Custody contract ruling upheld: sheep owner awarded RON 93,000, defendant's appeal dismissed and costs imposed

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia Civilă, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul B. Vasile, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului, în principal, la restituirea a 511 capete de ovine, predate în custodie potrivit documentului de mişcare nr. x din 23.04.2013, iar, în subsidiar, la achitarea sumei de 201.700 RON, reprezentând contravaloarea acestora, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1350 şi art. 1639 şi urm. din C. civ.

Pârâtul B. Vasile a formulat în cauză întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin cererea reconvenţională pârâtul a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii întreţinerii oilor (hrană, furaje, medicamente, personal, curent, chirie staul) pe o durată de 2 ani de la abandonare până la predare. Totodată, a invocat un drept de retenţie asupra oilor, în temeiul art. 3495din Noul C. proc. civ., până la plata de către reclamantă a contravalorii întreţinerii oilor.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 311/2017 din 24 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. şi, în consecinţă, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 93.000 RON; s-au respins celelalte pretenţii ale reclamantei şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâtul B.; s-a încuviinţat onorariul expertului D. în limita a 2.900 RON, sumă care a fost pusă în sarcina părţilor astfel: 1.450 RON în sarcina reclamantei, respectiv 1.450 RON în sarcina pârâtului; pârâtul a fost obligat la plata sumei de 4.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta S.C. A. S.R.L.

La data de 11 aprilie 2017 s-a respins cererea formulată de pârâtul B. Vasile privind completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 311/2017 din 24 februarie 2017 a Tribunalului Sălaj.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B. Vasile, solicitând, în principal, admiterea apelului, modificarea, în tot, a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată; în subsidiar, apelantul-pârât a solicitat admiterea apelului, modificarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul reducerii sumei de 93.000 RON acordate reclamantei prin hotărârea tribunalului şi compensării acesteia cu valoarea cheltuielilor suportate de apelant cu întreţinerea ovinelor.

Cu privire la cererea reconvenţională formulată apelantul a cerut admiterea acesteia, în sensul obligării reclamantei S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor suportate cu întreţinerea celor 465 capete de ovine pe o perioadă de 2 ani de zile (de la data preluării până la data vânzării acestora), conform calculelor rezultate din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză.

În cuprinsul cererii de apel s-a arătat că, prin acţiunea introductivă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea apelantului-pârât la restituirea a 511 capete de ovine, predate în custodie apelantului prin documentul de mişcare x din data de 23 aprilie 2013, iar, în subsidiar, obligarea acestuia la plata contravalorii celor 511 capete de ovine, respectiv la plata sumei de 201.700 RON.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 11 septembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis, în parte, probatoriul solicitat de către apelantul-pârât, în limitele arătate, raportat şi la poziţia procesuală a părţilor din ciclurile procesuale anterioare.

În ceea ce priveşte solicitarea de a se depune dovada calităţii de reprezentant al societăţii reclamante a numitului E., raportat la dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a constatat că apelantul-pârât este decăzut din dreptul de a propune această probă, întrucât nu a fost cerută prin motivele de apel şi necesitatea ei nu rezultă din dezbateri.

A fost încuviinţată proba testimonială, urmând să fie audiată martora F., cu domiciliului precizat în răspunsul la întâmpinare, la fila x.

Totodată, a pus în vedere reprezentantei intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. să depună la dosarul cauzei contractul, factura sau orice înţelegere scrisă încheiată între societate şi persoana din Blaj, unde au fost transportate oile şi unde preluarea efectivă nu s-a mai realizat, urmând ca, după depunerea documentelor respective, să procedeze la o suplimentare a probatoriului testimonial.

Restul probatoriului a fost respins, ca nefiind util soluţionării cauzei, aceasta şi în considerarea poziţiilor procesuale pe care le-au avut părţile în celelalte cicluri procesuale.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 610/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins apelul declarat de apelantul B. Vasile împotriva sentinţei civile nr. 311 din data de 24 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Sălaj, în dosarul nr. x/2015, aceasta fiind păstrată în întregime; apelantul B. Vasile a fost obligat să plătească intimatei S.C. A. S.R.L. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

E. Considerentele instanţei de apel

Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate şi având în vedere prevederile art. 460 şi următoarele din C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a constatat că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

În primul rând, apelantul-pârât a susţinut faptul că instanţa de fond a stabilit greşit preţul ovinelor şi, implicit, suma pe care a fost obligat să o plătească intimatei-reclamante.

Sub acest aspect, s-a arătat că valoarea totală a despăgubirilor a fost greşit calculată în raport de valoarea unei ovine medii (200 RON cap de ovină), şi nu în funcţie de starea acestora şi de preţul de vânzare de la data preluării.

Reanalizând probatoriul la care s-a făcut referire în apel, Curtea a relevat că în ceea ce priveşte declaraţia martorului G. (medic veterinar) din depoziţia acestuia a rezultat faptul că oile au fost preluate în exploataţie, iar acesta deţinea date cu privire la intrările şi ieşirile ovinelor din exploataţie, fără însă a exista vreun înscris depus în probaţiune cu privire la acest aspect.

Acelaşi martor a arătat că la momentul transportului către Blaj, oile au fost în stare bună de sănătate, întrucât, în caz contrar, nu s-ar fi permis transportul acestora în caz de boală.

Pe de altă parte, s-a reţinut că martora F. audiată în apel, de profesie medic veterinar, a făcut anumite referiri la starea de sănătate a ovinelor, însă nu a fost medicul care s-a ocupat de acestea în perioada în care se aflau în exploataţia apelantului-pârât.

Instanţa de apel a apreciat că referirile făcute în acest sens nu pot prezenta relevanţă, câtă vreme acest martor nu a fost medicul care a întocmit toate actele necesare pentru ovinele în discuţie şi nici nu a avut atribuţia de îngrijire efectivă a animalelor.

Prin urmare, declaraţia martorei F. a fost înlăturată şi s-a considerat că prezintă relevanţă depoziţia medicului veterinar G., cel care a cunoscut, în realitate, starea de sănătate a ovinelor.

Coroborând această probă cu cele stabilite prin raportul de expertiză, Curtea de Apel Cluj a concluzionat că este corect şi echitabil preţul stabilit de prima instanţă la valoarea de 200 RON/cap de ovină, avându-se în vedere şi oferta pârâtului din cursul cercetării penale care a avut loc, respectiv 200 RON/cap de ovină, astfel încât această critică nu a fost primită.

În ceea ce priveşte critica referitoare la respingerea cererii reconvenţionale, Curtea de Apel Cluj a reţinut că înţelegerea dintre părţi a fost dovedită nu numai prin raportare la răspunsul la interogatoriu, ci şi prin faptul încasării sumelor de la APIA, rezultând şi din declaraţia martorului H..

Instanţa de apel a notat că, în concret, a existat o înţelegere verbală în baza căreia pârâtul era îndreptăţit să culeagă şi să perceapă fructele şi productele animalelor în schimbul îngrijirii lor, motiv pentru care, s-a apreciat că este absolut corectă şi în deplină concordanţă cu probatoriul administrat în cauză concluzia la care a ajuns prima instanţă, în sensul că pârâtul nu este îndreptăţit a obţine în schimbul îngrijirii oilor decât ceea ce a convenit.

S-a constatat că subvenţiile agricole aferente oilor au fost încasate de apelantul-pârât, acest aspect fiind dovedit în cauză.

Cu privire la fructele naturale şi cele de prăsilă s-a arătat că acestea au stat dintotdeauna la dispoziţia pârâtului, neperceperea lor efectivă sau imposibilitatea perceperii lor fiind doar alegerea sa.

Totodată, Curtea a relevat faptul că prin cererea reconvenţională pârâtul a solicitat să fie obligată reclamanta la plata contravalorii întreţinerii animalelor pe o durată de 2 ani şi a fost de acord să restituie oile cu condiţia primirii banilor pentru întreţinere.

S-a statuat că reclamantul a achiesat la cererea de chemare în judecată, întrucât a recunoscut faptul că trebuie să restituie animalele şi cum obligaţia de restituire în natură la acel moment nu mai era posibilă, în mod corespunzător, prima instanţă l-a obligat la restituirea contravalorii acestora.

De asemenea, Curtea de Apel Cluj a reţinut că din probele administrate în faţa primei instanţe nu a rezultat împrejurarea că între părţi ar fi existat o înţelegere în sensul suportării cheltuielilor de întreţinere de către societatea reclamantă, ci, dimpotrivă, întreaga probaţiune şi apărările formulate au avut în vedere îngrijirea animalelor în schimbul obţinerii fructelor de pe seama acestora.

A notat că pentru a obţine dreptul de a cere cheltuielile efectuate cu întreţinerea oilor, apelantul îşi invocă propria culpă, câtă vreme s-au generat cheltuielile respective prin refuzul nejustificat de predare a efectivului de ovine către intimata-reclamantă.

Instanţa de prim control judiciar a concluzionat în sensul că toate costurile necesare întreţinerii oilor au fost generate de pârât, care a refuzat predarea acestora la prima solicitare, aşa încât cererea reconvenţională a fost respinsă în mod corect.

F. Calea de atac împotriva încheierii de şedinţă din data de 11 septembrie 2018 şi a hotărârii instanţei de apel

La data de 14 ianuarie 2019 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2015, recursul declarat de pârâtul B. Vasile împotriva încheierii din 11 septembrie 2018 şi a deciziei civile nr. 610/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Recurentul-pârât a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 311 din 24 februarie 2017 a Tribunalului Sălaj şi a deciziei civile nr. 610 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În subsidiar, recurentul B. Vasile a cerut, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea încheierii din data de 11 septembrie 2018 şi a deciziei civile nr. 610/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Cluj.

Totodată, s-a solicitat, în baza art. 453 C. proc. civ., obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, pentru toate ciclurile procesuale.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul-pârât a invocat faptul că în faţa instanţei de fond reclamanta nu a făcut dovada calităţii de reprezentant legal al societăţii a persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată în numele persoanei juridice S.C. A. S.RL.

Astfel, a precizat că Tribunalul Sălaj a solicitat reclamantei să depună la dosar dovada calităţii de reprezentant legal al societăţii a domnului E., la data formulării cererii de chemare in judecată, însă aceasta a depus un act constitutiv din care rezultă că administratorul societăţii este o altă persoană şi anume I..

În ceea ce priveşte procura dată domnului E., aflată la dosar, a arătat că obiectul acesteia este limitat, deoarece administratorul societăţii l-a împuternicit doar să cumpere bunuri imobile pe teritoriul României şi să îl reprezinte, în limitele acestui mandat, faţă de orice persoane fizice sau juridice ori instituţii de stat.

Mai exact, recurentul-pârât B. Vasile a susţinut faptul că E. nu avea un mandat, în baza căruia să poată dispune de bunurile mobile din societate, în speţă ovinele, să reprezinte în instanţă societatea A. S.RL. în legătură cu aceste bunuri sau să încheie contracte având ca obiect ovinele respective.

A arătat că s-a solicitat instanţei de apel să pună în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei dovada calităţii de reprezentant legal al societăţii a domnului E., faţă de împrejurarea că în cuprinsul întâmpinării formulate în apel s-a menţionat faptul că acesta este reprezentantul legal.

În opinia recurentului-pârât, era necesar ca reclamanta să facă dovada calităţii de reprezentant legal, conform dispoziţiilor art. 151 alin. (4) din C. proc. civ., pentru a se verifica legalitatea administrării interogatoriului adresat societăţii reclamante în faţa primei instanţe, avându-se în vedere împrejurarea că a răspuns la interogatoriu domnul E., şi nu administratorul legal al acesteia.

A precizat că în cazul în care persoana juridică este reprezentată şi convenţional, nu există nicio raţiune pentru care să nu se menţioneze în cerere numele şi calitatea celui care reprezintă partea, respectiv organul de administrare şi să se aducă dovada calităţii, prevăzută de art. 151 alin. (4) C. proc. civ., tocmai pentru a se verifica dacă persoana, care a formulat acţiunea în numele persoanei juridice şi a dat mandat avocatului, este abilitată, conform art. 209 din C. civ.

Recurentul-pârât a criticat încheierea de şedinţă din data de 11 septembrie 2018, prin care instanţa de apel a respins cererea de probaţiune formulată, constatând, în mod eronat, că este decăzut din dreptul de a solicita o astfel de probă şi că necesitatea acesteia nu rezultă din dezbateri.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor referitoare la reprezentarea procesuală, conform art. 176 pct. 2 din C. proc. civ., recurentul B. Vasile a susţinut că nulitatea este necondiţionată de existenţa unei vătămări, în sensul că nu operează în funcţie de existenţa unei vătămări, nefiind permisă dovada contrară, adică a lipsei vătămării.

A mai opinat că motivul de recurs indicat vizează neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea de dispoziţiile art. 174 C. proc. civ., ce includ atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor stabilite în interesul exclusiv al uneia dintre părţi.

Or, în speţă, sunt întrunite condiţiile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sens în care se impune casarea ambelor hotărâri pronunţate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, faţă de dispoziţiile art. 174, art. 175 alin. (2) şi art. 176 din acelaşi cod.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a menţionat faptul că soluţia adoptată de Curtea de Apel Cluj, respectiv aceea de a menţine hotărârea atacată, exclusiv pe considerentele expuse de prima instanţă şi de probatoriul administrat în faţa acesteia, fără să aibă în vedere probatoriul propus şi administrat în apel, nu îşi găseşte un fundament legal în prevederile art. 476-480 C. proc. civ., care reglementează judecata în apel.

A solicitat să se constate că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de textul de lege menţionat, deoarece în considerentele acesteia instanţa nu face nicio referire la aspectele invocate, care sunt relevante în soluţionarea acţiunii deduse judecăţii.

Prin urmare, recurentul-pârât a apreciat că nemotivarea hotărârii sub aspectele esenţiale invocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, astfel încât se impune casarea în condiţiile prevăzute de art. 497 din Noul C. proc. civ.

A relevat faptul că atât în faţa instanţei de fond, cât şi prin cererea de apel, răspunsul la întâmpinarea formulată în apel şi probaţiunea propusă în tot cursul judecăţii din apel, a criticat soluţia primei instanţe sub două aspecte:

1. Instanţa de fond a stabilit, în mod greşit, preţul ovinelor şi, implicit, suma pe care trebuie să o plătească societăţii reclamante.

2. Instanţa de fond a respins, în mod eronat, cererea reconvenţională formulată în cauză.

Recurentul-pârât a arătat că s-a administrat, în faţa instanţei de apel, proba testimonială constând în audierea martorilor F. şi J., cumpărătorul iniţial al ovinelor, cel care le-a refuzat datorită faptului că se aflau într-o stare deplorabilă, aspect ce a fost confirmat prin declaraţia de martor dată la termenul din 06.11.2018.

A mai susţinut că instanţa de apel a menţinut hotărârea atacată, exclusiv pe baza probelor administrate în faţa Tribunalului Sălaj, fără să facă vreo referire la declaraţia martorului J. audiat în apel, depoziţie din care rezultă preţul real al ovinelor.

Mai mult, s-a înlăturat declaraţia martorei F. pe motivul că aceasta nu era medicul veterinar, care se ocupa de exploataţia pârâtului, deşi a fost propusă, în calitate de martor, pentru a dovedi alte aspecte şi anume înţelegerea intervenită între pârât şi numitul E..

Sub acest aspect, recurentul-pârât a menţionat faptul că martora F., asociat în cadrul fermei sale, a fost prezentă la discuţia purtată cu E., constatând, în mod nemijlocit, starea ovinelor la momentul preluării.

În opinia recurentului, Curtea de Apel Cluj nu a expus, în cuprinsul hotărârii pronunţate, considerentele pentru care nu a fost avut în vedere probatoriul administrat în apel.

În plus, s-a considerat că valoarea ovinelor la preţul stabilit de 200 RON/cap ovină este corectă raportat la declaraţia medicului veterinar K., audiat în primă instanţă, deşi din declaraţia dată de acesta a rezultat că "peste 70% din oi erau într-o stare de sănătate mediocră", contrar argumentelor aduse de instanţa de fond în stabilirea preţului ovinelor în discuţie.

De asemenea, recurentul a precizat că acest aspect a fost confirmat de martorii audiaţi în apel, F. şi J., iar împrejurarea că medicul veterinar care se ocupa de exploataţia reclamantei a considerat că ovinele erau apte pentru transport, nu poate duce la concluzia că acestea erau într-o stare medie de sănătate.

Mai mult decât atât, a relevat că este greşită reţinerea instanţei de apel, în sensul că pârâtul a fost de acord, prin declaraţia dată la parchet, să achite societăţii reclamante suma de 200 RON/cap de ovină.

Astfel, recurentul-pârât B. Vasile a arătat că a fost de acord să plătească reclamantei suma de 100 RON/cap de ovină, cu condiţia ca aceasta să îi achite contravaloarea cheltuielilor generate de întreţinerea celor 496 capete de ovine, aspect ce rezultă, fără dubiu, din declaraţia dată la parchet la 29 aprilie 2015, acesta fiind şi momentul la care a aflat, pentru prima dată, faptul că i se solicită restituirea ovinelor.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, recurentul-pârât a apreciat că instanţa de apel, prin decizia recurată, nu răspunde criticilor esenţiale formulate, fiind preluată motivarea instanţei de fond, deşi s-au administrat probe noi în apel, care atestă, fără putinţă de tăgadă, înţelegerea intervenită între părţi, în sensul că reclamanta S.C. A. S.R.L. urma să suporte cheltuielile generate de întreţinerea ovinelor în perioada în care acestea s-au aflat în exploataţia pârâtului.

Recurentul-pârât B. Vasile a menţionat că, în dovedirea acestui aspect, a fost propusă spre audiere martora F., care a luat parte direct la discuţia sa telefonică, purtată cu numitul E., din depoziţia martorei rezultând împrejurarea că a acceptat să preia efectivul de ovine în schimbul plăţii contravalorii întreţinerii generate de aceste ovine.

Or, instanţa de apel a avut în vedere, din nou, exclusiv probele administrate în faţa Tribunalului Sălaj, deşi acest martor a fost audiat în apel.

Pe lângă faptul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată conţine două motive contradictorii, ce au stat la baza respingerii cererii reconvenţionale, întrucât că se reţine, pe de o parte, că acordul de voinţă intervenit între părţi nu a fost în sensul suportării contravalorii cheltuielilor de întreţinere a ovinelor de către intimata-reclamantă, iar pe de altă parte, că aceste cheltuieli au fost generate din culpa pârâtului, deoarece a refuzat restituirea ovinelor la prima solicitare.

Un alt motiv de nelegalitate invocat de către recurentul-pârât B. Vasile constă în faptul că instanţa de apel nu a răspuns motivelor de apel formulate în cauză.

În acest sens, recurentul a susţinut faptul că, prin cererea de apel, s-a învederat că a fost în imposibilitate de a culege fructele (laptele) şi produşii (miei), avându-se în vedere specificul fermei de la Chieşd în care au fost adăpostite şi întreţinute ovinele aparţinând intimatei-reclamante, respectiv de îngrăşare, şi nu de reproducere, aspect dovedit atât prin expertiza zootehnică, cât şi prin declaraţia martorei F..

Mai mult, recurentul-pârât a arătat că s-a dovedit, atât prin declaraţia medicului veterinar G., cât prin înscrisurile emise de către acesta şi depuse la dosarul cauzei, înscrisuri încuviinţate de instanţa de apel, împrejurarea că ovinele respective nu erau gestante atunci când au intrat în exploataţia sa şi că pe toată perioada în care le-a avut în grijă, acestea nu au avut produşi (miei).

Având în vedere că la dosarul cauzei există dovezi, care atestă faptul că la data preluării lor de către pârât, respectiv 23 aprilie 2013, ovinele nu au fost gestante şi nici nu au avut miei, recurentul a precizat că nu avea cum să culeagă fructele sau produşii.

Prin urmare, a apreciat că era necesar ca instanţa de apel să expună raţionamentul, în baza căruia a statuat că "fructele naturale şi de prăsilă au stat dintotdeauna la dispoziţia pârâtului".

Totodată, a menţionat că instanţa de apel nu a răspuns, în motivarea soluţiei adoptate, criticii prin care s-a arătat că înţelegerea dintre părţi a fost de a îngriji ovinele "până va găsi intimata un cumpărător", astfel încât era posibil ca pârâtul să fie notificat în orice zi ulterioară preluării ovinelor pentru a le preda, fiind evident, în ceea ce priveşte producţia de miei, că o perioadă de timp, după fătare, aceştia trebuie să fie alimentaţi pentru a supravieţui.

A mai susţinut faptul că prin hotărârea recurată nu s-a răspuns nici la critica ce vizează calificarea dată de instanţa de fond acordului de voinţă intervenit între părţi ca fiind un contract nenumit, care se completează cu regulile speciale ale contractului cu care se aseamănă cel mai mult, în speţă contractul de depozit.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a făcut referire la dispoziţiile art. 2107 C. civ., potrivit cărora "depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri", fiind evident faptul că nu a avut în niciun moment intenţia de a "contracta" cu societatea reclamantă în condiţiile arătate de către aceasta, faţă de specificul fermei de la Chieşd.

Or, neanalizarea motivelor de apel invocate, a apărărilor şi a cererilor formulate prin răspunsul la întâmpinare şi pe tot parcursul judecăţii în apel, afectează hotărârea pronunţată, sub aspectul legalităţii, astfel că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă în vederea rejudecării apelului, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în această cale de atac.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 11 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în prezentul dosar, recurentul-pârât a susţinut faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat respingerea probatoriului solicitat prin cererea de apel, arătându-se, la modul general, că se respinge probatoriul ca neutil soluţionării cauzei în considerarea poziţiilor procesuale pe care le-au avut părţile în celelalte cicluri procesuale.

A opinat că instanţa de apel trebuia să arate, în mod concret, care poziţie procesuală a părţilor a determinat respingerea acestui probatoriu, avându-se în vedere şi efectul devolutiv al căii de atac.

În fine, recurentul-pârât B. Vasile a invocat incidenţa în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanţele anterioare au pronunţat hotărârile cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a considerat că au fost aplicate greşit în cauză dispoziţiile art. 1270 C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului, fiind interpretat în mod eronat acordul de voinţe intervenit între cele două părţi şi că au fost încălcate prevederile art. 2107 C. civ., potrivit cărora "depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri".

De asemenea, au fost evocate dispoziţiile art. 2122 alin. (1), art. 1179, art. 1240 alin. (2) şi art. 1170 din C. civ.

În esenţă, recurentul-pârât B. Vasile a susţinut faptul că ambele instanţe au nesocotit, prin soluţiile adoptate, voinţa reală a părţilor de la momentul încheierii acordului de voinţă, cea care atestă, fără dubiu, obligaţia intimatei-reclamante din prezenta cauză de a achita contravaloarea cheltuielilor generate de întreţinerea unui număr de 465 capete de ovine pe perioada în care acestea s-au aflat în exploataţia sa.

A apreciat că s-a respins, în mod greşit, cererea reconvenţională, reţinându-se că nu este îndreptăţit să obţină în schimbul îngrijirii oilor decât "ceea ce părţile au convenit" (art. 1270 C. civ.), ca urmare a interpretării eronate a acordului de voinţă intervenit între părţi, interpretare care s-a bazat exclusiv pe răspunsul la interogatoriu al numitului E..

În acest sens, a arătat că libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta şi că un contract are putere de lege între părţi, întrucât este prezumat a fi dominat de bună-credinţă şi utilitate pentru părţile contractante.

Mai mult, a considerat că art. 1270 din C. civ. nu are o existenţă de sine stătătoare în ansamblul dispoziţiilor C. civ., ci este inseparabil de art. 1170 din acelaşi cod, executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor fiind rezultatul firesc al obligativităţii contractului.

În opinia recurentului, un contract rămâne legea părţilor numai în măsura în care niciuna dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună-ştiinţă îndatoririle care îi revin potrivit asumării şi executării cu bună-credinţă a prestaţiilor, iar principiul forţei obligatorii a contractului trebuie examinat şi interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual, întrucât esenţa contractului este alcătuită nu numai din voinţa părţilor contractante, ci şi din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.

Recurentul-pârât B. Vasile a învederat că din întregul probatoriu administrat în cauză nu rezultă faptul că ar fi consimţit la încheierea contractului în forma stabilită de către instanţa de fond, menţinută în apel, ci, dimpotrivă, s-a dovedit că înţelegerea intervenită între părţi a fost în sensul suportării cheltuielilor aferente întreţinerii ovinelor de către reclamanta S.C. A. S.R.L.

A precizat că instanţa de apel a statuat greşit că "fructele naturale şi de prăsilă au stat dintotdeauna la dispoziţia pârâtului, neperceperea lor efectivă sau imposibilitatea perceperii lor fiind doar alegerea sa", cu încălcarea dispoziţiilor art. 1179, art. 1170 şi art. 1270 din C. civ.

În acest sens, recurentul a arătat că din probele administrate în cauză nu rezultă faptul că, la data încheierii contractului (în formă verbală sau în formă scrisă), s-ar fi obligat la întreţinerea ovinelor în schimbul fructelor acestora, aşa cum s-a reţinut.

Totodată, a apreciat că soluţiile instanţelor de fond au fost date cu încălcarea dispoziţiilor art. 1240 alin. (2) C. civ., care reglementează formele de exprimare a consimţământului şi voinţa de a contracta.

Faţă de cele învederate prin cererea de recurs şi dovedite de probatoriul administrat în cauză (înscrisuri emise de medicul veterinar şi declaraţii de martori), recurentul-pârât B. Vasile a opinat că instanţa ar fi trebuit să admită cererea sa reconvenţională cel puţin în parte, respectiv ar fi trebuit să dispună obligarea reclamantei la plata cheltuielilor ocazionate de întreţinerea ovinelor pe o perioadă de 10 luni, perioadă în care posibilitatea de a culege fructele ovinelor era practic imposibilă.

Or, prin interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv prin crearea unor criterii şi obligaţii inexistente în sarcina pârâtului, instanţa a dispus respingerea cererii reconvenţionale în totalitate, deşi s-au formulat, în scris, apărări în acest sens şi s-au efectuat calcule, necontestate de către partea adversă.

În plus, recurentul a învederat faptul că s-a solicitat, în probaţiune, pentru a se elimina orice dubiu cu privire la calculele efectuate, încuviinţarea unei expertize tehnice judiciare contabile, prin care să se stabilească, în raport de înscrisurile existente la dosar, cuantumul cheltuielilor suportate de pârât pe fiecare cap de ovină în parte, în perioada 23.04.2013 - 29.04.2015 (data la care a cunoscut împrejurarea că se solicită restituirea ovinelor) şi cuantumul cheltuielilor suportate pe fiecare cap de ovină în parte, raportat la numărul ovinelor aflate în exploataţia pârâtului în perioada 23.04.2013 - 01.02.2014 (perioada în care s-a aflat în imposibilitate efectivă de a culege fructele şi produşii), însă prin încheierea de şedinţă din 11 septembrie 2018 a fost respinsă, printre altele, şi această probă.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, recurentul-pârât B. Vasile a considerat că este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor necesare şi utile întreţinerii unui număr de 465 capete de ovine, acestea fiind efectuate cu hrana, tratamentul medical, cu muncitorii (2 îngrijitori şi un mecanic care manipulează utilajul pentru aducerea furajelor la adăpostul de ovine) şi utilităţile (energie electrică, motorină etc).

Mai mult, a apreciat că s-a reţinut eronat culpa sa în generarea acestor cheltuieli pe motivul că nu ar fi restituit ovinele societăţii reclamante S.C. A. S.R.L. la prima solicitare, deşi din ansamblul probatoriului administrat în cauză a rezultat că, până la data de 29 aprilie 2015, nu a cunoscut acest aspect, fiind încălcate, din nou, textele de lege menţionate.

În ceea ce priveşte cheltuielile necesare, recurentul-pârât B. Vasile a susţinut că acestea sunt cele care trebuie făcute neapărat, pentru însăşi conservarea lucrului, iar posesorul, fie de bună sau rea-credinţă, are dreptul să ceară de la proprietar restituirea lor integrală, deoarece şi acesta din urmă ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost în posesia lucrului, întrucât numai în acest fel ar fi putut să îl conserve.

Recurentul-pârât B. Vasile a conchis în sensul că prin soluţiile date de instanţele anterioare se ajunge la îmbogăţirea fără justă cauză a părţii adverse, întrucât s-a dovedit faptul că a efectuat cheltuieli cu întreţinerea bunurilor proprietatea reclamantei S.C. A. S.R.L.

G. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, în tot, a deciziei civile nr. 610/2018 din 20 noiembrie 2018 şi a încheierii din data de 11 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

De asemenea, a cerut obligarea recurentului-pârât B. Vasile la plata cheltuielilor de judecată.

H. Considerentele instanţei de recurs

Cu titlu preliminar, Înalta Curte a notat că obiectul prezentei căi extraordinare de atac îl constituie exclusiv decizia şi încheierea instanţei de apel, singurele ce pot fi cenzurate în măsura în care motivele de nelegalitate invocate ar fi găsite întemeiate.

Analizând decizia recurată şi încheierea din data de 11 septembrie 2018, pronunţate de instanţa de apel, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurentului, circumstanţiată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că în faţa instanţei de fond reclamanta nu a făcut dovada calităţii de reprezentant legal al societăţii a persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată în numele persoanei juridice S.C. A. S.R.L.

A relevat împrejurarea că la dosarul instanţei de fond s-a depus un act constitutiv din care rezultă că administratorul societăţii reclamante este o altă persoană şi că domnul E. nu avea mandat pentru a dispune de ovinele în discuţie şi nici nu putea să reprezinte societatea A. S.R.L. în instanţă.

Recurentul a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (4) din C. proc. civ. societatea reclamantă trebuia să facă dovada calităţii de reprezentant pentru a se verifica dacă persoana, care a formulat acţiunea în numele persoanei juridice şi a dat mandat avocatului, este abilitată, conform art. 209 C. civ., precum şi pentru a se stabili dacă proba cu interogatoriul a fost administrată legal în faţa primei instanţe.

Din această perspectivă recurentul a arătat că au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la reprezentarea procesuală şi că prin încheierea de şedinţă din data de 11 septembrie 2018 instanţa de apel a respins, în mod eronat, cererea de probaţiune formulată.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, în cauză nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură (vizează o neregularitate procedurală), absolută (se încalcă norme de ordine publică) şi peremptorie (admiterea excepţiei conduce la împiedicarea soluţionării fondului cererii), care însă debutează cu un efect dilatoriu, cauza amânându-se pentru a se depune dovada calităţii de reprezentant.

Potrivit art. 82 alin. (2) din C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că partea nu poate invoca pentru prima dată în calea de atac a apelului sau a recursului, ca motiv al căii de atac exercitate, lipsa dovezii calităţii de reprezentant a părţii adverse, în ipoteza în care nu a invocat-o în etapa anterioară judecăţii căii de atac respective, fiind o nulitate care s-a acoperit în timp. De asemenea, nici instanţa de control judiciar nu poate invoca această lipsă ca motiv de ordine publică, dacă nu a fost invocată în faţa primei instanţe.

În cauza dedusă judecăţii, se constată că nu este reală afirmaţia recurentului-pârât, potrivit căreia Tribunalul Sălaj ar fi solicitat reclamantei să depună la dosar dovada calităţii de reprezentant legal al societăţii a domnului E., la data promovării cererii de chemare în judecată.

Din actele dosarului rezultă că, prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, pârâtul B. Vasile a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a societăţii A. S.R.L., având în vedere că toate discuţiile au fost purtate cu domnul E., fapt ce l-a determinat pe pârât să creadă că persoana fizică este proprietarul oilor, şi nu persoana juridică.

Or, atâta timp cât în faţa primei instanţe nu s-a pus în discuţie excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal al societăţii a persoanei care a formulat acţiunea, nu poate fi primită critica recurentului legată de acest aspect.

În altă ordine de idei, se reţine că o atare excepţie putea fi invocată, în faţa instanţei de fond, de către societatea reclamantă.

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii din 11 septembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj instanţa supremă a constatat că autorul căii de atac nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, avându-se în vedere că dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât s-a mărginit la a susţine că aceasta nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat respingerea probatoriului solicitat prin cererea de apel şi că instanţa trebuia să arate, în mod concret, care poziţie procesuală a părţilor a determinat respingerea acestui probatoriu, faţă de efectul devolutiv al căii de atac.

Prin urmare, o astfel de critică nu poate fi primită, în condiţiile în care judecătorul este cel care determină puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză.

Totodată, se cuvine menţionat faptul că în conformitate cu prevederile art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac.

Aşa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Nu este întemeiată nici susţinerea recurentului, potrivit căreia instanţa de apel a menţinut sentinţa apelată exclusiv în baza considerentelor expuse de prima instanţă şi a probatoriului administrat în faţa acesteia, fără să aibă în vedere probatoriul propus şi administrat în calea de atac a apelului.

În acest sens, s-a arătat că decizia atacată nu îşi găseşte un fundament legal în prevederile art. 476-480 din C. proc. civ., care reglementează judecata în apel şi că nu a fost motivată sub aspectele esenţiale invocate, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Totodată, recurentul-pârât a apreciat că decizia curţii de apel cuprinde două motive contradictorii, ce au stat la baza respingerii cererii sale reconvenţionale.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât acesta este incident atunci când decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar celor susţinute de recurent, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă faptul că au fost avute în vedere toate motivele de apel invocate de către pârât, fiind permisă gruparea argumentelor părţii şi analiza acestora printr-un considerent comun.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii.

Înalta Curte a reamintit faptul că acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauza de faţă, argumentele invocate de către recurentul-pârât constituie nemulţumiri ale acestuia referitoare la modul în care instanţa de apel a soluţionat cauza pe fond şi vizează, exclusiv, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced controlului instanţei de recurs.

Este relevant, în acest sens, faptul că recurentul-pârât B. Vasile a înţeles să critice maniera în care instanţa de apel a statuat asupra elementelor de fapt deduse judecăţii, în raport cu apărările părţilor din proces şi cu probele administrate în cauză.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurentul a invocat caracterul contradictoriu al raţionamentului instanţei de apel, care a reţinut, pe de o parte, că acordul de voinţă intervenit între părţi nu a fost în sensul suportării contravalorii cheltuielilor de întreţinere a ovinelor de către intimata-reclamantă, iar pe de altă parte, că aceste cheltuieli au fost generate din culpa pârâtului, deoarece a refuzat restituirea ovinelor la prima solicitare.

Înalta Curte a reţinut că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente şi dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speţă), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată (situaţie care, de asemenea, nu se regăseşte în cauză).

Hotărârea instanţei de apel respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât se referă atât la împrejurările de fapt, cât şi la temeiurile de drept şi se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În speţă, nu este incident nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text de lege ce sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia.

Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurentul-pârât a arătat că au fost aplicate greşit în cauză dispoziţiile art. 1270 C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului, fiind interpretat în mod eronat acordul de voinţe intervenit între cele două părţi şi că au fost încălcate prevederile art. 2107 C. civ., potrivit cărora "depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri".

S-a făcut referire la art. 2122 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Deponentul este obligat să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut pentru păstrarea bunului", la art. 1179 din C. civ., care reglementează condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, precum şi la art. 1240 alin. (2) şi art. 1170 din acelaşi cod, dispoziţii ce se referă la formele de exprimare a consimţământului şi la buna-credinţă.

Mai exact, recurentul-pârât B. Vasile a susţinut faptul că ambele instanţe au nesocotit, prin soluţiile adoptate, voinţa reală a părţilor de la momentul încheierii acordului de voinţă, cea care atestă, fără dubiu, obligaţia intimatei-reclamante din prezenta cauză de a achita contravaloarea cheltuielilor generate de întreţinerea unui număr de 465 capete de ovine pe perioada în care acestea s-au aflat în exploataţia sa.

Totodată, a apreciat că s-a respins, în mod greşit, cererea sa reconvenţională, instanţa reţinând că nu este îndreptăţit să obţină în schimbul îngrijirii oilor decât "ceea ce părţile au convenit", ca urmare a interpretării eronate a acordului de voinţă intervenit între părţi, interpretare care s-a bazat exclusiv pe răspunsul la interogatoriu al numitului E..

Înalta Curte a constatat că din probatoriul administrat în faţa instanţelor anterioare a rezultat că între cele două părţi litigante nu s-a încheiat un acord de voinţă în formă scrisă, însă această împrejurare nu înlătură principiul forţei obligatorii a contractului, astfel cum este reglementat de art. 1270 C. civ.

Astfel, se reţine că un prim acord de voinţă a constat în aceea ca pârâtul să efectueze un transport de ovine pentru societatea reclamantă către o terţă persoană, care însă a refuzat preluarea acestora.

În economia prezentului litigiu este relevant cel de-al doilea acord de voinţă realizat între părţi ce corespunde unui contract nenumit, acord care s-a limitat la lăsarea efectivului de ovine în grija pârâtului pe o perioadă nedeterminată, iar în schimbul îngrijirii prestate acesta era îndreptăţit să obţină fructele naturale, sporul de prăsilă şi să încaseze subvenţia de la APIA.

Faţă de caracterul nenumit al contractului dintre părţi, Înalta Curte a constatat că sunt aplicabile regulile generale în materie de contract, iar în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, devin incidente regulile speciale care reglementează contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Prin urmare, critica recurentului vizând încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 2107 şi art. 2122 din C. civ., care reglementează contractul de depozit va fi înlăturată, atâta timp cât instanţele devolutive au analizat, în mod corect, drepturile şi obligaţiile părţilor litigante rezultând din acest contract nenumit.

În realitate, recurentul-pârât încearcă să acrediteze ideea că instanţele au nesocotit principiul forţei obligatorii a contractului, stabilind în sarcina sa obligaţii inexistente, deşi probele administrate în cauză au demonstrat contrariul, în sensul că pârâtul a încasat efectiv subvenţia de la APIA şi avea posibilitatea să culeagă fructele naturale de pe urma animalelor, care s-au aflat tot timpul la dispoziţia acestuia.

Nu se poate susţine că instanţele devolutive au nesocotit voinţa reală a părţilor şi nici că reclamanta nu a acţionat cu bună-credinţă.

În alţi termeni, recurentul a formulat critici cu privire la soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, susţinând, fără temei, faptul că înţelegerea dintre părţi a fost în sensul suportăţii cheltuielilor de întreţinere a ovinelor de către reclamanta S.C. A. S.R.L.

Criticile referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material nu susţin nelegalitatea deciziei recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat şi a valorificat probele administrate în cauză, invocându-se, în esenţă, faptul că nu a fost avută în vedere proba testimonială constând în audierea martorilor F. şi J., în faza procesuală a apelului.

Or, aceste susţineri nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât ar presupune reaprecierea probatoriului şi o nouă judecată pe fond a cauzei.

În altă ordine de idei, este corectă reţinerea instanţei de prim control judiciar, în sensul că pârâtul este cel care a generat toate aceste cheltuieli, deoarece a refuzat predarea ovinelor respective la prima solicitare a societăţii reclamante, invocându-şi propria culpă.

Prin urmare, se constată că soluţia instanţei de prim control judiciar reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentului-pârât neavând pertinenţa de a susţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivelor de casare invocate.

Faţă de cele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât B. Vasile, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 6.023,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. Vasile împotriva încheierii din 11 septembrie 2018 şi a deciziei civile nr. 610/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul-pârât B. Vasile la plata sumei de 6.023,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.