Abusiveness of administrative fee clause in consumer credit contracts: scope of "principal object" exclusion and requirement of clear, intelligible disclosure under Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului reţine următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, la data de 5 iunie 2015, sub numărul x/2015, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., cerere de chemare în judecată pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se constate că au caracter abuziv următoarele clauze din contractul de credit nr. x din 21 august 2008 încheiat între părţi:

- clauza privind comisionul de administrare lunar, în cuantum de 0,15%, calculat asupra soldului creditului, plătibil începând cu rata a 13-a-art. vechiul comisioane, pct. 5.1 lit. b) din contract;

- clauza prevăzută la art. 6.1 teza a II-a din contract, în sensul că ratele lunare vor include şi comisionul de administrare;

- clauza contractuală privind dobânda majorată de 10% pe an peste dobânda curentă stabilită, privind plata cu întârziere a oricăror sume ce derivă din contract-art. 4.4;

- clauza de risc valutar, potrivit art. 6 pct. 1,2,3 din contract.

Reclamantul a solicitat şi stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, curs ce urmează să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, repunerea părţilor în situaţia anterioară, restituirea sumelor încasate suplimentar de către pârâtă, cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării sumelor şi până la data plăţii efective.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale Legii nr. 296/2004, pe cele ale O.G. nr. 50/2010 şi O.G. nr. 21/1992 şi pe dispoziţiile Directivei 93/13/CEE/Consiliul Europei. Totodată, a invocat practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La data de 11 noiembrie 2015, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată, indicând ca pârâtă pe C., reprezentată de B. S.A.

La data de 12 noiembrie 2015, în cauză au formulat cerere de intervenţie D., E. şi F., intervenienţii formulând aceleaşi solicitări ca şi reclamantul A..

Prin sentinţa civilă nr. 4083 din data de 26 mai 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Buzău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Prin sentinţa nr. 301 din 20 martie 2017, Tribunalul Buzău a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum a fost precizată şi completată, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi G. S.A.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi G. S.A. şi a obligat reclamantul şi intervenienţii la plata către pârâte a cheltuielilor de judecată de 10347,05 RON, din care 7870,03 RON reprezentând onorariul avocatului şi 2477,02 RON cheltuieli de deplasare.

II. Împotriva sentinţei anterior menţionate au formulat apel reclamantul A. şi intervenienţii D., E. şi F..

Au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi cererii de intervenţie, urmând ca instanţa de apel să înlăture obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 839 din 27 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a intimatei G. S.A, invocată de această intimată.

A admis apelul declarat de reclamantul A. şi de intervenienţii D., E. şi F. împotriva sentinţei primei instanţe şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că:

A admis în parte acţiunea precizată şi cererea de intervenţie principală.

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit nr. x din 21 august 2008, la Cap. V - Comisioanele şi Costurile creditului, art. 5 lit. b), privind comisionul de administrare lunar, precum şi a clauzelor cuprinse în actele adiţionale şi condiţiile generale referitoare la acest comision şi a constatat nulitatea absolută a acestora.

A constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 6.1 teza a II-a din contract, în ceea ce priveşte includerea în ratele lunare a comisionului de administrare.

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.4 din contract privind dobânda majorată în cuantum de 10% p.a. peste dobânda curentă şi nulitatea absolută a acesteia.

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţa restituirii sumelor încasate suplimentar în baza clauzelor a căror nulitate a fost constatată şi a obligat intimatele-pârâte la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data încasării acestor sume şi până la data plăţii efective.

A obligat pârâtele să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 300 RON, efectuate la fond.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

III. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 30 ianuarie 2018, recurentele-pârâte B. S.A. şi C..

Prin memoriul de recurs, recurentele-pârâte au invocat, în legătură cu soluţia instanţei de apel privind clauzele prevăzute de art. 5.1 lit. b) şi art. 4.4 din contractul de credit, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au a susţinut, făcând trimitere la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, că din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a oferit o motivare insuficientă petitelor cu care a fost investită, ceea ce echivalează, în fapt, cu o lipsă a motivării.

Concret, a precizat că instanţa de apel nu a argumentat respingerea unor critici pertinente ale recurentelor-pârâte, invocate prin întâmpinarea la cererea de apel, în sensul că nu este îndeplinită condiţia nenegocierii clauzelor contractuale referitoare la preţul contractului de credit, neacordând nici măcar o propoziţie acestei condiţii esenţiale.

Recurentele-pârâte au făcut referire la prezumţia relativă a lipsei de negociere instituită de Legea nr. 193/2000 şi au menţionat că, în cauză, intimaţii nu au solicitat încuviinţarea probei cu prezumţii legale, în conformitate cu dispoziţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., raportat la art. 254 si art. 470 lit. d) C. proc. civ., instanţa de judecată dispunând administrarea probei din oficiu, fără a pune în discuţia părţilor necesitatea administrării acesteia.

Pe de altă parte, au precizat că pentru recurente a fost încuviinţată, în faţa instanţei de fond, proba cu interogatoriul reclamanţilor, aceştia neprezentându-se la termenul la care urma a fi administrată proba.

Au arătat că, în considerentele deciziei recurate, atunci când a motivat soluţia de respingere a capătului de cerere referitor la anularea clauzei de risc valutar, instanţa de apel a reţinut că:

"a analizat îndeplinirea obligaţiei băncii de a informa consumatorul cu privire la elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale, acesta confirmând că a citit şi a înţeles clauzele, că acestea au fost negociate (Capitolul VIII contract, pct. 8.16 şi actele adiţionale nr. x şi 2) alături de codebitori, în condiţiile unei experienţe pregătiri profesioale a acestora, în domeniul economic financiar, comercial, ce probează încheierea contractului şi a actelor adiţionale în deplină cunoştinţă de cauză".

Or, atunci când a analizat clauzele contractuale referitoare la comisionul de administrare, instanţa nu a dat eficacitate dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ. şi nu a aplicat sancţiunea prevăzută de acest text de lege, respectiv nu a socotit această împrejurare nici ca o mărturisire deplină, nici ca un început de dovadă scrisă. Totodată, au arătat că instanţa de apel nu a coroborat textul de lege menţionat cu înscrisurile care atestă pregătirea profesională a intimaţilor, deşi această pregătire a fost avută în vedere la argumentarea soluţiei de respingere a capetelor de cerere referitoare la moneda creditului.

Au mai invocat recurentele faptul că instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat apărările băncii din cuprinsul întâmpinării la apel referitoare la existenţa negocierii preţului contractului de credit şi nu a avut în vedere că banca a eliminat comisionul de acordare, tocmai ca urmare a discuţiilor purtate cu împrumutatul în faza precontractuală, ceea ce dovedeşte procesul de negociere.

Au menţionat că, înainte de semnarea contractului de credit, împrumutatului i s-a pus la dispoziţie o ofertă de credit, care cuprindea toate elementele esenţiale ale contractului ce urma sa fie semnat, redactate într-un limbaj clar, iar intimaţii au fost mulţumiţi de condiţiile obţinute şi nu au formulat o contraofertă, semnând contractul în aceeaşi zi în care oferta a fost emisă.

În acelaşi sens, au invocat dispoziţiile art. 8.16 din contractul de credit, care precizează că împrumutatul/codebitorul declară că a citit, înţeles şi acceptat clauzele prezentului contract şi că acestea au fost negociate cu banca, în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000, arătând că această prevedere contractuală nu a fost criticată din perspectiva clauzelor abuzive, nefiind declarată nulă.

Concluzionând susţinerile formulate în cadrul acestui motiv de recurs, a menţionat că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat, pe de o parte, condiţia negativă a nenegocierii clauzelor contractuale şi, pe de altă parte, nu a argumentat de ce a înlăturat apărările recurentelor-pârâte referitoare la negocierea clauzelor contractuale, în contextul în care: a) banca a eliminat comisionul de acordare; b) reclamanţii nu s-au prezentat în vederea administrării probei cu interogatoriul, iar instanţa de apel nu a dat eficacitate sancţiunii prevăzute la art. 358 C. proc. civ. c) instanţa de apel a reţinut pregătirea profesională a reclamanţilor atunci când a analizat legalitatea clauzei 6.1 din contract, însă nu a făcut referire la această pregătire când a analizat art. 5.1 lit. b) din contract; d) instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 8.16 din contractul de credit, clauză valabilă, care arată că prevederile contractuale au fost negociate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce vizează exclusiv situaţia comisionului de administrare credit, recurentele au susţinut că instanţa de apel a interpretat in mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care instituie o excepţie de la analiza clauzelor contractuale, din perspectiva caracterului abuziv.

În acest sens, au criticat decizia recurată pentru greşita reţinere a faptului că prevederile contractuale contestate prin cererea de chemare în judecată nu se asociază obiectului principal al contractului, astfel încât, acestea pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Au mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat dacă acele clauze criticate sunt sau nu exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, reţinând doar că aceste prevederi contractuale nu se asociază obiectului principal al contractului, aspect ce face inutilă o verificare a modului de redactare a clauzelor.

În acest sens, au precizat că întreaga motivare a instanţei de apel cu privire la acest aspect se rezumă la o frază în cuprinsul paginii 21 a considerentelor, fiind reţinut că:

"în lumina definiţiei contractului de împrumut, obiectul principal al contractului constă în suma împrumutată şi, eventual dobânda, nu şi alte prestaţii care pot lipsi dintr-un asemenea contract.".

Apreciind argumentele aduse de instanţă ca insuficiente, au arătat că argumentele mai sus citate sunt insuficiente, dar şi că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale referitoare la contractul de credit ipotecar, ignorând practic caracterul complex a acestei varietăţi a contractului de împrumut.

În dezvoltarea acestei susţineri, au făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară, a art. 3.7 din Legea nr. 58/1998 la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, şi la cele ale Legii nr. 190/1999 privind creditele ipotecare, considerând că un contract de credit nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia, cu dobânda aferentă, ci poate include şi alte prestaţii care atrag anumite costuri, indiferent de denumirea acestora, respectiv comisioane, cheltuieli, preţ.

Dată fiind raţiunea perceperii comisionului de adminsitrare, respectiv efectuarea de operaţiuni în strictă legătură cu creditul acordat, a apreciat această prestaţie ca fiind esenţială, deoarece operaţiunea de acordare credite, ca activitate principală a instituţiei de credit, alături de atragerea de depozite, presupune organizarea, întreţinerea şi monitorizarea unui ansamblu de activităţi administrative menite a asigura în mod funcţional infrastructura necesară analizării, acordării, executării şi urmăririi recuperării imprumuturilor.

Au precizat că prevederile referitoare la comisioane şi celelalte costuri aferente creditului sunt elemente ale obiectului principal al contractului de credit, iar instanţa trebuia să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se refera la componente sau caracteristici ale preţului contractului.

În legătură cu caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, au apreciat că prevederea contractuală privind comsionul de administrare a fost redactat într-o manieră transparentă, pentru ca intimaţii să aibă reprezentarea obligaţiilor asumate şi reprezentarea economică a acestora, împrejurare facilitată de aducerea la cunoştinţa consumatorului a elementelor esenţiale ale contractului, sub forma ofertei de credit, unde se menţiona şi un comision de administrare de 0,15% lunar, calculat la soldul facilităţii de credit.

Cum clauza a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligil, au apreciat verificarea acestei clauze ca fiind inutilă, din perspectiva Legii nr. 193/2000:

În cadrul motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au mai susţinut şi că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reţinând că prevederile contractuale criticate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, ca o consecinţă a lipsei negocierii.

Au considerat că motivarea instanţei de apel nu a avut în vedere un dezechilibru juridic, astfel cum impun dispoziţiile legale în materie, ci un dezechilibru patrimonial, deoarece instanţa s-a raportat la valoarea considerabilă a comisionului de administrare, apreciind că acesta creează o sarcină în plus în detrimentul consumatorului.

Or, recurentele au explicat pe larg, atât în faţa instanţei de fond, prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, cât şi în faţa instanţei de apel prin întâmpinarea la cererea de apel, în ce a constat contraprestaţia băncii pentru perceperea comisionului de administrare, sublinind că aceste costuri erau permise de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.

De asemenea, pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie sa se poată reţine reaua-credinţă a instituţiei de credit, în ce priveşte relaţia contractuală cu intimaţii.

Ca atare, au considerat că nu sunt întemeiate aspectele reţinute de prima instanţa cu privire la faptul că nu ar exista cauză juridică în ce priveşte aceasta clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare, întrucât, pentru perceperea acestui comision, au existat contraprestaţii din partea instituţiei bancare.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosar la data de 23 mai 2018, intimaţii A. şi D. au invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al avocatului semnatar al recursului, având în vedere că prin cererea de recurs nu s-a precizat numele reprezentantului legal, pentru a verifica existenţa legalităţii mandatului. Totodată, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 5 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 19 aprilie 2019, instanţa de recurs a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al recurentelor pârâte, a admis în principiu recursul declarat şi a fixat termen pentru judecarea căii de atac la data de 20 septembrie 2019.

La termenul menţionat, prin încheierea pronunţată de instanţa de recurs, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-621/17 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Urmare cererii de repunere a cauzei pe rol formulată de recurentele-pârâte la data de 11 noiembrie 2019, instanţa de recurs a fixat termen la data de 31 ianuarie 2020, când a repus cauza pe rol.

IV. Analizând recursul declarat de recurentele-pârâte prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În cauză, intimaţii au formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, solicitând, pe de o parte, constatarea ca abuzive a unui număr de clauze contractuale (clauza privind comisionul de administrare lunar, menţionat la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. x din 21 august 2008, clauza prevăzută la art. 6.1 teza a II-a din contract, clauza din art. 4.4. din contract privind dobânda majorată de 10% pe an peste dobânda curentă stabilită şi clauza de risc valutar, prevăzută de art. 6 pct. 1,2,3 din contract), iar, pe de altă parte, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, denominarea în moneda naţională a plăţilor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Obiectul analizei recursului este limitat, potrivit criticilor exprimate în cererea de recurs, la susţinerile formulate de recurentele-pârâte cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare lunar, menţionat la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit semnat de părţi şi al clauzei prevăzute art. 4.4 din contractul de credit.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat, pe de o parte, condiţia nenegocierii clauzelor contractuale şi, pe de altă parte, nu a argumentat de ce a înlăturat apărările recurentelor-pârâte referitoare la negocierea clauzelor contractuale, în contextul în care: banca a eliminat comisionul de acordare; reclamanţii nu s-au prezentat în vederea administrării probei cu interogatoriul, iar instanţa de apel nu a dat eficacitate sancţiunii prevăzute la art. 358 C. proc. civ. instanţa de apel a reţinut pregătirea profesională a reclamanţilor atunci când a analizat legalitatea clauzei 6.1 din contract, însă nu a făcut referire la această pregătire când a analizat art. 5.1 lit. b) din contract; instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 8.16 din contractul de credit, clauză valabilă, care, în opinia recurentelor, demonstrează că prevederile contractuale au fost negociate.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recus prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine, contrar criticilor recurentelor, că instanţa de apel a analizat îndeplinirea în speţă a condiţiei nenegocierii, arătând, în legătură cu prevederea din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, că:

"prin inserarea comisionului de administrare, practic intimata a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul împrumutatului, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei credinţe. Odată ce funcţia şi destinaţia comisionului de administrare nu au fost evidenţiate în convenţia de credit, consumatorul s-a aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia, aşa încât în mod eronat a reţinut instanţa de fond că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a se putea reţine caracterul abuziv al clauzei.".

Totodată, în ceea ce priveşte situaţia clauzei prevăzute de art. 4.4 din contractul de credit, care stipulează faptul că pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din prezentul contract, împrumutatul se obligă să plătească dobânda majorată a creditorului, în cuantum de 10% p.a. peste dobânda curentă a contractului, se reţine că, prin decizia atacată, instanţa de apel a redat textul integral al clauzei, care, în partea a doua, prevede că dobânda majorată poate depăşi cuantumul creditului acordat, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Făcând trimitere la punctul 1 lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000 şi la pct. 1 lit. e) din Anexa Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, cu referire la art. 3 alin. (3) din Directivă (ambele exemplificând, ca dispoziţii contractuale abuzive, clauzele prin care se instituie obligarea consumatorului la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist), instanţa de apel a considerat că dobânda majorată potrivit art. 4.4. din contractul de credit contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

A reţinut instanţa de apel, în considerente, că:

"Această dobândă impusă se află într-o disproporţie vădită şi cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, fapt ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.".

Prin urmare, nu se confirmă suţinerile recurentelor-pârâte, hotărârea recurată cuprinzând argumentele care au determinat instanţa de apel să constate caracterul abuziv şi, ca atare, nul absolut al clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. b) şi art. 4.4 din contract.

Se mai constată, din analiza dezvoltării criticii, că deşi ea este subsumată de recurente dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în realitate, se critică modul de analiză şi interpretare de către instanţa de apel a probelor administrate, recurentele-pârâte invocând o greşită evaluare a acestora, prin ignorarea apărărilor recurentelor, consecinţa fiind aceea a unei presupuse determinări incorecte a inexistenţei elementului negocierii contractului.

În legătură cu determinarea desfăşurării unei negocieri cu privire la clauzele contractuale, se invocă nevalorificarea împrejurării că banca a eliminat comisionul de acordare şi ignorarea aspectului privind pregătirea profesională a reclamanţilor, reţinut de instanţa de apel ca relevant doar atunci când a analizat legalitatea clauzei 6.1 din contract, Totodată, se mai susţine că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 8.16 din contractul de credit, care susţine, în opinia recurentelor, concluzia că prevederile contractuale au fost negociate.

Or, existenţa sau inexistenţa procesului de negociere reprezintă o componentă a stării de fapt specifică speţei, recurentele urmărind revizuirea acesteia, astfel cum rezultă şi din conţinutul criticilor formulate de recurente, dominat de aprecieri referitoare la materialul probatoriu administrat, despre care se susţine fie că a fost greşit valorificat, fie că a fost ignorat de instanţa de apel.

În acest context, critica privind presupusa nemotivare a deciziei atacate este, în realitate, o solicitare de reanalizare a situaţiei de fapt conturate în speţă, în cadrul căreia instanţa de apel a stabilit că intimaţii s-au aflat într-o imposibilitate reală de a negocia clauza contestată cu recurentele-pârâte.

Este important de menţionat şi faptul că, prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut faptul că:

"Este evident faptul că acest contract este unul standard, în care este prezentată oferta băncii, fiind prestabilite de către împrumutător, singurele clauze negociate fiind cele referitoare la valoarea creditului, perioada de rambursare, garanţiile constituite. Clientul nu are posibilitatea de a negocia restul clauzelor inserate, acesta având posibilitatea să ia decizia de a încheia sau nu contractul, pârâtul nedeţinând monopolul pe piaţă în ceea ce priveşte acest produs".

Această concluzie a primei instanţe nu doar că nu a fost combătută de recurentele-pârâte în apel, ci acestea, prin întâmpinare, au confirmat starea de fapt constatată de prima instanţă, susţinând că intimaţii:

"nici nu au încercat sa negocieze clauzele contractuale, nu au întreprins niciun demers pentru clarificarea eventualelor neînţelegeri legate de clauzele contractuale".

Aşadar, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, critica mai sus menţionată, referitoare la modul de stabilire a situaţiei de fapt, apare ca inadmisibilă, Înalta Curte nefiind îndreptăţită să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanţa de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Se mai critică, în legătură cu probele administrate în faţa instanţei de fond, că această instanţă a aplicat nelegal prezumţia relativă a lipsei de negociere instituită de Legea nr. 193/2000, despre care se arată că ar fi trebuit să fie propusă şi încuviinţată în probatoriu, în conformitate cu dispoziţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., raportat la art. 254 si art. 470 lit. d) C. proc. civ.

Totodată, recurentele-pârâte au mai criticat neaplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 358 alin. (2) din C. proc. civ., în legătură cu neprezentarea intimaţilor la interogatoriu.

Mai întâi, se constată faptul că aceste critici sunt caracteristice motivului de casare prevăzut de punctul 5 al textului alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., nu celui prescris de pct. 6 al aceluiaşi text.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte reţine că mai sus menţionatele nemulţumiri ale recurentelor vizează presupuse neregularităţi procedurale ce au avut loc în timpul judecăţii în faţa primei instanţe, fiind formulate direct în faza procesuală a recursului.

Consecutiv apelului formulat de intimaţi împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, recurentele-pârâte nu au invocat aceste apărări în întâmpinarea depusă în apel, astfel că ele nu au fost analizate prin decizia supusă recursului.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, recursul putând fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei de apel şi, care, implicit au fost cuprinse fie în motivele de apel, fie în întâmpinarea formulată în apel, în situaţia în care recursul este exercitat de partea adversă celei care a exercitat apelul.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima dată de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanţei de apel, iar criticile învederate se referă la judecata în fond, rezultă că acestea excedează controlului de legalitate, fiind prezentate omisso medio şi, ca atare, sunt inadmisibile.

O altă critică invocată de recurentele-pârâte în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte arătând, în esenţă, că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar fi exclusă de la analiza caracterului abuziv, deoarece defineşte obiectul principal al contractului de credit - preţul contractului.

Se reţine că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Instanţa supremă apreciază că, în speţă, în raport cu textul legal evocat, pentru clauza inserată la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit încheiat de părţi, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiţii, examenul caracterului abuziv al clauzei menţionate este posibil în speţă, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece, contrar argumentului invocat de recurentele-pârâte, aceasta nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit (suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului), ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În consecinţă, critica formulată nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

Au mai susţinut recurentele-pârâte, tot în cadrul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că instanţa de apel a aplicat greşit textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece, în lipsa analizei care să constate dacă prevederea contractuală privind comisionul de acordare este sau nu exprimată într-un limbaj clar si inteligibil, a fost greşit reţinut de instanţă că această prevedere creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, ca o consecinţă a inexistenţei unei negocieri.

Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că dispoziţia din contract privind comisionul de administrare "nu corespunde exigenţelor de previzibilitate" şi, pe de altă parte, că:

"funcţia şi destinaţia comisionului de administrare nu au fost evidenţiate în convenţia de credit", apreciindu-se că, din acest motiv:

"consumatorul s-a aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia".

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Astfel, se confirmă faptul că instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

În acest sens, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva H.., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanţa de apel a restrâns analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare la condiţia de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de administrare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, deşi instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze.

Rezultă că în speţă s-a reţinut în mod nelegal aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanţa de apel referitoare la clauza din art. 5 alin. (1) lit. b) din contractul de credit, în considerarea unei situaţii de fapt insuficient lamurite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare şi de administrare credit.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanţa de apel se va pronunţa şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. şi C. împotriva deciziei nr. 839 din 27 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2020.