Absolute vs. relative nullity of a corporate mandate signed by a former administrator: application of apparent authority under Law 31/1990

Şedinţa publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din actele dosarului rezultă următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Lieşti, la data de 10 octombrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B., URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L. şi C. S.R.L, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 44.399 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei şi imposibilităţii continuării activităţii în scopul obţinerii de profit;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 78.774,54 euro, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând beneficiul nerealizat de reclamantă;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzii legale, calculată de la data producerii prejudiciului până la momentul plăţii efective, reprezentând beneficiul nerealizat de reclamantă;

- obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 287 din 16 aprilie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Lieşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată prin întâmpinare de către pârâta URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentinţa nr. 228 din 27 ianuarie 2017 pronunţată în dosarul x/2016, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

A obligat pârâtul B. la plata, către reclamantă, a sumei de 78.774,54 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând prejudiciu material, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data scadenţei - 21 mai 2010, până la data achitării efective a debitului.

A respins, în rest, pretenţiile reclamantei, în raport cu pârâtul B., ca neîntemeiate.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L. şi l-a obligat pe pârâtul B. la plata, către reclamantă, a sumei de 11.518,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru proporţional pretenţiilor admise şi onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia nr. 211 A din 5 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 228 din 27 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 23 aprilie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 27 aprilie 2018 sub numărul de dosar x/2016

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, sub un prim aspect, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea si aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează instituţia nulităţii absolute.

Astfel, încheierea unui act juridic, respectiv a unei convenţii, de către o persoană care nu are calitatea de organ de conducere al persoanei juridice, atrage nulitatea absolută a actului respectiv, datorată nerespectării condiţiilor de validitate a unei convenţii, respectiv lipsei totale a consimţământului persoanei juridice.

A arătat că, în speţă, contractul de mandat nr. x din 19 martie 2009 este nul absolut, ca urmare a lipsei totale a consimţământului societăţii C. S.R.L, în condiţiile în care, la data semnării contractului de mandat între mandantul C. S.R.L. şi mandatarul URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L, intimatul-pârât B. nu mai avea nicio calitate în cadrul societăţii C. S.R.L.

În această situaţie, a apreciat că respectivul contract nu îndeplineşte condiţiile de validitate ale unei convenţii, astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 948 C. civ. anterior, în vigoare la momentul semnării acestui contract de mandat.

Totodată, a considerat că semnarea contractului de mandat nr. x din data de 19 martie 2009 s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale ale Decretului nr. 31/1954 referitoare la limitele capacităţii de exercitiu a persoanei juridice, în sensul că nu a fost încheiat de organele de conducere ale societăţii C. S.R.L, respectiv de administratorul de la acel moment, care era numita D..

Împrejurarea că intimata-pârâtă URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L. a acţionat în baza unui contract de mandat nul absolut dovedeşte, în opinia recurentei, că acesta a acţionat în nume propriu (contrar celor susţinute de instanţa de apel), nu în temeiul unui mandat valabil, actele sale nefiind astfel ale societăţii C. S.R.L.

Cu alte cuvinte, a considerat că intimata-pârâtă URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L. nu deţinea un mandat valabil pentru promovarea acţiunii judiciare în numele societăţii C. S.R.L, în vederea recuperării unei pretinse creanţe a acesteia.

A precizat că, în baza acestui mandat nul absolut, intimata-pârâtă URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L. a promovat împotriva recurentei-reclamante acţiunea de deschidere a procedurii insolvenţei, determinând intrarea acesteia în insolvenţă, deşi nu erau îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 85/2006, acţiunea fiind întemeiată pe un înscris falsificat.

Sub un al doilea aspect, tot din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, a susţinut, contrar celor arătate de instanţa de apel, că în cauză este incidentă sancţiunea nulităţii absolute, ce poate fi invocată de oricine are interes, precizând că recurenta a dovedit interesul său direct, de a obţine repararea prejudiciului creat ca urmare a acţiunilor judiciare întreprinse în baza contractului de mandat nul.

A mai susţinut că recurenta nu are calitatea de terţ faţă de contractul de mandat, deoarece obiectul acestui contract, semnat, în mod nelegal, de intimatul-pârât B., a constat tocmai în formularea unei acţiuni pentru recuperarea pretinsului debit de la recurenta-reclamantă.

Sub cel de al treilea aspect, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material din domeniul contabilităţii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 82/1991 şi Normelor de aplicare a acestei legi.

A precizat că, potrivit dispoziţiilor Capitolului 3 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii şi prevederilor din Normele de aplicare ale acestui act normativ, legiuitorul a impus obligativitatea pentru societăţile comerciale de a întocmi, edita şi păstra registrele de contabilitate.

În acest sens, recurenta-reclamantă a precizat că actele contabile depuse la dosarul cauzei, respectiv situaţia contului de profit şi pierderi, precum şi toate bilanţurile contabile din perioada anilor 2006-2012, dovedesc (contrar celor reţinute de instanţa de apel) modul în care s-a desfăşurat activitatea societăţii recurente şi prejudiciul suferit.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

A precizat că, în motivarea instanţei de apel se reţine în mod contradictoriu, pe de o parte, că lipsa mandatului la semnarea contractului de mandat nu ar constitui o cauză de nulitate absolută, iar pe de altă parte, că în mod corect a reţinut instanţa de fond că intimatul-pârâtul B. ar fi fost administrator al societăţii C. S.R.L. începând cu data de 17 aprilie 2008, aşa cum rezultă din extrasul din Registrul Comerţului, dar şi că extrasul invocat de recurenta-reclamantă s-ar referi la o dată anterioară celei de 17 aprilie 2008.

În legătură cu aceste considerente, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a respins apelul reclamantei fără să analizeze motivul de apel privind lipsa calităţii intimatului-pârât B. de administrator al societăţii C. S.R.L. la data de 19 martie 2009, când s-a semnat contractul de mandat nr. x

A considerat că instanţa de apel a respins această susţinere fără o motivare pertinentă, cu ignorarea înscrisurilor depuse la dosar şi menţionate de recurenta-reclamantă prin cererea de apel, prin răspunsul la întâmpinare şi prin concluziile scrise depuse în dosarul de apel.

În acest sens, recurenta-reclamantă a indicat certificatul constatator nr. x din 13 noiembrie 2017 eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Galaţi, din care rezultă că intimatul B. a fost administrator al societăţii C. S.R.L. doar pe o perioadă de 2 luni, respectiv din 17 aprilie 2008 până în 17 iunie 2008, după care administrator al acestei societăţi a fost D., fostul administrator transmiţând, totodată, acesteia părţile sale sociale.

Recurenta-reclamantă a mai menţionat că instanţa de apel nu a reţinut corect situaţia de fapt din prezenta cauză, considerentele deciziei recurate făcând imposibilă examinarea soluţiei pronunţate de aceasta.

Concret, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a lămurit corect situaţia de fapt a cauzei, în ceea ce priveşte lipsa calităţii de reprezentant a intimatului-pârât B. la data de 19 martie 2009, când s-a semnat contractul de mandat nr. x

Prin urmare, a considerat că nelămurirea situaţiei de fapt prin motivarea deciziei recurate face imposibilă pentru instanţa de recurs examinarea legalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de apel, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a precizat că instanţa de apel nu a lămurit nici situaţia de fapt referitoare la prejudicierea societăţii reclamante şi nu a făcut referire la înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă că, în perioada cât societatea s-a aflat în insolvenţă, veniturile acesteia au scăzut foarte mult, crescând pierderile, iar societatea a fost în imposibilitate de a-şi mai continua activitatea comercială, pierzând în acest interval de timp mai mulţi clienţi şi mai multe oferte ferme.

Prin întâmpinarea formulată la data de 31 mai 2018, intimata-pârâtă S.C. URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului promovat de recurenta-reclamantă, considerând că dezvoltarea criticilor formulate de aceasta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2018, Completul de filtru nr. 10 din cadrul secţiei I Civilă a Înaltei Curţi a suspendat judecarea cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin rezoluţia din 28 martie 2019, având în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 2 din 3 ianuarie 2019 şi soluţionarea dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, completul de filtru a repus, din oficiu, cauza pe rol, pentru continuarea procedurii de filtru şi a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prevăzut de art. 493 C. proc. civ.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., luând act de conţinutul acestuia, Completul de filtru nr. 10 din cadrul secţiei I Civilă a Înaltei Curţi a dispus, prin rezoluţia din 22 aprilie 2019, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 6 iunie 2019, Completul de filtru nr. 10 din cadrul secţiei I Civilă a Înaltei Curţi a stabilit termen la data de 19 iunie 2019, în Camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea examinării admisibilităţii în principiu a recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 211A din 05 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea nr. 1314 din data de 19 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei în soluţionarea recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 211 A din data de 05 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A înaintat dosarul, spre competenţă soluţionare, secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 august 2019, sub numărul de dosar x/2016

Prin încheierea pronunţată în cauză la data de 8 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 211 din 05 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fixând termen pentru judecarea recursului la data de 6 martie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În temeiul motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea si aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează instituţia nulităţii absolute.

Prin argumentele prezentate în susţinerea acestei critici, se arată, în esenţă, că lipsa consimţământului societăţii C. S.R.L. la încheierea contractului de mandat nr. x din 19 martie 2009 cu intimata URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L., datorată revocării din calitatea de administrator, la data de 17 iunie 2008, a semnatarului contractului, intimatul-pârât B., atrage nulitatea absolută a actului respectiv, în mod greşit reţinând instanţa de apel că sancţiunea aplicabilă ar fi aceea a nulităţii relative.

În legătură cu contractul de mandat încheiat între intimaţii-pârâţi în vederea promovării unei acţiuni în justiţie împotriva recurentei, instanţa de apel a reţinut că:

"lipsa mandatului celui care semnează, ce afectează în final condiţia de validitate a unui consimţământ valabil exprimat, nu constituie o cauză de nulitate absolută a actului juridic încheiat în aceste condiţii, ci de nulitate relativă."

A mai reţinut că recurenta-reclamantă:

"este terţ faţă de contractul de mandat încheiat între C. S.R.L., prin pârâtul B., în calitate de mandant, şi Urban şi Asociaţii S.R.L., în calitate de mandatar, astfel că nu poate invoca lipsa puterilor de reprezentare a societăţii C. SRL".

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 72 din Legea 31/1990:

"Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege."

Lipsa consimţământului societăţii la încheierea unui contract de mandat acordat în vederea efectuării unui act de dispoziţie - cum este cel al introducerii unei acţiuni în justiţie în numele societăţii - conduce la nulitatea relativă, întrucât nevoia de securitate a raporturilor juridice impune recunoaşterea de efecte juridice actelor încheiate de o persoană care, chiar dacă nu mai este învestită în funcţie, a fost percepută de cocontractant ca reprezentant al societăţii.

Aceasta deoarece în Legea nr. 31/1990 a fost consacrată teoria mandatului aparent şi în domeniul dreptului societar, caz în care, "deşi lipseşte voinţa mandantului de a fi reprezentat (mandatarul a depăşit împuternicirea sau mandatul a încetat ori aceasta nici nu a existat în realitate), terţii contractează cu credinţa scuzabilă şi legitimă că mandatatarul aparent are puteri de reprezentare.

Norma din Legea nr. 31/1990 care consacră legislativ această teorie a jurisprudenţie şi doctrinei este art. 55, conform căruia:"(1) În raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii.".

În acelaşi sens, conform alin. (2) al art. 55:

"clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăţilor prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terţilor, chiar dacă au fost publicate".

Raporturile de mandat care guvernează relaţia dintre administrator şi societate diferă de regulile mandatului de drept comun, tocmai în considerarea dublei naturi juridice a acestui mandat, contractuală şi legală, Legea nr. 31/1990 impunând o reglementare mai amănunţită a acestui tip de mandat, în scopul securizării raporturilor juridice şi al protecţiei terţilor.

Prin urmare, lipsa calităţii de reprezentant al societăţii la încheierea contractului de mandat nu poate constitui motiv de nulitate absolută, ci doar de nulitate relativă.

Fiind aplicabile regulile nulităţii relative, aceasta poate fi invocată, în condiţiile specifice ale cauzei, doar de către părţile contractului de mandat, considerându-se că acestea sunt persoanele a căror interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic

Pe de altă parte, în cauză, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, că intimatul-pârât B. era administrator al societăţii începând cu data de 17 aprilie 2008, că acesta avea calitatea de reprezentant al societăţii la data de 19 martie 2009, când a semnat contractul de mandat în numele acesteia, consecinţa fiind aceea că:

"pârâta Urban şi Asociaţii S.R.L. a acţionat în temeiul mandatului, astfel că actele întreprinse de aceasta trebuie considerate ca fiind ale pârâtei C. S.R.L. înseşi.".

Aceste consideraţii privesc aspecte de temeinicie şi nu pot fi cenzurate în recurs, consecinţa fiind că în raport cu criticile examinate mai sus, nu se confirmă împrejurarea că intimata-pârâtă URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L. ar fi acţionat în baza unui contract de mandat nul absolut sau că ar fi acţionat în nume propriu.

Chiar dacă obiectul contractului de mandat a constat în împuternicirea intimatei-pârâte URBAN ŞI ASOCIAŢII S.R.L. de a introduce, în numele şi pe seama societăţii C. S.R.L., o acţiune în justiţie pentru recuperarea unei pretinse creanţe de la recurenta-reclamantă, se constată că în speţă, în raport cu principiul relativităţii efectelor contractului, în mod corect a stabilit instanţa de apel că recurenta este terţ faţă de acest contract de mandat, astfel că nu poate invoca lipsa puterilor de reprezentare a societăţii C. S.R.L..

În consecinţa, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei-reclamante.

Cu privire la susţinerile referitoare la pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material din domeniul contabilităţii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 82/1991 şi Normelor de aplicare a acestei legi, se reţine că recurenta este nemulţumită de faptul că, în analiza realizată cu privire la prejudiciul suferit, instanţa de apel nu a avut în vedere anumite probe depuse la dosar, cum ar fi situaţia contului de profit şi pierderi şi bilanţurile contabile din perioada anilor 2006-2012.

Tot astfel, prin dezvoltarea argumentelor circumscrise de recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cadrul cărora se arată că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, se critică, în realitate, greşita reţinere de către instanţele de fond a situaţiei de fapt, cu referire la deţinerea calităţii de administrator al societăţii C. S.R.L. de către intimatul-pârâtul B. la data semnării contractului de mandat, considerând recurenta că nu s-a dat eficienţă documentelor depuse la dosarul cauzei, în mod special certificatului constatator nr. x din 13 noiembrie 2017 eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Galaţi, din care ar rezulta contrariul celor reţinute de instanţă.

Înalta Curte apreciază că astfel de critici au fost încadrate doar formal cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în realitate vizând modul de apreciere al instanţei de apel asupra probelor administrate în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt ce caracterizează speţa.

Se constată că susţinerile recurentei se referă la elemente de temeinicie al deciziei recurate şi tind la o reaprecierea a elementelor de fapt reţinute de instanţele de fond, ca atare, acestea nu pot fi analizate în recurs, această cale de atac fiind dedicată exclusiv verificării aspectelor de nelegalitate ale acestei decizii.

În raport cu aceste consideraţii, Înaşta Curte apreciază criticile anterior menţionate ca fiind inadmisibile.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că în speţă, în raport cu criticile analizate, nu se confirmă existenţa unor motive de nelegalitate ale deciziei atacate, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 211 A din 5 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2020.