Prescriptive period for tort damages arising from breach of contractual good faith in energy supply and scope of cassation review on factual findings

Şedinţa publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10 aprilie 2015, sub numărul x/2015, reclamanta SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A. societate în reorganizare judiciară, a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună:

- obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 51.847.266,12 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu/MWh sub costul de producţie pentru 1 MWh, în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 iulie 2012;

- obligarea celor două pârâte la plata către reclamantă a sumei de 72.680.935,97 RON, reprezentând beneficiul nerealizat, ce constă în contravaloarea diferenţei dintre preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul de cost mediu de producţie al reclamantei, în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 iulie 2012, precum şi obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale, de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 noiembrie 2015, instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, a constatat că Tribunalul Bucureşti este competent general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile faţă de pârâta A. şi a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei B. S.R.L.

Potrivit încheierii de şedinţă pronunţate la data de 3 decembrie 2015, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile formulate de reclamantă aferente perioadelor 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, 1 ianuarie 2012 - 10 aprilie 2012 şi 1 iunie 2012 - 31 iulie 2012.

Prin sentinţa civilă nr. 811 din 11 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosinţă.

A respins acţiunea în despăgubiri aferente perioadelor 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, 1 ianuarie 2012 - 10 aprilie 2012 şi 1 iunie 2012 - 31 iulie 2012, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta A., ca fiind prescrisă.

A respins acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta A., în ceea ce priveşte despăgubirile aferente perioadei 11 aprilie 2012 - 31 mai 2012, ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei A. cheltuieli de judecată în cuantum de 19.090 euro.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi împotriva încheierii din 3 decembrie 2015 pronunţate în dosar de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel apelanta - reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin încheierea din 8 ianuarie 2018 pronunţată în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea reclamantei de încuviinţare a probei cu expertiza contabilă şi, pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea hotărârii.

Prin decizia civilă nr. 266 din 5 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A., declarat împotriva sentinţei civile nr. 811 din 11 februarie 2016 şi a încheierii din 3 decembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul de faţă.

Împotriva deciziei civile nr. 266 din 5 februarie 2018 şi a încheierii din 8 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A., la data de 17 aprilie 2018.

Recurenta-reclamantă şi-a subsumat criticile formulate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În recursul declarat cu privire la încheierea de şedinţă din data de 8 ianuarie 2018, recurenta a susţinut, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că prin încheierea arătată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin aceea că a încălcat normele procesuale referitoare la administrarea probelor, respectiv dispoziţiile art. 255 şi art. 258 din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 476-479 din C. proc. civ., datorită neexaminării de către instanţa de apel a criticilor invocate în cuprinsul apelului.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că, în cuprinsul apelului formulat, a învederat că proba cu expertiză contabilă a fost solicitată în conformitate cu dispoziţiile art. 254 alin. (1) din C. proc. civ. şi este utilă, concludentă şi pertinentă în cauză, dat fiind că acţiunea formulată se întemeiază pe diferenţa dintre preţul de cost şi, pe de o parte, cel practicat pe piaţa contractelor bilaterale de energie, iar pe altă parte, preţul la care recurenta a fost ţinută a livra energie pârâtei, în executarea contractului.

A mai arătat că, prin cererea de apel, a solicitat expres rejudecarea fondului.

Respingând proba cu expertiza contabilă solicitată, a considerat că instanţa de apel a nesocotit efectul devolutiv al apelului, ce implica o nouă judecată asupra fondului. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a precizat că aprecierea primei instanţe asupra utilităţii unei probe nu este nici suverană, nici exclusă controlului instanţei de apel, ci trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 258 coroborate cu cele ale art. 255 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, a menţionat că, în situaţia în care proba solicitată este utilă, concludentă şi pertinentă, aceasta trebuie a fi admisă, pentru a-i da posibilitatea reclamantului să îşi dovedească pretenţiile.

Or, prin încheierea pronunţată la data de 8 ianuarie 2018, deşi recurenta a reiterat în apel solicitarea de administrare a probei cu expertiza contabilă, instanţa de apel a arătat că este lămurită, prin înscrisurile depuse la dosar, cu privire la prejudiciul invocat în speţă şi, în consecinţă, a respins proba solicitată.

A mai precizat că, prin acest motiv de recurs nu critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanţe, ci încălcarea dispoziţiilor legale (procesuale) referitoare la încuviinţarea probelor propuse în cursul unui proces civil.

În acest sens, a susţinut că prin propunerea probei cu expertiza contabilă a urmărit dovedirea tuturor celor patru elemente ale răspunderii civile (faptă ilicită, prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate), iar argumentele instanţei de apel conduc către concluzia că motivaţia respingerii cererii de administrare a probei în apel a fost aceea că recurenta-reclamantă nu a dovedit fapta ilicită, nicidecum aceea că instanţa de apel, prin probele administrate, ar fi fost lămurită în privinţa prejudiciului invocat în cauză. Pe de altă parte, a susţinut că, într-o acţiune în răspundere - cum este cazul prezentei cereri deduse judecăţii - proba cu expertiză contabilă, deoarece tinde la dovedirea unuia dintre elementele răspunderii civile - prejudiciul - este utilă, pertinentă şi concludentă.

A arătat că proba solicitată a fi administrată ar fi adus elemente noi, fiind utilă cauzei, că aceasta are legătură cu cauza, respectiv cu prejudiciul, fiind pertinentă şi că tinde la clarificarea elementelor necunoscute ale cauzei, fiind deci concludentă, prin rolul de a determina, sub aspectul cuantumului, prejudiciile pretinse.

A susţinut că, prin respingerea cererii de administrare a probei, atât în primă instanţă, cât şi în instanţa de apel, recurenta-reclamantă a fost vătămată, fiind pusă în imposibilitate de a-şi dovedi susţinerile afirmate în prezenta cauză, respectiv dezechilibrul ivit pe parcursul executării contractului şi prejudiciul cauzat prin executarea abuzivă a acestui contrat de către intimata-pârâtă, iar vătămarea nu poate fi altfel înlăturată, decât prin casarea deciziei recurate.

Tot în legătură cu încheierea din 8 ianuarie 2018, recurenta-reclamantă a mai susţinut, în temeiul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că sunt contradictorii considerentele în baza cărora instanţa de apel a respins cererea de administrare a probei cu expertiză contabilă, fiind încălcate prevederile art. 255 din C. proc. civ., prin aceea că proba propusă este pertinentă, utilă şi concludentă în speţă.

În privinţa recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 266 din 5 februarie 2018, în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie şi întreruperea acestuia, respectiv a prevederilor art. 2523, 2528, 2537 pct. 2 şi 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. şi art. 201 şi 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi cu aplicarea greşită a prevederilor Decretului nr. 167/1958.

A arătat că prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la acele termene de prescripţie începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., or, în prezenta cauză, termenul de prescripţie cu privire la dreptul la acţiunea în despăgubire contra pârâtei nu începuse să curgă la momentul intrării în vigoare a C. civ., astfel că, în cauză au fost greşit reţinute ca incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, în loc de cele ale C. civ.

A considerat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie este data de 27 august 2012, la care a fost publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 11.723 (şi înregistrat la dosarul de insolvenţă) Raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la apariţia stării de insolvenţă.

Cum prin acest raport s-a realizat o analiză a contractelor în derulare, data publicării sale în Buletinul Procedurii de Insolvenţă (27 august 2012) poate fi socotită ca momentul la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoacă paguba, acesta fiind momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

În acest sens, a precizat că doar cu ocazia întocmirii raportului, administratorul judiciar, analizând situaţia financiară a recurentei şi toate contractele derulate de către aceasta, a luat cunoştinţă de existenţa unor contracte desfăşurate în condiţii păgubitoare pentru recurenta-reclamantă şi a putut cuantifica prejudiciile aduse prin executarea acestor contracte, fiind în măsură să formuleze acţiuni în recuperarea prejudiciilor.

În cadrul acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală deoarece, similar instanţei de fond, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, considerând incidente texte de lege care, în realitate, nu se aplică în speţă.

În acest mod, a apreciat că instanţa de apel a reţinut o cauză incompletă a acţiunii cu care a fost investită, consecinţa fiind aceea a constatării, ca prescris, a dreptului material la acţiune.

A precizat că, acţiunea formulată s-a întemeiat pe prevederile contractuale, pe dispoziţiile aplicabile ale C. civ. din 1864 şi ale C. civ., iar justificarea în fapt a acţiunii în răspundere civilă s-a făcut prin invocarea dezechilibrului contractual survenit ca urmare a executării contractelor, recurenta-reclamantă precizând că adaptarea contractului, în urma unei proceduri de renegociere, sau, dimpotrivă, chiar încetarea sau rezilierea sa, se întemeia tocmai pe existenţa acestui dezechilibru, care făcea obligaţiile recurentei extrem de oneroase şi care a generat intrarea sa în insolvenţă.

Menţionând că instanţa de apel a reţinut că, cel mai târziu la data negocierii preţului pentru anul următor, recurenta-reclamantă ar fi cunoscut prejudiciul rezultat din diferenţa dintre preţul de vânzare al energiei electrice către pârâtă şi costul de producţie al acestei energii, respectiv prejudiciul rezultat din diferenţa dintre preţul mediu de piaţă şi preţul la care a fost vândută energia electrică către pârâtă, a arătat că instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că dreptul la acţiunea în recuperarea prejudiciului s-a născut la data negocierii preţului de vânzare a energiei electrice pentru anul următor.

O altă ipoteză a recurentei a fost aceea că, termenul de prescripţie cu privire la dreptul la acţiune în contra contractantului a început să curgă de la data întocmirii Raportului Curţii de Conturi nr. x din data de 17 decembrie 2014, prin care s-a reţinut că recurenta-reclamantă a săvârşit abateri de la legalitate şi regularitate, constând în nerealizarea de venituri în sumă totală de 444.872.830 RON din vânzarea energiei electrice, prin vânzarea acestei energii la un preţ mai mic decât costul de producţie/achiziţie.

A susţinut că, doar urmare Raportului Curţii de Conturi, înregistrat la recurenta-reclamantă la data de 17 decembrie 2014, aceasta a avut reflectarea prejudiciului cauzat de intimata-pârâtă A. prin derularea contractelor de furnizare a energiei electrice, acesta fiind momentul în care recurenta a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât şi pe cel ce răspunde de el (în speţă, intimata-pârâta A.), reprezentând momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susţinut că momentul începerii termenului de prescripţie este fie data întocmirii Raportului asupra cauzelor si împrejurărilor care au condus la insolvenţă (27 august 2012), fie data întocmirii Raportului Curţii de Conturi nr. x (17 decembrie 2014), iar în raport cu data formulării acţiunii, 8 aprilie 2015, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu s-a împlinit, fiind aplicabil C. civ., nu Decretul nr. 67/1958.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel ar fi trebuit să respingă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către intimata pârâtă A..

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului formulat nu prezintă motivele pentru care aceste critici (existenţa dezechilibrului, executarea abuzivă a contractului de către intimată-pârâtă), invocate cu privire la hotărârea primei instanţe, au fost respinse ca nefondate, pentru că acestea nici nu au fost examinate de către instanţa de apel.

A susţinut că instanţa de apel a reţinut că recurenta nu a probat abuzul de drept imputat intimatei, fără a realiza o analiză a existenţei în speţă a dezechilibrului pretins şi a conduitei ce s-ar fi impus părţilor contractante, ulterior survenirii acestuia.

Astfel, neexaminarea de către instanţa de apel a împrejurărilor de fapt şi a criticilor recurentei cu privire existenţa dezechilibrului pretins şi a abuzului de drept contractual, conduce către concluzia nemotivării, sub aceste aspecte, a deciziei instanţei de apel.

Sub un alt aspect, a susţinut contradictorialitatea motivelor prezentate de instanţa de apel, invocând nelegalitatea soluţiei instanţei de apel de respingere a cererii de administrare a probei cu expertiză contabilă.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel a respins cererea de administrare a probei, pentru ca, prin decizia recurată, să reţină ca nefiind fondate criticile cu privire la încheierea de şedinţă pronunţată de instanţa de fond la termenul din 11 februarie 2016, recurenta fiind pusă în imposibilitate de a dovedi cererea dedusă judecăţii, cu încălcarea art. 249 şi următoarele din C. proc. civ.

În legătură cu respingerea, prin decizia recurată, a apelului recurentei-reclamante declarat împotriva sentinţei civile nr. 811 din data de 11 februarie 2016 cu privire la pretenţiile aferente perioadei 11 aprilie 2012 - 31 mai 2012, a considerat că este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat în integralitate cauza acţiunii formulate, reţinând o cauză incompletă, cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor.

Astfel, a considerat că instanţa de apel nu a analizat toate motivele expuse în cuprinsul apelului formulat.

A apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. referitor la obiectul şi limitele procesului, precum şi ale art. 14 alin. (5), (22) alin. (4) şi (6), 476 alin. (1) şi 477 alin. (2), toate din C. proc. civ.

Precizând că, prin apelul formulat, a solicitat rejudecarea fondului, a făcut referire la împrejurarea că în acţiunea formulată a invocat dezechilibrul contractual în executarea contractului, susţinând că acest dezechilibru a justificat cererea de adresată intimatei-pârâte renegociere a preţului contractului şi a considerat că instanţele trebuiau să constate existenţa dezechilibrului, să verifice dacă existau temeiuri legale şi contractuale care să justifice solicitarea adresată intimatei de majorare a preţului de contract şi să stabilească dacă (şi în ce măsură) refuzul intimatei este unul justificat legal, cu consecinţa analizării condiţiilor atragerii răspunderii civile, respectiv: fapta ilicită, prejudiciu, vinovăţia şi raportul de cauzalitate.

Cu toate acestea, a arătat că analiza instanţei de apel este sumară, reţinându-se că recurenta-reclamantă nu a dovedit că obligaţia de bună credinţă în executarea contractului a fost încălcată de intimata-pârâtă în mod intenţionat şi fără justificare, asfel cum reiese din procesul-verbal de negociere încheiat la data de 1 februarie 2012

A susţinut că dispoziţiile legale mai sus-evocate au fost încălcate de instanţa de apel, deoarece nu permit judecătorului să modifice fundamentul pretenţiei formulate, instanţa neavând autoritatea să schimbe din oficiu/să restrângă cauza cererii de chemare în judecată, fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, acordând o calificare a cererii în contradicţie cu cea avută în vedere de parte, nici să omită/înlăture de la examinare argumente supuse atenţiei instanţei, care ar fi contribuit la stabilirea cadrului procesual corect.

A considerat că decizia recurată este pronunţată cu nesocotirea limitelor şi rigorilor procesuale privind raportul dintre principiul disponibilităţii şi cel al rolului activ al instanţei, fiind reţinută, de către ambele instanţe de fond, o cauză incompletă a cererii de chemare în judecată, pentru ca mai apoi, acţiunea fondată pe respectiva cauză să fie respinsă ca neîntemeiată, iar apelul să fie respins ca nefondat.

A apreciat că, prin neexaminarea de către instanţele de fond a tuturor argumentelor de fapt si de drept invocate în cuprinsul cererii, recurenta-reclamantă a fost vătămată, iar vătămarea produsă nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat.

A mai arătat, în strânsă legătură cu cele de mai sus, că sunt nelegale şi cele reţinute de instanţa de apel privind schimbarea cauzei cererii deduse judecăţii, prin aceea că, a reţinut că recurenta a înţeles să formuleze o acţiune în răspundere civilă contractuală şi nu o acţiune în răspundere delictuală, fiind încălcate atât dispoziţiile legale mai sus-menţionate, cât şi prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

În legătură cu faptul că instanţa de apel a calificat, în mod greşit, cererea dedusă judecăţii ca fiind o acţiunea în răspundere civilă contractuală, recurenta a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Această eroare a instanţei s-a datorat, în opinia recurentei, faptului că a fost reţinută o cauză incompletă a cererii deduse judecăţii şi, totodată, aplicării greşite a normelor de drept material.

Contrar celor reţinute de ambele instanţe, a precizat că răspunderea solicitată a fi antrenată în speţă - urmare a săvârşirii de către intimata-pârâtă a unei fapte ilicite constând în abuzul de drept contractual - are natură delictuală, deoarece vizează atragerea răspunderii intimatei-pârâte pentru executarea abuzivă a drepturilor decurgând din contractul încheiat cu recurenta-reclamantă, prin refuzul intimatei de a executa contractul cu bună credinţă şi de a stabili un preţ de vânzare care să reflecte cel puţin preţul de cost al recurentei cu producerea energiei electrice.

A precizat că obligaţia de executare cu bună credinţă a contractului este reglementată în cuprinsul art. 970 din C. civ. din 1864 (art. 1170 din C. civ.), iar răspunderea pentru exercitarea abuzivă a drepturilor, cu încălcarea bunei credinţe este prevăzută, cu titlu general, în cuprinsul art. 1353 din C. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că acţiunea dedusă judecăţii se întemeiază pe principiul fundamental ce impune buna credinţă în executarea a unui contract şi în exercitarea drepturilor dobândite prin încheierea acestuia, răspunderea corelativă fiind reglementată, contrar celor reţinute de instanţele de fond, în cuprinsul regulilor generale în materie de răspundere pentru săvârşirea unei fapte ilicite.

A considerat că în mod greşit a statuat instanţa de apel că obligaţia de bună credinţă în executarea contractului este una de mijloace şi că intimata pârâtă a dat dovadă de bună credinţă în executarea contractului.

Sub un alt aspect, a apreciat că în mod greşit a respins instanţa de apel apelul recurentei-reclamante, fără vreo cercetare a existenţei dezechilibrului produs prin executarea abuzivă a contractului de către intimată, ci doar prin verificarea exercitării de aceasta a drepturilor decurgând din contract, prin prisma dispoziţiilor exprese al contractului, cu încălcarea normelor legale incidente în materie de interpretare a dispoziţiilor contractului (art. 977 şi următoarele din C. civ. din 1864) şi a prevederilor a celor ce reglementează obligativitatea contractului între părţile contractante şi executarea cu bună credinţă a convenţiilor (art. 969 - 970 şi următoarele din C. civ. din 1864).

A mai susţinut recurenta-reclamantă că decizia recurată încalcă normele imperative privind executarea cu bună credinţă a contractului, prevăzute în cuprinsul art. 970 din C. civ. din 1864, menţionat expres în cuprinsul cererii introductive (art. 14, 15, 1170 şi 1353 din C. civ.), considerând instanţa de apel ca justificată conduita intimatei de a refuza renegocierea preţului contractului la un nivel care să asigure acoperirea costului de producţie al recurentei şi care să aibă ca finalitate refacerea echilibrului contractual.

A susţinut că buna credinţă implică un comportament loial, constructiv şi cu o minimă preocupare faţă de interesele celeilalte părţi şi constă în colaborarea activă în căutarea unei soluţii.

Or, deşi executarea contractului a determinat în patrimoniul recurentei-reclamante dezechilibre considerabile, orice încercare de renegociere a contractului, în sensul reechilibrării acestuia şi a readaptării sale la noile circumstanţe, s-a lovit de opoziţia partenerului contractual, administratorul judiciar al recurentei fiind nevoit a denunţa contractul.

A precizat, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că negocierile purtate între părţi, cu privire la preţul şi cantitatea de energie livrată, nu relevă executarea cu bună credinţă, de către intimata-pârâtă, a drepturilor decurgând din contract.

Un alt aspect invocat în cadrul acestui motiv de recurs a vizat greşita apreciere de către instanţa de apel asupra existenţei faptei ilicite - abuzul de drept contractual - şi întrunirii în speţă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

A făcut referire la obligaţia de executare cu bună-credinţă a contractelor, la obligaţia de loialitate a părţilor contractante şi la abuzul de drept contractual, acesta din urmă, în opinia recurentei-reclamante, constând într-o faptă ilicită a cocontractantului, reprezentată de încălcarea obligaţiei de bună credinţă.

A mai făcut referire la abuzul de drept, constând în abaterea dreptului de la finalitatea sa, exprimată prin scopul pentru care dreptul a fost recunoscut şi garantat, sau, altfel spus, întrebuinţarea dreptului în cu toate alte scopuri decât cele avute în vedere de norma juridică ce-i stă la bază, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul sau într-un mod excesiv şi nerezonabil.

A arătat că sancţionarea abuzului de drept se realizează fie pe calea pasivă a refuzului ocrotirii unui drept exercitat abuziv, fie pe calea unei acţiuni în răspundere civilă, formulată de persoana vătămată, cum este şi acţiunea promovată de recurentă.

Făcând trimitere la textul art. 970 din C. civ. din 1864, a considerat că un contract nu poate şi nu trebuie să devină un mijloc de îmbogăţire a unei părţi contractante în dauna celeilalte părţi, ci, în cazul contractelor sinalagmatice (cazul în speţă), ambele părţi trebuie sa urmărească un folos patrimonial.

A susţinut că a plăţi un preţ cu mult mai mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestaţiilor este contrar bunei credinţe şi echităţii.

În concluzie, a considerat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile a intimatei-pârâte, respectiv: existenţa unei fapte ilicite - abuzul de drept în executarea contractului; existenţa unui prejudiciu; existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 16 iulie 2018, intimata-pârâtă A. a invocat excepţia nelegalei timbrări a cerii de recurs şi, de asemenea, excepţia nulităţii cererii de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) raportat la art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor apreciind recursul admisibil în principiu.

Prin încheierea din 15 februarie 2019, s-a dispus comunicarea raportului către părţi şi s-a pus în vedere acestora că au posibilitatea să depună în scris puncte de vedere în termen de 10 zile de la data comunicării, asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţiile nelegalei timbrări şi nulităţii cererii de recurs, invocate de intimata-pârâtă A..

A admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A. şi a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 6 martie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat de recurenta- SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A., prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul formulat împotriva încheierii din 8 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin încheierea din 8 ianuarie 2018, instanţa de apel a respins proba cu expertiză contabilă propusă de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiată reţinând că proba nu este utilă, concludentă şi pertinentă soluţionării cauzei.

Cu privire la această soluţie a instanţei de apel, se susţine, mai întâi, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că s-au încălcat reguli de procedură căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin aceea că s-ar fi încălcat normele procesuale prevăzute de dispoziţiile art. 255 şi 258 din C. proc. civ., precum şi de dispoziţiile art. 476-479 din C. proc. civ., datorită neexaminării de către instanţa de apel a criticilor invocate în cuprinsul apelului cu privire la soluţia instanţei de fond.

A considerat recurenta că proba solicitată a fi administrată ar fi adus elemente noi, necuprinse în alte probe, fiind utilă cauzei, că aceasta are legătură cu cauza, respectiv cu prejudiciul, fiind pertinentă şi că tinde la clarificarea elementelor necunoscute ale cauzei, fiind concludentă, deoarece are rolul de a determina, sub aspectul cuantumului, prejudiciile pretinse.

A arătat că vătămarea produsă constă în imposibilitatea de a-şi dovedi susţinerile afirmate în prezenta cauză, respectiv dezechilibrul ivit pe parcursul executării contractului şi prejudiciul cauzat prin executarea abuzivă a acestui contract de către intimata-pârâtă, iar vătămarea nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

S-a mai criticat încheierea arătată şi prin prisma motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciind drept contradictorii considerentele instanţei de apel, prin aceea că, în realitate, proba propusă este pertinentă, utilă şi concludentă în speţă.

Conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Se reţine că prin încheierea recurată, instanţa de apel a respins proba cu expertiză contabilă propusă de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiată, considerând că proba nu este utilă, concludentă şi pertinentă soluţionării cauzei. A arătat instanţa de apel, în motivare, că este lămurită în ce priveşte chestiunea prejudiciului întrucât intimata-pârâtă nu a contestat modul de calcul ci doar elementele de care s-a folosit în efectuarea acestui calcul, iar expertiza nu poate stabili costul de producţie, altfel decât cel convenit de părţi.

În raport cu cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată, în raport cu criticile de motivare contradictorie aduse încheierii, că susţinerile recurenţilor nu sunt fondate, întrucât hotărârea recurată este corect argumentată, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, iar dezlegarea dată de instanţa de apel solicitării de administrare a probei este pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia de respingere pronunţată.

În ceea ce priveşte criticile aduse încheierii atacate din perspectiva presupusei încălcări a normele procesuale referitoare la administrarea probelor, se observă că susţinerile recurentei-reclamante sunt axate exclusiv pe greşita apreciere a instanţei de apel asupra condiţiilor de admisibilitate a probei cu expertiza contabilă, susţinând recurenta că această probă este utilă, pertinentă şi concludentă în cauză, dat fiind că acţiunea formulată se întemeiază, în fapt, pe diferenţa dintre preţul de cost şi cel practicat pe piaţa contractelor bilaterale de energie, pe de o parte şi, pe de altă parte, pe preţul la care recurenta a fost ţinută a livra energie pârâtei, în executarea contractului.

Aceste susţineri, însă, sunt inadmisibile în recurs, întrucât se referă la împrejurări ce nu pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Instanţa de recurs nu poate să procedeze la cenzurarea soluţiei pronunţate, mai ales că se invocă greşita apreciere a instanţei de apel privind neîntrunirea condiţiei ca proba solicitată să ducă la soluţionarea procesului, nu încălcarea unor reguli de procedură căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Conţinutul concret al criticilor nu permite reformarea în recurs a încheierii recurate, deoarece se referă la aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a reevalua caracterul util, pertinent şi concludent al probei respinse, ci doar de a verifica legalitatea încheierii, recursul urmărind să supună examinării conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cum în argumentele formulate nu se arată care sunt regulile de procedură căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ci se încearcă obţinerea unei reaprecieri asupra utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probei cu expertiza contabilă, Înalta Curte constată că acest aspect de nu poate forma obiect de analiză în recurs, neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare reglementate expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 266 din 5 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

Un prim motiv de recurs referitor la decizia atacată s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat în integralitate cauza acţiunii formulate, ci a evaluat o cauză incompletă a acţiunii, încălcând raportul dintre principiul disponibilităţii şi cel al rolului activ al instanţei, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. referitor la obiectul şi limitele procesului, ale art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., 22 alin. (4) şi (6), 476 alin. (1), (47)7 alin. (2) şi 473 alin. (3) din C. proc. civ.

A considerat că dispoziţiile privind rolul activ al judecătorului nu permit modificarea fundamentului pretenţiilor deduse judecăţii, prin calificarea cererii în contradicţie cu temeiurile avute în vedere de parte, nici să omită/înlăture de la examinare argumente supuse atenţiei instanţei, care ar fi contribuit la stabilirea cadrului procesual corect.

Astfel, pe de o parte, a criticat decizia atacată pentru schimbarea cauzei cererii deduse judecăţii, instanţa de apel reţinând că recurenta a înţeles să formuleze o acţiune în răspundere civilă contractuală şi nu o acţiune în răspundere delictuală, iar pe de altă parte, a arătat că instanţele trebuiau să constate existenţa dezechilibrului, să verifice dacă existau temeiuri legale şi contractuale care să justifice solicitarea adresată intimatei de majorare a preţului de contract, să verifice dacă şi în ce măsură refuzul intimatei este unul justificat legal, cu consecinţa analizării condiţiilor atragerii răspunderii civile, respectiv: fapta ilicită, prejudiciu, vinovăţia şi raportul de cauzalitate.

Aceleaşi critici au fost invocate de recurenta-reclamantă şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătându-se că greşita calificare a cererii deduse judecăţii, ca fiind o acţiune în răspundere civilă contractuală, s-a datorat, în opinia recurentei, aplicării greşite a normelor de drept material.

Verificând susţinerile referitoare la greşita schimbarea a cauzei acţiunii în apel, Înalta Curte constată că acest prim aspect invocat de recurenta-reclamantă nu se confirmă în privinţa deciziei recurate.

Este adevărat că, în decizia pronunţată, instanţa de apel a remarcat că recurenta-reclamantă a arătat că:

"între părţi a existat un contract, care conţinea prevederi exprese cu privire la negocierea preţului, prevederi care nu pot fi ignorate, ulterior invocă dispoziţii legale care reglementează atât răspunderea civilă contractuală, cât şi cea delictuală.", considerând instanţa că:

"Apelanta se află într-o eroare cu privire la noţiunea de abuz de drept. Noţiunea de abuz este definită ca fiind o faptă ilegală care se poate manifesta fie sub forma încălcării unor dispoziţii legale, situaţie în care este vorba despre o răspundere civilă delictuală, fie sub forma încălcării unor dispoziţii cuprinse în convenţii civile, situaţie în care discutăm despre o răspundere civilă contractuală;".

Cu toate acestea, după ce a realizat o analiză a celor două forme de răspundere civilă, instanţa de apel a reţinut că:

"pentru respectarea principiului disponibilităţii consacrat de dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de fond avea obligaţia de a se pronunţa în limitele stabilite prin cererile şi apărările părţilor, ceea ce s-a şi realizat".

Mai mult, în considerente se accentuează faptul că instanţa de fond nu putea analiza litigiul dedus judecăţii din perspectiva îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale, chiar dacă argumentaţia reclamantei s-a întemeiat pe acest tip de răspundere civilă, iar pretinsa faptă ilicită îşi avea izvorul în nerespectarea unei clauze contractuale, întrucât, la solicitarea instanţei, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că fundamentul juridic al despăgubirilor solicitate pe perioada rămasă în discuţie, 11 aprilie 2012-31 mai 2012, îl reprezintă răspunderea civilă delictuală.

În acelaşi mod a procedat şi instanţa de apel, care, după ce a remarcat o serie de neconcordanţe între susţinerile recurentei (ce păreau întemeiate pe dispoziţiile răspunderii contractuale) şi temeiul de drept expres precizat de aceasta, a procedat la analiza motivelor de apel exclusiv din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale şi a stabilit că în sarcina pârâtei nu poate fi reţinută săvârşirea unei fapte ilicite, extra-contractuale, constând în refuzul negocierii preţului contractelor de vânzare a energiei electrice.

Reţinând că fără faptă ilicită, nu există răspundere civilă delictuală, instanţa de apel a considerat că soluţia instanţei de fond, de respingere a cererii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, este legală şi temeinică.

Soluţia se întemeiază pe necesitatea întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel că, lipsa elementului faptei ilicite extracontractuale a făcut de prisos analiza celorlalte elemente, cum ar fi dezechilibrul invocat de recurentă, existenţa unui prejudiciu; existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei.

Concluzia inexistenţei faptei ilicite s-a întemeiat pe aprecierea instanţei de apel asupra probelor administrate, reţinând instanţa, sub aspectul situaţiei de fapt, că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada săvârşirii de către intimată a unei asemenea fapte, întrucât:

"o negociere între părţi a existat şi că nu este dovedită în cauză pretinsa faptă ilicită a pârâtei constând în executarea cu rea-credinţă a obligaţiei de renegociere a preţului contractual, în sensul că a urmărit, prin refuzul de a accepta preţul solicitat de Hidroelectrica (204 RON/MWh pentru perioada analizată), să îşi procure un avantaj disproporţionat faţă de Hidroelectrica".

În argumentarea concluziei sale, instanţa de apel a mai avut în vedere că intimata-pârâtă a făcut dovada participării la negocieri, astfel cum atestă procesul-verbal de negociere încheiat la 1 februarie 2012 la sediul reclamantei, iar buna credinţă se prezumă până la proba contrară.

Prin urmare, nu se confirmă criticile recurentei-reclamante, în sensul că instanţa de apel ar fi analizat în mod incomplet cauza acţiunii sau că ar fi schimbat cauza, cu încălcarea raportului dintre principiul disponibilităţii şi cel al rolului activ al instanţei şi cu greşita aplicare a unor norme de drept material.

Dimpotrivă, deşi a remarcat inadvertenţe între argumentele de fapt şi temeiul de drept al cererii, instanţa de apel, cu sublinierea necesităţii respectării principiului disponibilităţii, a procedat la examinarea pretenţiilor deduse judecăţii, potrivit calificării juridice expres precizate de recurenta-reclamantă în faţa instanţei de fond.

Pentru considerentele mai sus arătate, nici critica privind privind nemotivarea deciziei recurate (cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) nu este întemeiată, raţiunile pentru care o parte din elementele răspunderii civile delictuale nu au mai fost analizate având în vedere constatarea instanţei de apel că în cauză nu s-a confirmat existenţa unei fapte ilicite, în lipsa căreia, atragerea răspunderii nu poate fi reţinută.

Totodată, nu există motive contradictorii în privinţa argumentelor în temeiul cărora instanţa de apel, pe de o parte, a respins cererea recurentei de administrare a probei cu expertiză contabilă, prin încheierea din 8 ianuarie 2018 şi, pe de altă parte, a reţinut ca nefondate criticile acesteia cu privire la încheierea de şedinţă pronunţată de instanţa de fond la termenul din 11 februarie 2016.

Dincolo de împrejurarea că motivele pretins contradictorii nu vizează aceeaşi soluţie (prima este soluţia de respingere a cererii de încuviinţare a unei probe în apel, iar a doua vizează apelul recurentei-reclamante cu privire la încheierea instanţei de fond, de respingere a aceleiaşi probe), se constată că elementele reţinute de instanţă în motivare sunt coerente, demonstrând consecvenţă şi raţionament logic judicios, ambele dezlegări ale instanţei de apel fiind întemeiate pe considerente ce nu se contrazic şi care conduc, în mod logic, la soluţiile pronunţate.

O altă critică formulată s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţinând, în esenţă, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie şi întreruperea acestuia, respectiv a prevederilor art. 2523, art. 2528, 2537 pct. 2 şi 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. şi art. 201, art. 204 din Legea nr. 71/2011, precum şi cu aplicarea greşită a prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Concret, recurenta-reclamantă a considerat că în mod greşit a făcut instanţa de apel aplicarea prevederilor Decretului nr. 167/1958, întrucât, în opinia sa, termenul de prescripţie cu privire la dreptul la acţiunea în despăgubire contra pârâtei nu începuse să curgă la data intrării în vigoare a C. civ.

În acest sens, a susţinut că momentul începerii termenului de prescripţie este fie data întocmirii de către administratorul judiciar al Raportului asupra cauzelor si împrejurărilor care au condus la insolvenţă (27 august 2012), fie data întocmirii Raportului Curţii de Conturi nr. x (17 decembrie 2014), astfel că, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile privind prescripţia din C. civ., iar în raport cu data formulării acţiunii, 8 aprilie 2015, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu s-a împlinit.

Totodată, a apreciat că decizia recurată este nelegală, deoarece instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, considerând incidente texte de lege care, în realitate, nu se aplică în speţă.

Din lectura considerentelor deciziei recurate relevante criticii analizate, se reţine că, în vederea determinării dispoziţiilor de drept material aplicabile prescripţiei extinctive, instanţele de fond au stabilit, mai întâi, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Această operaţiune era necesară, potrivit textului art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stabileşte că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Cu privire la termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, atât Decretul nr. 167/1958 (art. 8 alin. (1), cât şi C. civ. (art. 2258 alin. (1) stabilesc, în mod identic, că momentul începerii curgerii acestui termen este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Se reţine că ambele reglementări succesive instituie două momente ale începutului cursului prescripţiei, unul subiectiv (când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi un altul, obiectiv (când cel prejudiciat trebuia să cunoscă paguba şi pe cel chemat să o repare).

Aplicarea uneia dintre cele două reglementări succesive depinde, în mod exclusiv, de stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv a momentului obiectiv de la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului la acţiune.

Se constată că, ceea ce critică recurenta-reclamantă nu este o greşită alegere de către instanţa de apel a prevederilor legale incidente, ci o greşită stabilire de către instanţele de fond a momentului la care a început să curgă termenul de prescripţie, în raport cu tipul de acţiune formulată în speţă (în răspundere civilă delictuală).

Or, determinarea acestui moment este o chestiune de fapt, a cărei reevaluare, prin prisma probelor administrate, nu poate fi realizată în recurs.

Pe calea recursului, recurenta-reclamantă nu poate solicita instanţei, limitată în analiza sa doar la aspectele de nelegalitate, să procedeze la reinterpretarea materialului probator administrat şi să stabilească o altă situaţie de fapt, constând în aceea că titularul dreptului nu putea să cunoască naşterea dreptului său la acţiunea în despăgubiri decât la data întocmirii raportului Curţii de Conturi sau la data publicării raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a Hidroelectrica.

Se reţine, în acest sens, că instanţa de apel a considerat corectă soluţia instanţei de fond care, în aprecierea elementului obiectiv referitor la data la care începe calcularea termenului de prescripţie (respectiv momentul de la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască paguba), a ajuns la concluzia că:

"cel mai îndepărtat moment de la care se poate aprecia că Hidroelectrica trebuia să cunoască paguba, este acela al negocierii preţului pentru anul viitor, când reclamanta ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de întinderea costurilor de producţie şi a preţurilor de pe piaţă şi evident a faptului că negocierile purtate vizau preţuri subevaluate menite să genereze pagube în patrimoniul Hidroelectrica".

A mai arătat instanţa că recurenta a pretins, pe de-o parte, că nu a avut cunoştinţă de prejudiciu decât la momentul comunicării raportului Curţii de Conturi sau al publicării Raportului întocmit de administratorul judiciar, însă, pe de altă parte, tot recurenta a precizat că, încă din 2010, ca urmare a unor împrejurări legislative şi de altă natură cu impact semnificativ asupra costului de producţie, a încercat în mod constant să obţină o modificare a preţului.

Suplimentar, instanţa de apel a apreciat că necunoaşterea elementelor invocate în cuantificarea prejudiciului nu reprezintă decât o culpă a recurentei-reclamante, care nu poate fi invocată în justificarea pagubei.

Urmare analizei tuturor împrejurărilor de fapt conturate în speţă, instanţa de apel a stabilit că, pentru pretenţiile aferente anilor 2011, momentul obiectiv al începerii curgerii prescripţiei este data de 15 octombrie 2010, iar pentru cele aferente anului 2012, acest moment este data de 15 decembrie 2011.

Or, câtă vreme instanţa de apel a stabilit că prescripţia a început să curgă anterior intrării în vigoare a C. civ., rezultă că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, instanţa de apel alegând să aplice raportului juridic dedus judecăţii Decretul nr. 167/1958.

În plus, din examinarea modului de rezolvare a acestei excepţii în apel, nu au rezultat elemente care să confirme susţinerile recurentei-reclamante privind o încălcare a principiul disponibilităţii părţilor.

Recurenta-reclamantă a mai invocat, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul că acţiunea dedusă judecăţii se întemeiază pe principiul fundamental ce impune executarea cu bună credinţă a unui contract şi a drepturilor dobândite prin încheierea acestuia.

Astfel, a considerat că în mod greşit a statuat instanţa de apel că intimata pârâtă a dat dovadă de bună credinţă în executarea contractului, că în mod greşit a respins instanţa de apel apelul recurentei-reclamante, fără vreo cercetare a existenţei dezechilibrului produs prin executarea abuzivă a contractului de către intimată, cu încălcarea normelor legale incidente în materie de interpretare a dispoziţiilor contractului (art. 977 şi următoarele din C. civ. din 1864), precum şi a prevederilor ce reglementează obligativitatea contractului între părţile contractante şi executarea cu bună credinţă a convenţiilor (art. 969 - 970 şi următoarele din C. civ. din 1864).

A mai susţinut recurenta-reclamantă că decizia recurată încalcă normele imperative privind executarea cu bună credinţă a contractului, prevăzute în cuprinsul art. 970 din C. civ. din 1864, menţionat expres în cuprinsul cererii introductive (art. 14, 15, 1170 şi 1353 din C. civ.), deoarece instanţa de apel a apreciat ca justificată conduita intimatei de a refuza renegocierea preţului contractului, la un nivel care să asigure acoperirea costului de producţie al recurentei şi care să aibă ca finalitate refacerea echilibrului contractual.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a apreciat că negocierile purtate între părţi, cu privire la preţul şi cantitatea de energie livrată, nu relevă executarea cu bună credinţă de către intimata-pârâtă a drepturilor decurgând din contract, deoarece a plăti un preţ cu mult mai mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestaţiilor este contrar bunei credinţe şi echităţii.

Totodată, a invocat greşita apreciere de către instanţa de apel asupra existenţei faptei ilicite - abuzul de drept contractual - şi asupra întrunirii în speţă a condiţiilor răspunderii civile delictuale (existenţa unei fapte ilicite - abuzul de drept în executarea contractului; a unui prejudiciu; a legăturii de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu şi a vinovăţiei), considerând, contrar celor stabilite de instanţa de apel, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile a intimatei-pârâte.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine, din sinteza argumentelor prezentate de recurenta-reclamantă, că aceasta susţine, în mod contradictoriu, pe de o parte, că instanţa de apel nu ar fi realizat o cercetare a existenţei dezechilibrului produs prin executarea abuzivă a contractului de către intimată, iar pe de altă parte, face referire la presupusa greşită constatare a instanţei, în sensul că negocierile purtate între părţi cu privire la preţul şi cantitatea de energie livrată relevă executarea cu bună credinţă e către intimată a drepturilor decurgând din contract.

Sub un al doilea aspect, din examinarea criticilor subsumate acestui motiv de recurs, se constată că, deşi se invocă încălcarea unor norme de drept material aplicabile în material contractelor, în realitate, recurenta-reclamantă ridică probleme de netemeinicie, nu de nelegalitate ale deciziei recurate.

Concret, recurenta-reclamantă solicită ca, urmare reinterpretării materialului probator administrat, să se reevalueze starea de fapt reţinută de instanţele de fond şi să se constate că pârâta a săvârşit fapta ilicită imputată, constând în abuzul de drept al cocontractantului, prin refuzul de a agrea un preţ contractual aliniat la preţurile medii pe piaţa contractelor bilaterale, cauzându-i recurentei un prejudiciu, ce se impune a fi reparat.

Mai solicită recurenta o revizuire a efectele contractului, în vederea eliminării unui eventual dezechilibru valoric al prestaţiilor, prin adaptarea la noile condiţii economice, deziderat care, în reglementarea C. civ. din 1864, se înscrie în cerinţa ca efectele convenţiilor să fie analizate şi din perspectiva urmărilor ce echitatea, obiceiul sau legea dau obligaţiei

Dincolo de împrejurarea că, sub aspectele anterior menţionate, analiza instanţei de apel este una completă, Înalta Curte reţine că astfel de elemente nu pot fi revizuite de către Înalta Curte, deoarece calea de atac a recursului este limitată la verificarea aspectelor de nelegalitate a hotărârii atacate, fără a putea fi cenzurate constatările instanţelor de fond referitoare la aspectele de fapt ce caracterizează speţa, între care şi existenţa condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că în speţă, în raport cu criticile analizate, nu se confirmă existenţa unor motive de nelegalitate ale deciziei atacate, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

Totodată, având în vedere dovezile depuse la dosar, care atestă cheltuielile de judecată efectuate de intimata-pârâtă, precum şi împrejurarea că aceasta este persoană juridică de naţionalitate străină, va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 3073,08 Euro, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE HIDROELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 266 din 05 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 3073,08 Euro reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2020.