Imputation of bank transfers to prior debts under Civil Code Arts. 1507 and 1509 when payment notes are generic and debt onerousness is unproven

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 26 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. a solicitat următoarele:

a) obligarea pârâtei la plata sumei de 1.653.913,39 RON, reprezentând creanţa certă, lichidă şi exigibilă datorată conform contractului de regie publicitară din 03.01.2013 încheiat între părţi şi avizat de administratorul judiciar al A. S.A.;

b) obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din suma scadentă şi neachitată, până la plata integrală a debitului în concordanţă cu art. 7.5 din contractul de regie publicitară dintre părţi;

c) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părţile litigante au existat rapoarte contractuale derulate în virtutea contractului de regie publicitară încheiat în data de 03.01.2013 prin intermediul căruia furnizorul (D.) încredinţează către Regie (C.) activitatea de comercializare a spaţiului publicitar aferent portofoliului către orice agenţie de publicitate şi/sau clienţi direcţi.

Furnizorul şi regia s-au înţeles prin aceasta că materialele publicitare vor putea fi inserate în orice formă admisă de lege, în spaţiul publicitar disponibil al portofoliului.

În conformitate cu art. 2 din contractul menţionat regia urma să comercializeze către terţi spaţiul publicitar pus la dispoziţie, contra unui comision de regie în concordanţă cu dispoziţiile stipulate la art. 6 din contract, însă evoluţia relaţiilor contractuale a devenit sinuoasă şi anevoioasă.

Întrucât reclamanta D. se află sub incidenţa Legii nr. 85/2006, iar unul dintre principiile fundamentale ale procedurii de insolvenţă este maximizarea averii debitorului, administratorul judiciar şi cel special au încercat de nenumărate ori, prin relaţia directă cu C., să reglementeze raporturile contractuale şi să determine pârâta la respectarea obligaţiilor care îi reveneau.

Reclamanta a considerat că este întemeiată solicitarea formulată, deoarece societatea pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a sumelor datorate în ciuda nenumăratelor conversaţii şi întâlniri avute.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1170, art. 1270 şi următoarele, art. 1164, art. 1516 şi art. 1530 din C. civ.

B. Hotărârea primei instanţe

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 7574 din 28 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a admis, în parte, acţiunea reclamantei S.C. A. S.A. (societate aflată în insolvenţă) prin administrator judiciar B.., formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul E. şi a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să achite reclamantei suma de 336.901,54 RON, reprezentând contravaloarea diferenţei datorate din creanţa totală; totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON, constând în onorariul de expertiză suportat de reclamantă şi a luat act de faptul că onorariul de avocat urmează a fi solicitat pe cale separată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1906 din 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 7574 din 28.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B.., ca nefondat; apelanta- pârâtă a fost obligată la plata sumei de 5.550,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

E. Considerentele instanţei de apel

În argumentarea soluţiei pronunţate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Cu privire la primul motiv de apel, prin care apelanta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a depăşit limitele învestirii, acordând reclamantei mai mult decât aceasta a cerut, Curtea a notat că principiul disponibilităţii, consacrat legislativ de art. 9 din C. proc. civ. cuprinde printre altele şi dreptul persoanei care a pornit procesul de a determina obiectul şi limitele procesului.

A arătat că obiectul procesului este determinat de pretenţiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. (1) C. proc. civ., iar art. 22 alin. (6) din acelaşi cod prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

La rândul său, art. 397 alin. (1) din C. proc. civ. stabileşte că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Rezultă astfel că judecătorul nu poate, chiar cu respectarea principiului contradictorialităţii, prin punerea în discuţie a altui obiect, să schimbe obiectul stabilit de părţi prin cererile lor.

De asemenea, s-a reţinut că limitele procesului sunt fixate, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin întâmpinare, acte de procedură prin care sunt deduse analizei instanţei nu doar pretenţiile şi apărările părţilor, ci şi cauzele, temeiurile juridice ale acestor pretenţii şi apărări.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.657.913,39 RON, reprezentând creanţă datorată în baza contractului de regie publicitară nr. 4 din 3 ianuarie 2013.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că instanţa de fond, admiţând în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 336.901,54 RON, în temeiul contractului indicat de reclamantă, întrucât s-a reţinut, conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, că executarea contractului de regie publicitară din data de 3 ianuarie 2013 a generat o creanţă totală de 3.340.663,23 RON, că pârâta a efectuat plăţi în baza acestui contract în valoare de 1.752.749,84 RON şi că reclamanta, la rândul său, are o datorie către pârâtă în cuantum de 1.251.011,85 RON, în privinţa căreia a operat compensarea, rezultând astfel diferenţa de 336.901,54 RON datorată de pârâtă.

Prin urmare, s-a concluzionat în sensul că prima instanţă a respectat întocmai principiul disponibilităţii şi limitele învestirii sale, din perspectiva învederată de apelanta-pârâtă prin cererea de apel, fără să acorde reclamantei mai mult decât aceasta a pretins.

În ceea ce priveşte împrejurarea că suma de 1.906.880,49 RON nu a fost apreciată ca reprezentând plăţi efectuate în baza contractului dedus judecăţii, aşa cum a susţinut pârâta pe parcursul soluţionării cauzei, Curtea a reţinut că nu constituie o depăşire a limitelor învestirii instanţei, întrucât prin aceasta instanţa a înlăturat chiar apărarea pârâtei, conform căreia întregul debit aferent contractului din 3 ianuarie 2013 a fost achitat.

S-a constatat că nu se impunea ca reclamanta să-şi completeze cererea de chemare în judecată cu un nou capăt de cerere, prin care să solicite analizarea raporturilor contractuale anterioare, în raport de apărarea formulată de pârâtă, avându-se în vedere faptul că reclamanta nu a pretins plata unor sume de bani în temeiul unui alt contract, ci s-a limitat la contractul din 3 ianuarie 2013.

Instanţa de apel a apreciat că pârâtei îi revenea, conform art. 249 din C. proc. civ., obligaţia de a-şi dovedi susţinerea, respectiv aceea că şi suma de 1.906.880,49 RON a fost achitată în baza contractului supus judecăţii.

Sub acest aspect, Curtea a conchis în sensul că obligarea pârâtei la plata diferenţei 336.901,54 RON, cu privire la care s-a constatat că nu a fost achitată conform contractului de regie publicitară din 3 ianuarie 2013, nu echivalează cu obligarea acesteia la plata unor sume în baza altor contracte dintre părţi, aşa cum susţine apelanta prin cererea de apel, fiind evident că lipseşte o astfel de dispoziţie a instanţei. Totodată, s-a arătat că obligarea pârâtei la plata diferenţei respective nu echivalează nici cu evitarea controlului instanţei asupra celorlalte raporturi juridice dintre părţi.

Prin cel de-al doilea motiv de apel apelanta-pârâtă a invocat faptul că plăţile în valoare de 3.659.630,33 RON au stins, în integralitate, creanţa de 3.340.663,23 RON, rezultată din contractul de regie publicitară dedus judecăţii, susţinând, sub un prim aspect, că au fost încălcate dispoziţiile art. 1507 din C. civ., întrucât menţiunea "conform contractului" nu putea avea decât semnificaţia efectuării plăţii în baza contractului de regie publicitară din 3 ianuarie 2013, ceea ce reiese şi din faptul că plăţile au fost corelate cu emiterea facturilor.

Curtea a reţinut, potrivit răspunsului la obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă, că la data începerii executării contractului din 3 ianuarie 2013 exista un sold de plată anterior, în valoare de 1.906.880,49 RON, evidenţiat în fişele de cont analitic ale ambelor părţi, niciuna dintre acestea neavând o evidenţă analitică pe contracte, ci evidenţă analitică pe client, respectiv evidenţă analitică pe furnizor.

Prin urmare, instanţa de apel a ajuns la concluzia că simpla menţiune "conform contractului" cuprinsă în referinţa plăţii din extrasele de cont bancar nu poate primi semnificaţia arătată de societatea pârâtă, deoarece nu se poate considera că prin aceasta pârâta şi-a exercitat dreptul conferit de art. 1507 C. civ., respectiv acela de a indica, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute, precizarea fiind una cu caracter general valabil, în condiţiile în care şi soldul anterior rezulta tot din derularea unor raporturi contractuale.

S-a reţinut că susţinerea apelantei-pârâte nu este dovedită nici de faptul că plăţile ar fi fost corelate cu emiterea facturilor, întrucât art. 1507 alin. (3) din C. civ. prevede, în mod expres, că "în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată", astfel că imputaţia plăţii nu ar putea fi dedusă din elemente extrinseci ordinului de plată.

De altfel, pârâta nu a explicat de ce, dacă începând cu 1 ianuarie 2013 a efectuat plăţi doar în baza contractului de regie publicitară din 3 ianuarie 2013, a plătit suma de 3.659.630,33 RON, deşi datora în baza acestui contract doar 3.340.663,23 RON.

Tot în cadrul motivului 2 de apel, apelanta a susţinut, în subsidiar, faptul că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 1509 din C. civ., respectiv criteriul vechimii creanţei în imputaţia plăţilor, întrucât plata sumelor datorate în baza contractului din 3 ianuarie 2013 era supusă penalităţilor de întârziere şi, prin urmare, aceste creanţe erau mai oneroase şi se impunea a fi considerate stinse cu prioritate, conform art. 1509 alin. (1) lit. c) din C. civ.

Instanţa de apel a notat că, într-adevăr, judecătorul fondului, însuşindu-şi concluziile raportului de expertiză, a avut în vedere art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ., expertul precizând că a considerat stinse creanţele existente în ordinea vechimii lor pentru a putea stabili plăţile efectuate în baza contractului din 3 ianuarie 2013.

Curtea a arătat că aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale nu a fost dovedită de apelanta-pârâtă, căreia îi revenea obligaţia procesuală stabilită de art. 249 C. proc. civ. de a proba că sumele datorate în temeiul contractului din 3 ianuarie 2013 reprezentau datorii mai oneroase pentru societate.

Totodată, a reţinut că simpla prevedere contractuală în sensul că se datorează penalităţi de întârziere pentru nerespectarea termenului de plată nu este suficientă, atâta timp cât nu există la dosar nicio probă din care să rezulte condiţiile în care erau datorate celelalte creanţe pentru a fi realizată o comparaţie şi a se reţine că cele în cauză erau mai oneroase.

Pe de altă parte, s-a apreciat că această poziţie este contrazisă chiar de adresa emisă de pârâtă la 17 iunie 2014, prin care aceasta recunoaşte soldul datorat la data respectivă, de 1.599.282,20 RON, învederează o creanţă asupra reclamantei în valoare de 1.251.011,85 RON şi propune compensarea sumelor, asumându-şi obligaţia de a plăti diferenţa rezultată or, la baza celor învederate de pârâtă prin această adresă stă acelaşi mod de calcul ca şi cel folosit de expertul contabil în cauză.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

La data de 11 ianuarie 2019 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2015, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1906 din 10 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

A susţinut că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că imputaţia plăţilor efectuate de societatea pârâtă trebuie realizată potrivit regulii vechimii datoriilor şi, pe cale de consecinţă, o mare parte dintre aceste plăţi ar fi stins o datorie mai veche pe care pârâta o avea faţă de A..

Astfel, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1507 şi art. 1509 din C. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă problema dedusă judecăţii vizează executarea obligaţiilor sale de plată a sumelor datorate în temeiul contractului de regie publicitară, această chestiune nu constituie o problemă pur contabilă, care să fie soluţionată, în mod autonom, de către expertul contabil desemnat, ci constituie, în primul rând, o problemă de aplicare a legii.

A criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că au fost aplicate greşit prevederile art. 1507 alin. (3) C. civ., întrucât s-a considerat că societatea pârâtă nu a făcut imputaţia plăţii.

Sub acest aspect, a solicitat să se observe caracterul nefondat al considerentelor instanţei de apel referitoare la faptul că pârâta a înţeles să susţină aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1507 alin. (3) C. civ. în raport de elemente extrinseci ordinului de plată.

S-a învederat că societatea C. S.R.L. şi-a exercitat dreptul de a realiza imputaţia plăţii în acord cu aceste dispoziţii legale, în primul rând, prin menţiunile cuprinse în ordinele de plată, plăţile efectuate către reclamantă fiind realizate prin virament bancar, cu menţiunile "plată conform contract" sau "indicând exact perioada pentru care se plăteşte", după cum rezultă chiar şi din concluziile raportului de expertiză contabilă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-pârâtă a arătat că aceste menţiuni nu reprezintă "elemente extrinseci" ordinului de plată, ci elemente intrinseci, prin care s-a indicat expres datoria ce se dorea a fi stinsă.

Faptul că la momentul plăţii, între societatea C. S.R.L. şi A., exista un singur raport contractual, respectiv contractul de regie publicitară, întăreşte concluzia imputaţiei plăţii realizate de către pârâtă şi a menţiunii corespunzătoare pe care aceasta a efectuat-o, în sensul stingerii datoriei decurgând tocmai din acest contract.

În opinia recurentei-pârâte, împrejurarea că totalul plăţilor efectuate depăşeşte datoria pe care societatea pârâtă o avea în baza contractului de regie publicitară din anul 2013 nu poate schimba această concluzie, deoarece în intervalul februarie 2014 - iulie 2014 s-au recepţionat cel puţin 4 notificări/somaţii, prin care reclamanta solicita plata unor sume de bani diferite, conform unor facturi diferite, în temeiul acestui contract de regie publicitară.

A precizat că susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia pârâta a invocat numai elemente extrinseci este total falsă, întrucât s-a arătat că este necesară considerarea raporturilor juridice dintre părţi în ansamblul şi în succesiunea lor logică, neputând fi admis ca aprecierea cu privire la caracterul general al menţiunilor din ordinul de plată să conducă la concluzia că debitorul nu a înţeles să facă imputaţia plăţii efectuate prin virament bancar, în condiţiile în care menţiunile de pe ordinul de plată au, în mod evident, această semnificaţie.

În acest sens, s-a menţionat faptul că prima factură emisă de A. este din data de 29 martie 2013, iar prima plată efectuată de societatea pârâtă C. S.R.L. în anul 2013 este din 10 aprilie 2013, rezultând astfel că plăţile au fost corelate cu emiterea facturilor de către reclamantă şi că s-a dorit stingerea datoriilor aferente contractului de regie publicitară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a concluzionat în sensul că elementele extrinseci pe care le-a invocat sunt în acord cu menţiunile exprese efectuate pe ordinele de plată şi confirmă faptul că s-a realizat imputaţia plăţii în mod legal şi corect.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă a susţinut că în măsura în care aprecia că pârâta nu a făcut imputaţia plăţii, instanţa de apel trebuia să aplice corect dispoziţiile art. 1509 din C. civ., în sensul de a reţine regula datoriei mai oneroase, şi nu regula vechimii datoriilor.

A relevat faptul că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a confirmat opinia expertului contabil, potrivit căreia imputaţia plăţii trebuia făcută în raport de vechimea datoriilor, reţinând că societatea pârâtă nu a dovedit caracterul mai oneros al obligaţiilor de plată ce rezultă din contractul de regie publicitară, pentru a deveni aplicabile în cauză prevederile art. 1509 alin. (1) lit. c) din C. civ.

Or, în condiţiile în care instanţa a considerat ca nefiind edificatoare aplicabilitatea sau inaplicabilitatea criteriului de imputaţie a plăţii prevăzut de art. 1509 alin. (1) lit. c) C. civ., recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a opinat că nu se putea aprecia, în mod temeinic şi legal, nici cu privire la necesitatea aplicării criteriului de imputaţie a plăţii prevăzut de art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ.

Într-o altă exprimare, recurenta a precizat că instanţa de apel nu era în măsură să aprecieze că datoriile respective sunt deopotrivă de oneroase pentru a face aplicarea art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ., atâta timp cât nu a putut constata că datoria ce rezultă din contractul de regie publicitară e mai oneroasă.

Prin urmare, a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să constate aplicabilitatea criteriului prevăzut de art. 1509 alin. (1) lit. e) C. civ., întrucât s-a reţinut că nu există niciun element de comparaţie cu privire la caracterul oneros al celor două datorii, cu toate că dispunea de dovada existenţei unor penalităţi de 0,01% pe zi de întârziere în privinţa datoriei decurgând din contractul de regie publicitară.

Mai mult decât atât, în opinia recurentei-pârâte, criteriul de imputaţie a plăţii identificat la art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ. nu are în vedere în mod strict, exclusiv, cuantumul în cifre absolute a obligaţiei de plată, ci acest criteriu trebuie înţeles şi din perspectiva interesului debitorului de a achita, cu precădere, o anumită obligaţie sau o alta - interesul de a stinge datoria cea mai anevoioasă pentru el.

Or, din acest punct de vedere, obligaţia de plată ce atrage curgerea penalităţilor de întârziere conduce la concluzia că interesul debitorului este acela de a achita, cu precădere, obligaţiile de plată ce rezultă din executarea contractului de regie publicitară, cu atât mai mult cu cât, în condiţiile prezentei cauze, acestea erau şi obligaţiile pe care debitorul a fost, în mod expres, somat să le achite.

În fine, recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a apreciat că este greşită susţinerea instanţei în sensul că, prin adresa emisă de pârâtă la data de 17 iunie 2014, aceasta ar fi recunoscut modul de calcul al expertului şi, implicit, modul în care acesta a realizat imputaţia plăţii.

Cu privire la acest aspect s-a arătat, în primul rând, că adresa din 17 iunie 2014 este anterioară prezentului litigiu, astfel încât societatea pârâtă nu putea să recunoască, prin aceasta, un calcul pe care expertul l-a realizat la un moment ulterior emiterii adresei respective.

Recurenta-pârâtă a învederat faptul că prin acea adresă a confirmat existenţa soldului general faţă de A., asumându-şi obligaţia de achita soldul rezultat după compensare, fără să confirme existenţa datoriei care decurgea strict din contractul de regie publicitară, aspect care rezultă din antetul adresei respective şi din împrejurarea că nu s-a făcut vreo referire expresă la contractul de regie publicitară.

De asemenea, recurenta a menţionat că nu a contestat soldul general, însă aceasta nu înseamnă că a confirmat faptul că plăţile efectuate începând cu data de 1 ianuarie 2013 au stins soldul anterior, iar nu pe cel rezultat din contractul de regie publicitară.

A conchis în sensul că deducţia instanţei de apel, potrivit căreia pârâta a confirmat modul de efectuare a imputaţiei plăţii de către expert, pe care se întemeiază hotărârea recurată, este lipsită de suport legal şi probator şi dă adresei respective efecte care nu corespund afirmaţiilor S.C. C. S.R.L.

G. Apărările formulate de intimata-reclamantă

La 20 februarie 2019, data poştei, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator special F. şi prin administrator judiciar B.. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate.

H. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia.

Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1507 şi art. 1509 din C. civ.

Astfel, a susţinut, în primul rând, faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât nu a reţinut că societatea debitoare a efectuat, în condiţiile art. 1507 alin. (3) C. civ., imputaţia plăţii atunci când a inserat menţiunea "plată conform contract" în cuprinsul ordinelor de plată sau "a indicat exact perioada pentru care se plăteşte".

Critica adusă hotărârii recurate, sub acest aspect, este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1507 alin. (3) din C. civ. "În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată".

În speţă, nu se poate reţine că societatea debitoare S.C. C. S.R.L. a uzat de dreptul conferit de aceste dispoziţii legale, atâta timp cât nu a indicat, la momentul efectuării plăţilor prin virament bancar, datoria pe care a înţeles să o execute.

Prin urmare, este neîntemeiată susţinerea recurentei, potrivit căreia ar exista elemente intrinseci ordinului de plată, prin care s-a făcut imputaţia plăţii, în condiţiile în care pârâta a efectuat aproape toate plăţile inserând în cuprinsul ordinelor de plată menţiunea "plată conform contract", fără să indice contractul în baza căruia s-a plătit, factura sau perioada la care se referă.

Totodată, se reţine că nu este reală afirmaţia, conform căreia între cele două societăţi comerciale exista un singur raport contractual, întrucât din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză a rezultat un sold în valoare de 1.906,880,49 RON, care era anterior încheierii contractului de regie publicitară din 3 ianuarie 2013.

De altfel, dacă s-ar considera, aşa cum se susţine, că societatea pârâtă a efectuat plăţile către reclamantă doar în temeiul contractului de regie publicitară din anul 2013, nu se justifică împrejurarea că s-a achitat suma de 3.659.630,33 RON, în loc de suma de 3.340.663,23 RON.

În susţinerea motivului de recurs ce vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 1509 C. civ. recurenta a invocat faptul că instanţa de apel nu trebuia să aplice criteriul vechimii datoriilor, deoarece obligaţiile de plată rezultând din contractul de regie publicitară erau mai oneroase.

A arătat că regula vechimii se aplică atunci când datoriile sunt deopotrivă de oneroase şi că instanţa de apel trebuia să observe faptul că în cuprinsul contractului de regie publicitară erau stipulate penalităţi de 0,01% pe zi de întârziere, astfel încât ar fi trebuit să se constate aplicabilitatea regulii instituite de art. 1509 alin. (1) lit. e) C. civ.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că prin adresa din 17 iunie 2014 s-ar fi confirmat că plăţile efectuate începând cu data de 1 ianuarie 2013 au stins soldul anterior, şi nu cel rezultat din contractul de regie publicitară.

Înalta Curte a subliniat faptul că instanţa supremă judecă în casaţie şi doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu şi pentru motive de netemeinicie.

În cauza de faţă, recurenta-pârâtă nu formulează o critică veritabilă de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi subsumată motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., exprimându-şi nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată.

În acord cu cele reţinute de către instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte a constatat că pârâtei S.C. C. S.R.L. îi revenea sarcina de a dovedi faptul că obligaţiile de plată ce rezultau din contractul de regie publicitară erau mai oneroase pentru a atrage aplicabilitatea criteriului prevăzut de art. 1509 alin. (1) lit. c) C. civ.

Faptul că instanţele devolutive, de fond şi de apel, au confirmat opinia expertului contabil, potrivit căreia imputaţia plăţii trebuie să fie făcută în raport de vechimea datoriilor nu poate duce la concluzia că au fost aplicate eronat dispoziţiile art. 1509 din C. civ. ce reglementează ordinea stingerii datoriilor pentru situaţia în care niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii.

Prin urmare, soluţia instanţei de prim control judiciar reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinenţa de a susţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Faţă de cele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1906 din 10 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.