Recovery of moral damages for indirect discrimination by a companion of a disabled passenger in railway transport

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 3 octombrie 2014 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. prin reprezentant legal A. au chemat în judecată pe pârâţii S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. şi Ministerul Transportului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că au fost discriminaţi de pârâţi astfel:

1. nu le-au fost eliberate bilete on-line, în condiţii de egalitate cu ceilalţi călători;

2. le-au fost eliberate bilete la alte ore decât cele solicitate;

3. nu le-au asigurat condiţii de călătorie astfel încât utilizarea scaunului rulant să fie posibilă de la patul cuşetei şi până la toaleta neadaptată a vagonului de tren cu care au călătorit 15 ore fără oprire un drum dus şi alte 15 ore întors cu continuitate;

4. nu le-au fost asigurate condiţii pentru utilizarea toaletelor gărilor, în condiţii de egalitate cu ceilalţi călători;

5. nu au asigurat loc de parcare liber şi neocupat de maşini neîndreptăţite, semnalizat pe orizontală şi verticală, la dimensiunile Normativului 051 din 2000 revizuit în Bucureşti - Nord, unde să lase maşina parcată până la întoarcere, în condiţii de egalitate cu ceilalţi călători care pot parca maşina în parcare până la întoarcere;

6. nu le-au asigurat traficul pietonal liber în faţa rampei de acces în clădirea din faţa casei de bilete, în condiţii de egalitate cu ceilalţi călători, care pot circula pe trotuar către casa de bilete.

Totodată, reclamanţii au solicitat să se dispună obligarea pârâţilor să intre în legalitate până la un termen dat şi obligarea la plata de despăgubiri morale în cuantum de 10.000 RON, în solidar.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile din Legea nr. 448/2006, O.G. nr. 137/2000 şi Legea nr. 221/2010.

La data de 4 decembrie 2014 pârâta S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu privire la punctele 4, 5 şi 6 din cererea de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Totodată, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A., invocând calitatea de manager de infrastructură feroviară a acesteia, în temeiul căreia gestionează condiţiile din clădirile staţiilor de cale ferată şi facilităţile aferente acestora, învederate de reclamanţi la pct. 4-6 din cererea de chemare în judecată.

Pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare la 9 decembrie 2014, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Reclamanţii au depus precizări la data de 9 februarie 2015, în sensul că valoarea daunelor morale solicitate de reclamanta A. se ridică la suma de 2.000 RON, iar cele solicitate de reclamantul B. se ridică la suma de 8.000 RON.

Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a depus, la 18 februarie 2015, întâmpinare la cererea de chemare în garanţie a pârâtei S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A., invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la întreaga cerere şi, în subsidiar, în raport de pct. 1, 2, 3, 5 şi 6 ale cererii.

Odată cu întâmpinarea Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a depus cerere de chemare în garanţie împotriva Primăriei Sectorului 1 Bucureşti cu privire la aspectele invocate la pct. 5 şi pct. 6 ale cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2962 din 18 februarie 2015 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Cauza a fost înregistrată la data de 24 martie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

La termenul de judecată din 15 mai 2015 reclamanţii au precizat obiectul cererii în sensul că solicită să se constate discriminarea creată, acordarea de despăgubiri în sumă totală de 10.000 RON şi anularea situaţiei discriminatorii, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.

La data de 12 iunie 2015 Primăria Sectorului 1 Bucureşti a depus întâmpinare faţă de cererea de chemare în garanţie depusă de Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., invocând lipsa capacităţi procesuale de folosinţă şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în garanţie.

La 16 octombrie 2015 Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. şi-a precizat cererea de chemare în garanţie, în sensul că aceasta a fost formulată împotriva Municipiului Bucureşti şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti pentru aspectele invocate la pct. 5 şi pct. 6 din cererea de chemare în judecată, şi nu împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti.

La acelaşi termen instanţa admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor.

La 11 decembrie 2015 Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti au depus întâmpinare faţa de cererea de chemare în garanţie formulată de Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. şi cerere de chemare în garanţie a Administraţiei Străzilor.

B. Hotărârea primei instanţe

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 4909 din 22 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a admis, în parte, cererea privind pe reclamanţii A. şi B. prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâţii S.N.T.F.C. CFR CĂLĂTORI S.A. şi CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII şi chemaţii în garanţie COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, MUNICIPIUL BUCUREŞTI prin PRIMARUL GENERAL şi ADMINISTRAŢIA STRĂZILOR; a constatat situaţia de discriminare creată de pârâta S.N.T.F.C. CFR CĂLĂTORI S.A., în defavoarea reclamanţilor, în data de 11 septembrie 2014 şi 12 septembrie 2014 în cadrul serviciului de transport feroviar efectuat; pârâta S.N.T.F.C. CFR CĂLĂTORI S.A. a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 8.000 RON şi către reclamantă a sumei de 2.000 RON reprezentând despăgubiri; a respins cererea având ca obiect repunerea în situaţia anterioară a părţilor, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie a COMPANIEI NAŢIONALE DE CĂI FERATE CFR S.A., ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie a MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, ca rămasă fără obiect; a respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva ADMINISTRAŢIEI STRĂZILOR, ca rămasă fără obiect; a respins cererea formulată împotriva pârâtului MINISTERUL TRANSPORTULUI ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea, în tot, a hotărârii apelate şi, rejudecând fondul, respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1766 A din 27 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. Călători" S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4909 din 22 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B. prin reprezentant legal A.; s-a schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR S.A. la plata despăgubirilor către reclamanta A., ca neîntemeiată; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

E. Considerentele instanţei de apel

Analizând sentinţa apelată, în limitele criticilor formulate prin cererea de apel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prima instanţă a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de constatare a situaţiei de discriminare la care au fost supuşi reclamanţii B. şi A. de către pârâta S.N.T.C.F. CFR CĂLĂTORI S.A. în zilele de 11 septembrie 2014 şi 12 septembrie 2014 cu ocazia transportului feroviar pe ruta Bucureşti - Satu Mare şi retur, aceştia solicitând şi acordarea unor despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, ca urmare a situaţiei de discriminare create pe durata efectuării transportului.

A fost găsită neîntemeiată critica formulată de către apelanta-pârâtă S.N.T.C.F. CFR CĂLĂTORI S.A. referitoare la faptul că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu ignorarea împrejurării că la momentul efectuării transportului de către reclamanţii B. şi A., septembrie 2014, prin H.G. nr. 1476/2009 şi H.G. nr. 1078/2014 s-a prorogat, succesiv, aplicarea prevederilor Regulamentului CE 1371/2017 privind drepturile şi obligaţiile călătorilor din transportul feroviar câte 5 ani, mai precis, până în anul 2019.

Instanţa de apel a notat că art. 10, art. 11 şi art. 19 din acest regulament european reglementează drepturile călătorilor cu handicap şi mobilitate redusă, iar art. 3 stabileşte că de la data intrării în vigoare a regulamentului, articolele 9, 11, 12, 19, 20 alin. (1) şi 26 se aplică tuturor serviciilor feroviare privind transportul de călători în întreaga comunitate.

Totodată, s-a reţinut că următorul articol prevede că un stat membru poate acorda, în mod transparent şi nediscriminatoriu, o derogare pentru o perioadă de maximum 5 ani, de la aplicarea dispoziţiilor acestui regulament, cu excepţia prevederilor cuprinse în alin. (3), care se referă exact la acele articole din regulament ce privesc drepturile persoanelor cu handicap şi mobilitate redusă.

Prin urmare, s-a conchis în sensul că prevederile din Regulamentul CE 1371/2017, care stabilesc drepturi pentru persoanele cu handicap sunt exceptate de la posibilitatea statelor membre de a acorda derogare de la aplicare pe o perioadă de 5 ani ce poate fi prelungită cu altă perioadă de 5 ani, astfel încât instanţa de fond a reţinut corect că dispoziţiile regulamentului în discuţie sunt incidente în speţă.

A fost înlăturată critica apelantei-pârâte, potrivit căreia instanţa de fond nu a făcut o apreciere justă a elementelor de fapt şi nici o aplicare corectă a dispoziţiilor legale la situaţia faptică reală, apelanta susţinând faptul că reclamanta A. nu a formulat cererea de a beneficia de drepturi pentru transportul unei persoane cu dizabilităţi cu 48 de ore înainte, aşa cum prevede regulamentul european, ci a fost înregistrată chiar în ziua transportului.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că instanţa de fond a reţinut corect, în urma analizei materialului probator de la dosar, faptul că reclamanta A. a completat formularul pentru asistenţă persoane cu handicap la data de 10 septembrie 2014, cererea fiind aprobată, iar formularul tip de confirmare a asigurării serviciilor solicitate a fost emis, cu menţiunea că nu se asigură vagon special cu dotări specifice persoanelor cu dizabilităţi şi nici asistenţă pentru deplasare la toalete.

Instanţa de apel a subliniat faptul că apelanta S.N.T.C.F. CFR CĂLĂTORI S.A. a înţeles să formuleze această critică, fără să afirme, în vreun moment, că în situaţia în care solicitarea din partea reclamantei ar fi venit cu alte 24 de ore mai devreme ar fi putut să pună la dispoziţie un vagon tip cuşetă adaptat pentru persoanele cu handicap.

Ultima critică a apelantei referitoare la soluţia primei instanţe de obligare a S.N.T.C.F. CFR CĂLĂTORI S.A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de despăgubiri către reclamanta A., deşi aceasta nu suferă de dizabilităţi a fost găsită întemeiată.

Curtea a notat că reclamanta A. este reprezentantul legal al reclamantului B., persoană cu dizabilităţi, însoţindu-l pe acesta în călătoria cu trenul din zilele 11 şi 12 septembrie 2014, însă aceasta nu se încadrează în categoria persoanelor care suferă de dizabilităţi sau a celor cu o mobilitate redusă.

A mai reţinut că petitul reclamanţilor de acordare a despăgubirilor morale reprezintă capătul accesoriu al cererii principale de constatare a existenţei situaţiei de discriminare, ce a fost creată în ceea ce îl priveşte pe reclamantul B. faţă de ceilalţi călători, care pot folosi acelaşi mijloc de transport fără a fi necesară asistarea de către alte persoane şi că situaţia de discriminare creată reclamantului B., astfel cum a fost reţinută de prima instanţă, nu a fost criticată prin cererea de apel.

Curtea de Apel Bucureşti a evocat dispoziţiile art. 1381 alin. (1) C. civ. şi pe cele ale art. 1357 din acelaşi cod, potrivit cărora obligaţia de a repara un prejudiciu se naşte din săvârşirea, cu vinovăţie, a unei fapte ilicite, concluzionând în sensul că prima instanţă nu a arătat în ce constă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, care justifică acordarea unei despăgubiri în sumă de 2000 RON către reclamanta A..

S-a apreciat că nu poate fi contestată împrejurarea că reclamanta A. a suferit un stres pe perioada călătoriei cu trenul în cele două zile, însă răspunderea juridică delictuală poate fi angajată numai în condiţiile săvârşirii unei fapte ilicite în ceea ce o priveşte pe reclamantă or, în speţă, acest lucru nu s-a afirmat şi nici nu s-a probat.

Referitor la prejudiciu instanţa a subliniat faptul că acesta este definit ca acel rezultat dăunător patrimonial sau moral care este consecinţa încălcării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane.

De asemenea, Curtea a statuat că potrivit art. 1349 alin. (2) şi art. 1357 din C. civ. răspunderea civilă delictuală reparatorie intervine doar în cazul în care există un prejudiciu injust provocat altei persoane, prejudiciu ce trebuie să fie reparat.

Instanţa de prim control judiciar a constatat că reclamanta A. a invocat prejudiciul moral suferit, ca temei al cererii de acordare a sumei de 2000 RON, însă prejudiciul moral, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, constă în dureri psihice cauzate prin atingeri aduse personalităţii afective ori personalităţii sociale cum ar fi: atentatele la onoarea, demnitatea victimei, atingeri aduse vieţii private, moartea unei rude apropiate.

A notat că una dintre condiţiile pe care trebuie să le întrunească prejudiciul pentru a fi reparabil, pe lângă cerinţa de a fi cert şi direct, este aceea de a fi personal, aceasta însemnând că doar persoana care a suferit un prejudiciu injust cauzat are dreptul de a reclama şi de a pretinde repararea lui.

Întrucât reclamanta A. nu a suferit un prejudiciu injust, în mod personal şi direct, instanţa de apel a ajuns la concluzia că este greşită soluţia de obligare a pârâtei la plata daunelor morale către aceasta.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că s-a respins cererea de obligare a pârâtei S.N.T.C.F. CĂLĂTORI S.A. la plata unei despăgubiri către reclamanta A., ca neîntemeiată.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

La data de 9 noiembrie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1766A din 27 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care s-a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa acordării sumei de 2.000 RON reclamantei A., reprezentând despăgubiri pentru discriminarea indirectă ce rezultă din lipsa adaptărilor vagonului la nevoile speciale ale reclamantului B., pe care l-a însoţit şi asistat.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Potrivit recurentei-reclamante A., decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât conţine motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, norme prevăzute de legea specială, respectiv O.G. nr. 137/2000 şi de Legea nr. 448/2006, care se aplică, cu prioritate, faţă de C. civ.

Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât nu a ţinut cont de faptul că prin acţiunea introductivă s-a solicitat să se constate discriminarea directă faţă de reclamantul B. şi discriminarea indirectă faţă de reclamanta A., în calitate de însoţitor al persoanei cu handicap.

A opinat că este greşită concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai în condiţiile săvârşirii unei fapte ilicite în ceea ce o priveşte pe reclamantă, însă acest aspect nu s-a afirmat şi nici nu s-a probat în cauză.

În ceea ce priveşte motivarea străină de natura cauzei recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia dată pe dispoziţiile cuprinse în C. civ. şi a ignorat prevederile legii speciale, respectiv cele ale O.G. nr. 137/2000, sub incidenţa căreia intră fapta de discriminare ce rezultă din lipsa adaptărilor necesare şi omisiunea asigurării asistenţei complementare.

În opinia recurentei-reclamante A., cu sau fără handicap, însoţitorul reclamantului B. a fost indirect discriminat prin aceeaşi faptă de discriminare, respectiv lipsa accesibilizărilor/adaptărilor şi a asistenţei complementare acestor lipsuri, fiind ignorate dispoziţiile cuprinse în art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora apelanta-pârâtă era obligată să probeze faptul că nu a discriminat direct şi indirect.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că instanţa de apel a făcut o confuzie cu privire la conceptul de asistenţă, în condiţiile în care aceasta are legătură cu adaptarea completă, iar în lipsa unei adaptării complete, asistenţa trebuie să fie complementară şi suplimentară.

A precizat că nu este reală afirmaţia că A. ar fi fost informată despre atribuţiile pe care urma să le aibă în condiţiile neasigurării asistenţei necesare reclamantului B. de către pârâtă.

Pe lângă faptul că pârâta nu a informat însoţitorul persoanei cu handicap despre ceea ce avea de făcut în calitatea sa de însoţitor, recurenta a menţionat că au fost încălcate condiţiile contractuale şi că nu s-a asigurat o egalitate între călători, reclamanta fiind pusă în imposibilitate de a asigura asistenţa necesară.

În acest sens, a arătat că în contractul de transport încheiat cu A., pârâta nu a precizat că vinde acesteia bilete cu condiţia să asigure asistenţa tehnică şi cea de mobilitate necesară altuia, care rezultă din lipsa adaptărilor tehnice ale căilor de acces, gărilor, pentru îmbarcare şi debarcare, la plecare şi la destinaţie, în vagonul de tren inaccesibil, la patul din cuşetă şi în toalete.

Recurenta-reclamantă A. a învederat că prima instanţă a constatat, în mod corect, că a fost discriminată indirect, acordându-i despăgubiri în valoare de 2.000 RON pentru fapta de discriminare reţinută, iar instanţa de apel a afirmat, injust şi profund nedrept, că nu s-ar fi probat fapta ilicită.

A opinat că fapta ilicită, corect constatată de către instanţa de fond, este în legătură indirectă cu însoţitorul persoanei cu handicap şi directă cu persoana cu handicap, fapta de discriminare având ca şi criteriu handicapul.

În situaţia în care ar fi incidente dispoziţiile C. civ., recurenta a susţinut că a înţeles să invoce, ca temei al cererii formulate, prejudiciul moral suferit, ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de discriminare indirectă, subliniind că prejudiciul moral constă în atingerea adusă vieţii private, aceasta fiind în strânsă legătură cu condiţiile de egalitate între călătorii CFR.

De asemenea, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că i s-a vândut bilet în condiţii de egalitate cu ceilalţi călători şi că nu i s-a pus în sarcină să realizeze asistenţa necesară persoanei cu handicap, ca o condiţie a achiziţiei de bilet.

A apreciat că prejudiciul suferit este cert, direct şi personal, iar apelanta nu a probat că ar fi asigurat asistenţă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

G. Apărările intimaţilor

Intimatul-reclamant B. prin reprezentant legal A. a transmis întâmpinare, solicitând admiterea recursului formulat de reclamanta A..

Intimata-chemată în garanţie COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac formulate, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

A invocat excepţia inadmisibilităţii recursului raportat la valoarea litigiului şi faţă de dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 raportat la art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului raportat la valoarea litigiului şi faţă de dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 raportat la art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010.

Totodată, a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi art. 489 alin. (2) din acelaşi cod şi a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând să se constate că prezenta cererea de recurs nu conţine precizări care să prezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate.

Pe fond, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

H. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile şi apărările formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând, nu poate fi primită apărarea intimatei-pârâte SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. şi a intimatei-chemate în garanţie COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. ce vizează inadmisibilitatea cererii de recurs, pe motiv că valoarea pretenţiilor s-ar situa sub pragul valoric de 1.000.000 RON, prag prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a statuat că sunt supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate de instanţele de apel în care valoarea litigiului este între 200.000 şi 1.000.000 RON.

În speţă, hotărârea recurată a fost pronunţată în data de 27 septembrie 2018, deci, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, din considerentele acestei decizii rezultând că ea se aplică şi hotărârilor ce urmează a fi pronunţate după data publicării ei în Monitorul Oficial.

Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 C. proc. civ., deoarece nu aveam de-a face cu o modificare a legii, care să presupună aplicarea acesteia la situaţiile născute după intrarea sa în vigoare, ci cu o decizie a Curţii Constituţionale, ale cărei efecte sunt aplicabile şi litigiilor aflate pe rol, dar încă nesoluţionate definitiv, cum este cazul şi în speţa de faţă.

Nu poate fi reţinută nici apărarea legată de nulitatea recursului, deoarece criticile formulate de către recurenta-reclamantă, din punct de vedere formal, pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ce priveşte însă fondul recursului, Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de către recurenta-reclamantă A..

Astfel, se constată că soluţia pronunţată de către instanţa de apel este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unor contradicţii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante A. nu susţin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată.

În consecinţă, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Critica recurentei-reclamante vizând încălcarea principiului disponibilităţii nu subzistă.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge, iar instanţa trebuie să facă aplicarea acestui principiu, fiind obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În speţă, nu prezintă relevanţă împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate discriminarea directă faţă de reclamantul B. şi discriminarea indirectă faţă de reclamanta A., în calitate de însoţitor al persoanei cu handicap, atâta timp cât potrivit dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, instanţa are obligaţia de a analiza pricina în ansamblul său, atât din perspectiva pretenţiilor reclamanţilor, cât şi a apărărilor pârâtei.

Prin urmare, nemulţumirea recurentei-reclamante cu privire la cele reţinute de instanţa de apel nu justifică susţinerea acesteia în sensul că s-ar fi încălcat principiul disponibilităţii.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte a constatat că instanţa de prim control judiciar a pronunţat o hotărâre legală, reţinând incidenţa dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul CE 1371/2017 în ceea ce îl priveşte pe reclamantul B., persoană cu dizabilităţi.

Prin calea de atac exercitată recurenta-reclamantă susţine fără temei faptul că a fost discriminată, în mod indirect, prin aceeaşi faptă de discriminare săvârşită de pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A., respectiv lipsa accesibilizărilor sau adaptărilor şi a asistenţei complementare acestor lipsuri, cu nesocotirea dispoziţiilor cuprinse în art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Criticile recurentei-reclamante vor fi înlăturate, întrucât nu există o lege specială, care să prevadă dreptul celui care însoţeşte persoana cu handicap, în speţă, al reclamantei de a solicita despăgubiri, ca urmare a faptului că a fost discriminată în mod indirect şi astfel a suferit un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat.

În mod corect şi legal, a constatat instanţa de prim control judiciar că răspunderea civilă delictuală a pârâtei SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. faţă de reclamanta A. ar putea să fie angajată, potrivit dreptului comun, doar în măsura în care ar fi îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de lege pentru acest tip de răspundere civilă, respectiv existenţa unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse şi vinovăţia făptuitorului.

Or, în prezenta cauză, nu s-a demonstrat săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâtă şi nici faptul că reclamanta ar fi suferit vreun prejudiciu nu a suferit un prejudiciu injust, în mod personal şi direct.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte a constatat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1766A din 27 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.