel Suceava nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii. Totodată, a precizat că sentinţa atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A arătat că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra criticilor invocate de recurentă prin acţiune, referitoare la incidenţa prevederilor legale în materie, precum şi asupra criticilor referitoare la clauzele considerate nescrise din contractul încheiat cu intimata-pârâtă, pronunţând sentinţa atacată cu neobservarea probatoriului aflat la dosarul cauzei.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a precizat că instanţa de fond a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/1995, însă nu a menţionat care sunt motivele care au fundamentat această concluzie, mărginindu-se la afirmaţia că aceste prevederi reglementează calitatea în construcţii şi nu au incidenţă cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, deşi prevederile art. 30 din Legea nr. 10/1995 stabilesc, în mod expres, perioada de timp pentru care fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii răspund pentru viciile ascunse, respectiv 10 ani de la data recepţiei lucrării.

Recurenta-reclamantă a menţionat că este eronată statuarea instanţei de fond în sensul că, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 1349 alin. (4) şi 1355 C. civ., în raport cu data contractului încheiat între părţi, respectiv 14 aprilie 2011, instanţa mărginindu-se la a preciza că sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din 1864, fără să observe comanda nr. 501 din data de 5 noiembrie 2012, depusă la dosarul cauzei.

A mai precizat că, în mod nelegal a reţinut instanţa de fond că nu sunt aplicabile cauzei prevederile Legii 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, această lege reglementând raporturi stabilite între consumatori, arătând recurenta că legea menţionată nu face o distincţie în sensul reţinut de instanţă.

Recurenta-reclamantă a susţinut, totodată, că, în raport cu prevederile art. 6 din contractul dintre părţi, care stabileşte termenul convenţional de 12 luni de la livrarea produselor, în mod nelegal a reţinut instanţa că textul art. 2531 alin. (5) C. civ. prevede, în mod expres, că "prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale", subliniind, totodată, că în prealabil, instanţa a apreciat că răspunderea în cauza de faţă se stabileşte în raport cu dispoziţiile C. civ. din 1864, nu cu dispoziţiile art. 1349 alin. (4) şi 1355 din C. civ.

Ca atare, a considerat că în cauză sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

A invocat excepţiile lipsei consimţământului şi lipsei capacităţii de a încheia valabil actul adiţional nr. x din 13 august 2012 la contractul de vânzare cumpărare nr. x din 14 aprilie 2011 şi a solicitat instanţei de recurs să constate nulitatea absolută a actului adiţional menţionat şi a tuturor actelor adiţionale subsecvente acestuia.

În susţinerea acestor excepţii, a solicitat instanţei de recurs să observe lipsa semnăturii reprezentantului legal al recurentei-reclamante, respectiv lipsa semnăturii directorului general al societăţii, în calitate de reprezentant legal, acesta fiind singura persoană care putea angaja în mod valabil societatea în raporturile cu terţii şi, implicit, cu intimata-pârâtă.

A precizat că actul adiţional nr. x din data de 13 august 2012 a fost semnat doar de directorul comercial al societăţii, acesta neavând calitatea de reprezentant legal al societăţii şi neavând capacitatea de a contracta.

Astfel, a solicitat instanţei de recurs să constate nulitatea absolută a actului adiţional anterior menţionat, cu consecinţa că nu a fost prelungit, în mod valabil, contractul de vânzare cumpărare nr. x din data de 14 aprilie 2011, ci acesta a fost încheiat valabil doar pentru o perioadă de 12 luni cu începere de la data semnării, respectiv de la data de 14 aprilie 2011, până la data de 14 aprilie 2012.

Ca atare, recurenta-reclamantă a considerat că vânzarea conductei s-a făcut în temeiul comenzii recurentei nr. 501 din 5 noiembrie 2012, a confirmării comenzii şi a avizelor de însoţire a mărfii şi facturilor ce au însoţit marfa, conducta fiind livrată la locul executării lucrării, respectiv comuna Liţa, judeţul Teleorman.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 1 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi şi a pus în vedere acestora că au posibilitatea să depună în scris puncte de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la data comunicării acestuia.

Prin încheierea de şedinţă din data de 8 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1 din 03 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă şi a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 6 martie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. ALEXANDRIA - PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CITR FILIALA ILFOV SPRL, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra susţinerilor recurentei referitoare la incidenţa prevederilor legale în materie, sens în care a apreciat că hotărârea atacată nu conţine motivele pentru care s-a reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/1995. Totodată, a considerat recurenta că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra criticilor formulate cu privire la clauzele considerate nescrise din contractul încheiat cu intimata-pârâtă.

Din verificarea susţinerilor formulate, Înalta Curte constată că determinarea legislaţiei aplicabile speţei s-a întemeiat pe constatarea primei instanţe că în speţă, izvorul pretenţiilor deduse judecăţii este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de cele două societăţi comerciale la data de 14 aprilie 2011, sub imperiul C. civ. din 1864.

În raport cu această constatare, prima instanţă a apreciat că în raporturile comerciale dintre părţi nu sunt incidente Legea nr. 10/1995 şi H.G. nr. 273/1994, acte normative ce reglementează calitatea în construcţii şi, respectiv, recepţia construcţiilor, nici dispoziţiile Legii nr. 240/2004, care reglementează răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte în raporturile cu consumatorii.

Prin urmare, nu se poate aprecia că motivarea instanţei de fond a fost insuficientă sau contradictorie, deoarece, contrar celor invocate de recurenta-reclamantă, prima instanţă a prezentat, în mod succint, dar eficient, argumentele avute în vedere la stabilirea dispoziţiilor legale incidente, raţionamentul determinând, în mod logic, concluzia instanţei.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de soluţia adoptată în legătură cu legea aplicabilă nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii sau cu o motivare contradictorie şi, astfel, nu se încadrează în sfera aspectelor avute în vedere de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Este important de subliniat că, potrivit textului art. 2 din Legea nr. 10/1995, acest act normativ este aplicabil "construcţiilor şi instalaţiilor aferente acestora, denumite în continuare construcţii, în etapele de proiectare, de verificare tehnică a proiectelor, execuţie şi recepţie a construcţiilor, precum şi în etapele de exploatare, expertizare tehnică şi intervenţii la construcţiile existente şi de postutilizare a acestora, indiferent de forma de proprietate, destinaţie, categorie şi clasă de importanţă sau sursă de finanţare, în scopul protejării vieţii oamenilor, a bunurilor acestora, a societăţii şi a mediului înconjurător."

Or, în cauză, actul juridic dedus judecăţii este un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect furnizarea de către intimata-pârâtă a unor materiale, act juridic ce nu se circumscrie reglementărilor prevăzute de Legea nr. 10/1995, aplicabilă contractelor de antrepriză pentru lucrări de construcţii.

În acest context, nu este relevantă împrejurarea arătată de recurentă, privind perioada de 10 ani de la data recepţiei în interiorul căreia fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii răspund pentru viciile ascunse, conform art. 30 din Legea nr. 10/1995, întrucât prima instanţă a stabilit că acest act normativ nu este incident în speţă.

Tot astfel, din conţinutul reglementărilor Legii nr. 240/2004, republicată în în temeiul prevederilor art. V lit. k) din titlul III din Legea nr. 363/2007, rezultă că aceasta vizează combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, astfel că acest act normativ nu se aplică relaţiilor comerciale statornicite între agenţii economici, fiind nefondată şi critica recurentei-reclamante referitoare la greşita înlăturare a acestei legi de la normele de drept material aplicabile speţei (întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În cadrul motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la motivele de apel referitoare la clauzele considerate nescrise din contractul încheiat cu intimata-pârâtă şi că sentinţa atacată a fost pronunţată cu neobservarea probatoriului aflat la dosarul cauzei.

Aceste aspecte nu vizează nelegalitatea sentinţei atacate, ci sunt critici de netemeinicie, ce nu pot fi analizate în recurs, întrucât se tinde la o reapreciere asupra probelor administrate în speţă şi la reevaluarea stării de fapt reţinute de prima instanţă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, sub un prim aspect, că în mod greşit a stabilit prima instanţă inaplicabilitatea prevederilor art. 1349 alin. (4) şi 1355 C. civ. în materia răspunderii contractuale, în raport cu data semnării contractului de vânzare-cumpărare, 14 aprilie 2011, fără a avea în vedere data de 5 noiembrie 2012 a comenzii nr. 501, aflată la dosarul cauzei.

Pe de altă parte, a criticat sentinţa recurată susţinând că, deşi instanţa de fond a reţinut incidenţa C. civ. din 1864 în materia răspunderii, în materia prescripţiei s-a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 2531 alin. (5) C. civ., iar la calculul termenului de prescripţie astfel determinat, nu au fost avute în vedere prevederile art. 6 din contractul dintre părţi, care stabilesc un termen convenţional de garanţie de 12 luni de la livrarea mărfii.

Verificând criticile formulate, Înalta Curte apreciază corectă determinarea legii aplicabile răspunderii civile contractuale, în raport cu împrejurarea că data semnării contractului dintre părţi a fost aceea de 14 aprilie 2011.

Principiul tempus regit actum, consacrat de dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din C. civ., impune ca actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, să fie guvernate de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Prin urmare, sub aspectul stabilirii legii aplicabile în materia răspunderii civile, este relevantă data încheierii înţelegerii părţilor, nu data comenzilor efectuate în executarea acestei înţelegeri, toate acest comenzi nefiind acte juridice de sine stătătoare, ci acte de executare a drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor, născute la data semnării contractului de vânzare-cumpărare.

Cum data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este aceea de 14 aprilie 2011, în mod întemeiat a reţinut prima instanţă că răspunderea în cauza de faţă nu se stabileşte raportat la prevederile art. 1349 alin. (4) şi 1355 din C. civ., ci în baza dispoziţiilor relevante din C. civ. din 1864.

În ceea ce priveşte normele de drept aplicabile în materia prescripţiei, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care stabilesc că:

"Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.".

Acest text de lege a fost corect interpretat şi aplicat de către prima instanţă, care a analizat criticile formulate de recurenta-reclamantă prin prisma dispoziţiilor referitoare la prescripţie din noului C. civ., raportat la momentul începerii curgerii prescripţiei, situat după intrarea în vigoare a noului C. civ.

În acest sens, reţinând ca incidente prevederile art. 2531 alin. (4) C. civ., prima instanţă a făcut, totodată, o corectă aplicare a alin. (5) al acestui articol, care arată că termenele stabilite de textul art. 2531 nu aduc nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale.

Contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă a analizat incidenţa acestor texte legale şi prin prisma clauzei din art. 6 al contractului de vânzare-cumpărare, la care a făcut referire expresă, arătând că aceasta prevede un termen de garanţie convenţional de 12 luni de la data livrării mărfurilor, care a fost avut în vedere la pronunţarea hotărârii tribunalului arbitral.

Prin urmare, nu se confirmă susţinerile recurentei-reclamante mai sus analizate, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondată

Recurenta-reclamantă a mai invocat, în cadrul recursului formulat, excepţiile lipsei consimţământului şi lipsei capacităţii intimatei-pârâte de a încheia valabil actul adiţional nr. x din 13 august 2012 la contractul de vânzare cumpărare nr. x din 14 aprilie 201.

Cu privire la aceste excepţii, în temeiul cărora se solicită instanţei de recurs să constate nulitatea absolută a actului adiţional menţionat şi a tuturor actelor adiţionale subsecvente acestuia, Înalta Curte constată că, deşi se pun în discuţie încălcări ale unor norme de ordine publică, aspectele arătate nu pot face obiectul verificărilor instanţei de recurs.

Astfel, se reţine că recurenta-reclamantă nu a invocat excepţiile mai sus arătate nici în faţa tribunalului arbitral, nici în faţa instanţei de fond, instanţele fiind învestite cu o cerere în despăgubiri, nu şi cu o cerere privind constatarea nulităţii actului juridic indicat.

În aceste condiţii, excepţiile invocate nu pot forma obiectul controlului de legalitate în recurs, întrucât ar conduce, în mod nepermis, la depăşirea sau schimbarea cauzei juridice a cererii deduse judecăţii, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a dreptului la apărare a părţii adverse şi a principiului contradictorialităţii.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că în speţă, în raport cu criticile analizate, nu se confirmă existenţa unor motive de nelegalitate ale sentinţei atacate, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. A. S.A. ALEXANDRIA - PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CITR FILIALA ILFOV SPRL împotriva sentinţei nr. 1 din 03 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2020.