Civil liability for road accident injury: appeal dismissed, upholding solidary damages award

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Cu titlu preliminar, se cuvine menţionat faptul că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Dolj reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR şi COMPANIA DE APĂ OLTENIA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligate acestea la plata următoarelor sume:

- 17.280 RON, reprezentând prejudiciul efectiv creat, constând în costurile cu operaţia iniţială (3.000 RON), contravaloarea plăcuţelor montate în mâini (1.500 RON), intervenţia chirurgicală, prin care au fost scoase plăcuţele de la mâna dreaptă (2.500 RON), intervenţia chirurgicală, prin care au fost scoase plăcuţele din mâna stângă (2.500 RON), intervenţia chirurgicală, prin care a fost reconstruit osul zigomat, împrejurare ce constituie prejudiciu viitor, însă cât se poate de cert, şi nu eventual, întrucât această fractură a creat probleme de mobilitate a maxilarului (3.000 RON), cheltuieli cu medicamentaţia (500 RON), cheltuieli cu persoana care a ajutat pe o perioadă de o lună, din care trei săptămâni nu a putut folosi absolut deloc niciuna din mâini (1.000 RON), cheltuieli cu transportul pe ruta Craiova-Bucureşti, respectiv trei deplasări (600 RON), contravaloarea şedinţelor de recuperare-kinetoterapie (2 şedinţe pe săptămână timp de un an de zile x 30 RON şedinţa = 2.880 RON);

- 15.855 RON, reprezentând beneficiul nerealizat, timp de trei săptămâni, calculat în funcţie de venitul realizat şi declarat la ANAF, prin declaraţia 200, pentru anul anterior producerii accidentului. S-a făcut precizarea că această sumă reprezintă strict beneficiul nerealizat în perioada de trei săptămâni în care nu a putut folosi mâinile absolut deloc, fără a lua în calcul întreaga perioadă de refacere, potrivit zilelor de îngrijiri medicale prevăzute în certificatul medico-legal 1406/A2/03.09.2012, perioadă în care, de altfel, nu şi-a putut desfăşura activitatea la capacitatea normală, ca urmare a faptului că, cea mai mică mişcare necesita un efort considerabil, coroborat cu timpul pe care a fost nevoit să-l acorde recuperării;

- 500.000 euro, echivalent în RON, cu titlu de daune morale, constând în traumele fizice şi psihice suferite ca urmare a accidentului;

- cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea acestui proces;

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 1349, art. 1376, art. 1377, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1387, art. 1388 şi art. 1391 din Noul C. civ., O.G. nr. 43/1997; O.U.G. nr. 195/2002.

Reclamantul A. a formulat la 20 septembrie 2012 plângere penală împotriva UAT Craiova, faţă de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2012

După efectuarea verificărilor, dosarul a fost trimis de reprezentanţii Biroului Rutier din cadrul IPJ Dolj, către Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, cu propunerea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale. Această soluţie a fost confirmată, atât de către procurorul de caz, cât şi de prim-procuror, prin Rezoluţia nr. x/2013, emisă în urma soluţionării plângerii formulate împotriva rezoluţiei procurorului de caz.

Împotriva soluţiei prim-procurorului a formulat plângere reclamantul, formându-se astfel, pe rolul Judecătoriei Craiova, dosarul nr. x/2013. Ca urmare a soluţionării acestui dosar, a fost pronunţată sentinţa nr. 2244 din 27.06.2013, prin care a fost admisă plângerea, a fost desfiinţată rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova şi s-a dispus trimiterea cauzei către aceştia, în vederea începerii urmăririi penale faţă de Consiliul Local Craiova şi Municipiul Craiova prin Primar, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (2) şi alin. (4) din C. pen.

Avându-se în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 135 din C. pen., nu putea fi angajată răspunderea penală a UAT Municipiul Craiova, raportat la faptul că nu s-a demonstrat că vreo altă persoană fizică sau juridică ar putea fi pedepsită penal pentru existenţa acelei gropi în carosabil, soluţia adoptată de organele de urmărire penală, confirmată de către reprezentanţii Ministerului Public, a fost aceea de clasare a dosarului pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă şi neluarea măsurilor corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor pe drumurile publice, prevăzute şi sancţionate de art. 196 alin. (1), respectiv art. 341 alin. (4) C. pen.

La data de 12 februarie 2015, pârâta UAT Municipiul Craiova a formulat cerere de chemare în garanţie a pârâtei COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. şi întâmpinare, prin care a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive.

Pârâta COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la 16 februarie 2015, prin care a invocat, de asemenea, lipsa calităţii sale procesuale pasive.

B. Hotărârea primei instanţe

Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 92/2016 din 1 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Craiova prin primar; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR şi COMPANIA DE APĂ OLTENIA; pârâtele au fost obligate să plătească reclamantului suma de 168 RON, reprezentând prejudiciu material, suma de 15.855 RON beneficiu nerealizat şi suma de 50.000 Euro (contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plăţii), cu titlu de daune morale; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul MUNICIPIUL CRAIOVA PRIN PRIMAR şi a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâtele UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR şi COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 231 din 16 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis apelul declarat de reclamant şi s-a schimbat, în parte, sentinţa instanţei de fond, în sensul că pârâtele au fost obligate să plătească reclamantului A. despăgubiri materiale în cuantum de 13.400 RON şi suma de 60.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale; s-au menţinut soluţiile de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Unităţii Administrativ Teritoriale a Municipiului Craiova şi a cererii de chemare în garanţie a Companiei de Apă Oltenia S.A.; s-a menţinut soluţia de obligare a pârâtelor la plata sumei de 15.855 RON, constând în despăgubiri pentru beneficiul nerealizat şi la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant; s-a dispus obligarea apelantelor-pârâte la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant; s-au respins apelurile declarate de pârâtele UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR şi COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. şi UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2014, la data de 10 mai 2017.

E. Decizia de casare

Prin decizia nr. 2009 din 12 decembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-au admis recursurile declarate de pârâtele COMPANIA DE APĂ OLTENIA şi UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR împotriva deciziei nr. 231 din 16 martie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II a civilă, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut următoarele:

În mod corect, au reţinut instanţele de fond că, în speţă, răspunderea revine, atât pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova pentru fapta proprie, conform prevederilor art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 1357 din C. civ., care potrivit textelor de lege menţionate avea obligaţia de a administra drumul public, fapta constând în nesemnalizarea denivelării asfaltului, cât şi pârâtei Compania de Apă Oltenia S.A., potrivit dispoziţiilor art. 1349 alin. (3), art. 1376 alin. (1) şi art. 1377 din C. civ. pentru avaria produsă părţii carosabile de una dintre conductele aflate în paza sa juridică, de vreme ce, din situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului, rezultă că accidentul rutier a cărui victimă a fost reclamantul a fost determinat de lăsarea covorului asfaltic determinată de uzura unei conducte de apă a cărei utilizare se află în paza juridică a acestei pârâte.

Susţinerea recurentei S.C. Compania de Apă Oltenia S.A., potrivit căreia instanţa de apel a respins greşit proba cu expertiza tehnică nu a fost primită, întrucât aprecierea asupra utilităţii probei solicitate este atributul exclusiv al instanţelor de fond, ţine de temeinicia hotărârii şi, în speţă, instanţele de fond au administrat dovezi în scopul menţionat, inutilitatea probei fiind semnalată şi din perspectiva reţinerii calităţii procesuale pasive a acestei pârâte din moment ce lucrarea de remediere a defecţiunii conductei de apă a fost realizată de recurentă, aspect ce denotă recunoaşterea existenţei defecţiunii în privinţa căreia îi revenea obligaţia legală de semnalizare.

Au fost găsite nefondate criticile din ambele recursuri vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtelor.

S-a constatat că este nefondată critica din recursul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova cu privire la respingerea cererii sale de chemare în garanţie a Companiei de Apă Oltenia S.A.

Astfel, instanţa supremă a notat că în cauza dedusă judecăţii condiţiile prevăzute de art. 72 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, întrucât nu s-a dovedit existenţa vreunui raport juridic care să genereze obligaţia de garanţie în sarcina Companiei de Apă Oltenia S.A., răspunderea acesteia decurgând, aşa cum s-a arătat, din propria faptă ilicită.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova referitoare la acordul de intervenţie nr. 794 din data de 18 iulie 2012 s-a reţinut că sunt lipsite de relevanţă juridică în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului, care au concluzionat că accidentul de circulaţie a cărui victimă a fost reclamantul nu s-a produs datorită asfaltării greşite, accidentul fiind produs anterior începerii lucrărilor de remediere a defecţiunii conductei de apă care a produs o lăsare a covorului asfaltic.

Nu au fost primite nici criticile formulate de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova, potrivit cărora nu s-au analizat posibilităţile de evitare a accidentului, deoarece în cuprinsul raţionamentului judiciar instanţa de prim control judiciar a analizat şi înlăturat, motivat, criteriile de evitare a accidentului, astfel întrucât situaţia de fapt a fost determinată pe baza coroborării altor probe administrate, astfel încât orice altă analiză a criteriilor de exonerare de răspundere la care recurenta a făcut referire ar conduce la reevaluarea probatoriului administrat, procedeu incompatibil cu structura actuală a recursului.

Instanţa de casare a constatat că sunt fondate criticile vizând obligarea pârâtelor la plata daunelor materiale, morale şi a beneficiului nerealizat, în considerarea următoarelor argumente:

Este de netăgăduit că prin fapta ilicită a pârâtelor s-a cauzat un prejudiciu reclamantului, însă, pentru ca prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, să fie susceptibil de reparare, este necesar să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim.

Prejudiciul cert presupune atât existenţa lui sigură, cât şi posibilitatea evaluării lui. Dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate şti dacă s-a născut dreptul la reparaţie, iar dacă incertitudinea priveşte întinderea lui, obiectul creanţei de despăgubire nu poate fi stabilit.

Pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, este necesar să fie cert şi dovedit, în conformitate cu dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora cel care face o susţinere în cadrul procesului, trebuie să o dovedească.

Împrejurarea existenţei unui accident nu este suficientă pentru a se face dovada existenţei şi, cu atât mai mult, a întinderii unui prejudiciu material, care să atragă repararea lui.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamantul nu a depus decât chitanţe cu care a făcut dovada unor cheltuieli în valoare de 168 RON şi nu a dovedit, concret, fiecare dintre cheltuielile materiale pretinse cu titlu de prejudiciu efectiv, biletele de ieşire din spital şi certificatul medico-legal fac dovada că acesta a fost supus intervenţiilor chirurgicale invocate.

A considerat instanţa de apel că, deşi reclamantul nu şi-a preconstituit probe scrise cu privire la cheltuielile efectuate cu intervenţiile chirurgicale, aceste intervenţii sunt necontestate, astfel încât a prezumat efectuarea cheltuielilor corespunzătoare, după cum a prezumat şi efectuarea cheltuielilor pentru asigurarea medicamentaţiei, respectiv cheltuielile necesare deplasărilor la Bucureşti.

Într-adevăr, prezumţiile pot reprezenta un mijloc de dovadă în cazurile în care legea permite dovada cu martori, iar judecătorul se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Instanţa de apel, deşi a reţinut că nu s-a făcut dovada cheltuielilor pretins efectuate de către reclamant şi a certitudinii cuantumului acestor cheltuieli, a dispus acordarea acestora, în baza prezumţiei că, în ipoteza semnalată, au fost efectuate anumite cheltuieli.

Astfel, instanţa de apel a reţinut declaraţia martorului audiat în apel, B., potrivit căreia deplasările la spital au ocazionat cheltuieli care s-au ridicat la aproximativ 4.000 - 5.000 euro, concluzia instanţei fiind aceea că "au fost dovedite cheltuielile materiale pretinse, cu excepţia sumei de 1.000 RON pentru ajutorul primit timp de o lună după accident şi, respectiv, sumei de 2.880 RON, reprezentând contravaloarea unor şedinţe de recuperare kinetoterapie", trăgând concluzia că reclamantul a făcut dovada unor despăgubiri materiale în cuantum de 13.400 RON.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., atunci când valoarea pretenţiilor solicitate prin acţiune este mai mare de 250 RON, nu se poate folosi proba cu martori, afară de cazurile prevăzute la alin. (4) al art. 309, care constituie excepţii de la inadmisibilitatea încuviinţării probei cu martori pentru dovedirea unui act juridic cu valoare de peste 250 RON.

Indiferent de motivele imposibilităţii preconstituirii unui înscris, esenţială este constatarea existenţei în realitate a unei atare imposibilităţi, care trebuie să fie apreciată în raport de calitatea persoanelor şi circumstanţelor faptelor, temeinic verificate de instanţă, partea interesată fiind obligată să dovedească prin orice mijloace de probă împrejurările de fapt din care a rezultat pretinsa imposibilitate.

În cauza de faţă, instanţa de apel, fără a verifica admisibilitatea probei solicitate, a reţinut doar că reclamantul a fost în imposibilitate de a-şi preconstitui înscrisuri, fără însă a verifica pretinsa imposibilitate de preconstituire de probe, astfel încât să încuviinţeze dovada cu martori pentru cheltuielile pretins efectuate de reclamant.

Procedând în acest fel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală sub acest aspect, astfel că, având în vedere limitele controlului judiciar exercitat în faza recursului, se impune casarea deciziei recurate, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

De asemenea, critica recurentei-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova vizând beneficiul nerealizat a fost găsită fondată, sens în care Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a analizat dacă sunt întrunite condiţiile pentru acordarea acestuia, respectiv certitudinea prejudiciului în ce priveşte existenţa şi posibilitatea reală de evaluare a beneficiului nerealizat.

S-a arătat că pentru dovedirea beneficiului nerealizat, este necesar ca partea care se pretinde îndreptăţită să propună dovezi relevante şi pertinente, fiind important ca cel care înaintează cererea privind aceste pretenţii să desfăşoare o activitate în mod regulat, de al cărui beneficiu să fi fost privat, din cauza pierderii suferite în urma faptei ilicite.

Astfel, pe baza înscrisurilor depuse de reclamant în susţinerea acestei pretenţii, trebuie să poată fi stabilit cuantumul sumei realizate de reclamant ca urmare a activităţii desfăşurate în mod regulat, căci, dacă nu poate fi stabilit caracterul constant al veniturilor pe un anumit interval de timp, nu există posibilitatea de evaluare a acestora.

Or, instanţa nu putea stabili certitudinea prejudiciului decât în baza unor înscrisuri din care să rezulte care sunt veniturile obţinute de reclamant din desfăşurarea neîntreruptă a activităţii de notar în acea perioadă, respectiv a deciziei de impunere cu privire la veniturile realizate de acesta în anul 2011, emisă de organele fiscale, în temeiul dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură fiscală, precum şi a oricărui înscris care să ateste caracterul constant al veniturilor şi cuantumul acestora.

Având în vedere că toate aceste aspecte vizează stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt pe baza probelor, instanţa de recurs a ajuns la concluzia că se impune casarea hotărârii recurate şi sub acest aspect, în raport de dispoziţiile art. 497 C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat a fi fondate şi criticile vizând criteriile avute în vedere de instanţa de apel în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Sub acest aspect, s-a menţionat că temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamant izvorăşte din faptele delictuale ale celor două pârâte, fapte care sunt în concurs, constând în denivelarea creată de conducta de apă, aflată în paza juridică a pârâtei Compania de Apă şi nesemnalizarea lucrării de către Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova.

Prin urmare, odată admisă posibilitatea reparaţiei băneşti a daunelor morale se ridică problema cuantificării acestor daune, în condiţiile în care nu există şi nici nu poate exista un criteriu obiectiv de natură economică în baza căruia să se poată stabili acest lucru.

Din perspectivă jurisprudenţială, prin decizia de casare, s-a arătat că trebuie reţinut faptul că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

În speţă, s-a constatat că instanţa de apel nu a motivat, în concret, de ce a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de către prima instanţă.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel şi-a însuşit considerentele tribunalului în ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului moral, ţinând cont de leziunile pe care le-a suferit reclamantul ca urmare a accidentului, ce au necesitat îngrijiri medicale, însă aceasta nu a explicat care sunt împrejurările în raport de care se justifică majorarea daunelor morale la suma de 60.000 euro.

Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei supreme, daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Pe de altă parte, referitor la daunele morale pretinse în urma unor accidente, instanţa nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, printr-o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, analizând suferinţele fizice şi psihice ale victimelor precum şi consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară.

Aşa fiind, Înalta Curte a statuat că instanţa de apel nu a făcut o aplicare efectivă a principiului echităţii în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor îndurate de reclamant, împrejurare în raport de care se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că atâta timp cât elemente de fapt necesare aprecierii de către instanţa de recurs a condiţiilor de reparare a prejudiciului creat reclamantului pentru fapta culpabilă a pârâtelor nu au fost pe deplin clarificate, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează să stabilească, pe bază de probe, îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea despăgubirilor, sub toate formele sale: morale, materiale şi beneficiul nerealizat.

S-a arătat că în raport de concluzia la care va ajunge şi de soluţia ce o va pronunţa, instanţa de apel urmează să dispună şi cu privire la critica pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile, a casat decizia civilă nr. 231 din 16 martie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare, în limitele arătate.

F. Soluţia instanţei de apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 1216/2018 din 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 92/2016 din 1 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014; s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâtele UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR şi COMPANIA DE APĂ OLTENIA împotriva sentinţei nr. 92/2016 din 1 martie 2016 a Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, aceasta fiind schimbată, în parte, în sensul că pârâtele UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR şi COMPANIA DE APĂ OLTENIA au fost obligate să plătească reclamantului A. despăgubiri materiale în sumă de 16.400 RON şi despăgubiri morale în cuantum de 75.000 euro; s-au menţinut soluţiile de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR şi a cererii de chemare în garanţie a COMPANIEI DE APĂ OLTENIA S.A.; de asemenea, s-a menţinut soluţia de obligare a pârâtelor UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR şi COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. la plata sumei de 15.855 RON, reprezentând despăgubiri pentru beneficiul nerealizat şi la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelantul-reclamant A.; s-a dispus obligarea apelantelor-pârâte UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR şi COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. la plata sumei de 25.000 RON, constând în cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant A..

G. Considerentele instanţei de apel, în rejudecare

Rejudecând cauza, în limitele casării şi conform îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la administrarea unor probe şi examinarea unor apărări, necesare stabilirii corecte a despăgubirilor, morale, materiale şi a beneficiului nerealizat, instanţa de apel a administrat proba cu înscrisuri şi proba testimonială, fiind audiaţi martorii B. şi C..

În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea de Apel Craiova a reţinut că reclamantul a solicitat daune materiale în cuantum de 17.280 RON, însă a făcut dovada cu chitanţele depuse la fond doar a unor cheltuieli în valoare de 168 RON .

În raport de multitudinea traumatismelor suferite, a intervenţiilor chirurgicale, a zilelor de îngrijiri medicale, a deselor deplasări la Bucureşti, a medicamentelor şi procedurilor de recuperare, s-a apreciat că aceste cheltuieli sunt cu mult mai mari decât cele dovedite.

Instanţa de apel a notat că art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. instituie, într-adevăr, interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 RON, reţinând că reglementarea din acest articol de lege nu numai că nu este imperativă, dar enumeră expres câteva excepţii, printre care se numără şi cea prevăzută de art. 309 alin. (4) pct. 1 din acelaşi cod, potrivit căreia dovada cu martori este admisă şi în cazul imposibilităţii preconstituirii probei scrise.

Totodată, a subliniat faptul că practica judiciară a inclus în acest caz şi imposibilitatea de a preconstitui înscrisul în cazul unor evenimente deosebite, neprevăzute.

În speţă, Curtea a apreciat că reclamantul, în calitatea sa de notar, are vaste cunoştinţe juridice şi ştia că pentru a recupera prejudiciul efectiv suferit orice cheltuială efectuată de el, strict legată de vătămarea produsă din accident trebuie dovedită cu înscrisuri, însă din cauza suferinţei fizice, a şocului psihic şi emoţional, a spaimei că nu-şi va mai putea folosi mâinile acesta a fost în imposibilitate de a preconstitui înscrisuri pentru a le folosi ca mijloc de probă în acest litigiu.

De asemenea, s-a arătat că situaţia deosebită în care s-a aflat reclamantul după accident, faptul că a fost la un pas de moarte, că a fost internat la urgenţă şi a fost supus imediat unor intervenţii chirurgicale în altă localitate, că nu şi-a putut folosi niciuna dintre mâini timp de aproximativ o lună de zile, că s-a aflat în dependenţă totală de soţia sa, durerea fizică atroce de la traumatismele suferite, reprezintă, în opinia Curţii, o imposibilitate materială de a preconstitui acte scrise.

Prin urmare, instanţa de apel s-a raliat practicii potrivit căreia dovada cu martori este admisibilă în cazul imposibilităţii preconstituirii probei scrise şi a audiat martorii B. şi C. în dovedirea prejudiciului material.

Din biletele de ieşire din spital, certificatul medico-legal şi depoziţiile martorilor a rezultat că reclamantul A. a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, care au fost efectuate la Bucureşti, respectiv montarea a două plăcuţe metalice cu şuruburi fixe la ambele mâini şi, ulterior, scoaterea acestor plăcuţe la perioade de timp diferite, reconstruirea osului zigomat.

Or, toate aceste operaţii chirurgicale au necesitat cheltuieli cu deplasarea în altă localitate, cu medicamente şi cu procedurile de recuperare medicală ulterioară.

În lipsa unor înscrisuri cu privire la daunele materiale suferite, judecând în echitate faţă de faptul că un accident de gravitatea celui suferit de reclamant, soldat cu dublă fractură a mâinii stângi, fractura mâinii drepte şi numeroase alte contuzii la nivelul capului şi corpului, impune efectuarea unor cheltuieli substanţiale pentru tratament şi recuperare, instanţa de apel a considerat că se impune a fi acordată o sumă globală pentru întregul tratament medical.

Potrivit adeverinţei nr. x din data de 14 martie 2017 referitoare la desfăşurarea unui program de reabilitare medicală, aflată la dosarul de apel nr. x/2014, reclamantul s-a prezentat la cabinetul D. la 27 octombrie 2016 unde a urmat 30 de şedinţe de recuperare - kinetoterapie care au costat 3.000 RON, fiind de notorietate că o şedinţă de kinetoterapie costă minim 100 RON.

Curtea de Apel Craiova a concluzionat că se impune ca suma de 3.000 RON să fie adăugată despăgubirilor materiale în cuantum de 13.400 RON acordate de instanţa de apel, în primul ciclu procesual, astfel încât pârâtele să fie obligate să plătească reclamantului despăgubiri materiale în valoare de 16.400 RON, sentinţa tribunalului urmând a fi schimbată în acest sens.

Cât priveşte beneficiul nerealizat, s-a arătat că repararea prejudiciului suferit trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită - damnum emergens - şi câştigul pe care reclamantul nu l-a putut realiza - lucrum cessans.

Respectând îndrumările date de instanţa de recurs, curtea de apel a solicitat reclamantului să depună la dosar decizia de impunere cu privire la veniturile realizate de acesta în anul 2011 şi deciziile de impunere pentru anii 2012- 2016.

A subliniat că beneficiul nerealizat (lucrum cessans) trebuie să fie cert, atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare a acestuia, condiţie care, în speţă, este îndeplinită în raport de decizia de impunere, aceasta reprezentând un element obiectiv ce permite determinarea în concret a unor daune produse în patrimoniul reclamantului.

Cum din actul administrativ-fiscal reiese că reclamantul a obţinut un venit net în cuantum de 253.688 RON (117.138 RON în perioada 10.01.2011-30.06.2011 şi 136.549 RON în perioada 01.07.2011-30.04.2012) a rezultat că pentru 3 săptămâni beneficiul nerealizat în sumă de 15.855 RON, stabilit de judecătorul fondului, este corect, astfel încât instanţa a ajuns la concluzia că trebuie să fie menţinută soluţia de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor corespunzătoare beneficiului nerealizat, în cuantum de 15.855 RON.

Relativ la daunele morale instanţa de apel a reţinut că acestea nu pot fi cuantificate în baza unui criteriu obiectiv de natură economic.

În speţă, la stabilirea unei sume majorate acordate cu titlu de daune morale, în măsură să repare prejudiciul corporal, de agrement şi psihologic cauzat reclamantului, după cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel a avut în vedere suferinţele fizice cauzate reclamantului în urma accidentului şi impactul emoţional negativ lăsat în persoana acestuia de accidentul a cărui victimă a fost, pe care l-a perceput în mod direct.

Din depoziţiile martorilor audiaţi a rezultat că reclamantul, având fracturate ambele mâini, a avut nevoie de îngrijire permanentă circa o lună după accident, că acesta era o persoană sociabilă, însă după accident modul său de viaţă s-a schimbat şi că a fost afectat psihic după accident, deoarece nu s-a putut îngriji personal şi nu s-a putut ocupa de activitatea sa, că a devenit irascibil, având o stare psihică proastă, chiar depresivă, această stare având o influenţă negativă asupra vieţii de familie a reclamantului, astfel încât a ajuns chiar să se despartă de soţie.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia că trebuie să fie reţinută maniera în care s-a schimbat viaţa reclamantului, o persoană tânără şi activă, care nu şi-a putut folosi niciuna dintre mâini timp de aproximativ o lună de zile, fiind dependent în totalitate de soţia sa şi în imposibilitatea efectuării de unul singur a activităţilor cotidiene în respectiva perioadă, care a avut nevoie de 85-90 de zile de îngrijiri medicale şi care a fost nevoit ca pentru tot restul vieţii să rămână cu cicatrici pe corp, să nu mai facă efort fizic şi să-şi trateze permanent leziunile cauzate de accident.

S-a reţinut că potrivit probelor administrate reclamantul nu şi-a putut folosi normal corpul o perioadă mare de timp, a trăit cu spaima că nu-şi va mai putea folosi mâinile, ceea ce i-a creat un disconfort fizic dar şi psihic, disconfort care a continuat şi după vindecarea rănilor, deoarece a avut nevoie de tratament de recuperare, iar afecţiunile produse de accident s-au resimţit în timp.

Mai mult, curtea de apel a avut în vedere faptul că aceste modificări în desfăşurarea vieţii personale implică o retrăire constantă a evenimentului, a şocului provocat de accident, iar, în aceste condiţii, devine explicabilă starea de disconfort, nervozitate şi de frustrare, apelantul-reclamant fiind în dificultate de a-şi accepta condiţia actuală.

Curtea de Apel Craiova a conchis în sensul că atât durerea fizică produsă de leziuni, cât şi trauma psihică trebuie compensată prin plata unor sume de bani, care să asigure persoanei prejudiciate o satisfacţie echitabilă.

În considerarea celor expuse, instanţa de apel raportându-se la consecinţele suportate de reclamant ca urmare a accidentului a cărui victimă a fost, la criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii cu dauna suferită, a căror aplicare este de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogăţiri fără justă cauză a persoanei păgubite, a obligat pârâtele la plata către reclamantul A. a sumei de 75.000 euro, cu titlu de daune morale survenite în urma accidentului produs din culpa acestora.

H. Calea de atac împotriva deciziei nr. 1216/2018 din 4 decembrie 2018, a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă

La data de 11 februarie 2019 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014*, recursurile declarate de pârâtele COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. şi UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 1216/2018 din 4 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

I. Recursul formulat de pârâta COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A.

Recurenta-pârâtă COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei nr. 1216 din 4 decembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În opinia recurentei-pârâte COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A., excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a fost soluţionată greşit de către instanţă, întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana obligată prin raportul juridic dedus judecăţii.

A făcut referire la faptul că prin Hotărârea Consiliului Local Craiova nr. 457/2005 reţeaua de apă şi conductele aparţinând domeniului public, inclusiv gurile de canal, au fost date spre administrare Regiei Autonome Apă Craiova, actuala S.C. Compania de Apă Oltenia S.A., însă obligaţia de întreţinere a drumului public şi a semnalizării corespunzătoare a eventualelor obstacole din carosabil îi revin Unităţii Administrativ Teritoriale Craiova.

Recurenta-pârâtă COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. a opinat că nu se poate susţine că are obligaţia să despăgubească reclamantul din prezenta cauză pentru un accident pe un drum public, în lipsa unui contract de delegare a sarcinilor şi atribuţiilor, precum şi a administrării şi exploatării sistemelor de alimentare cu apă, încheiat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 241/2006.

O altă critică formulată de către recurenta-pârâtă vizează faptul că s-a respins proba cu expertiza solicitată, instanţa de apel apreciind că nu este utilă pentru situaţia de fapt şi pentru determinarea raportului de cauzalitate dintre presupusa faptă şi prejudiciul cauzat reclamantului, respectiv a vinovăţiei, ca elemente ale răspunderii civile.

Sub acest aspect, a susţinut că este greşită interpretarea instanţelor anterioare, în sensul că ar exista o culpă a pârâtei COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. cu privire la producerea accidentului rutier din data de 3 iulie 2012, întrucât groapa din asfalt a fost produsă de "o conductă de apă", aflată în administrarea acestei societăţi.

A solicitat să fie avut în vedere faptul că nu este vorba despre o conductă, ci de un branşament care deserveşte utilizatorul de la nr. 93, acesta fiind la aproximativ un metru adâncime.

Totodată, a precizat că acordul de intervenţie, aflat la dosarul de fond, în baza căruia s-a efectuat intervenţia la branşamentul de apă, s-a încheiat, ca urmare a solicitării reprezentanţilor Unităţii Administrativ Teritoriale a Municipiului Craiova, la un interval de 11 zile după producerea accidentului rutier, perioadă în care acea groapă a rămas nesemnalizată.

Recurenta-pârâtă a apreciat că toate aspectele legate de condiţiile în care s-a produs accidentul rutier ar fi putut să fie dezlegate prin administrarea probei cu expertiza de către un expert autorizat.

A susţinut că instanţa de judecată a ajuns la concluzia greşită că pârâta COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. se află în culpă, reţinându-se că groapa din asfalt a fost produsă de o conductă de apă, în condiţiile în care reprezentanţii acestei societăţi au găsit, după intervenţie, la circa un metru adâncime, un branşament vechi, cu un strat de uzură avansat, pe care au hotărât să îl înlocuiască.

Or, în această situaţie, se impunea să se facă diferenţa între o conductă de apă şi un branşament, precum şi între o groapă de la o conductă şi o groapă de la un branşament cu un strat de uzură avansat.

În acest context, a opinat că este greşită interpretarea instanţei, potrivit căreia există o legătură de cauzalitate între înlocuirea branşamentului cu grad de uzură avansat şi groapa din covorul asfaltic, care a provocat accidentul rutier, deşi strada x fusese renovată recent şi se afla în administrarea Unităţii Administrativ Teritoriale a Municipiului Craiova.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte procesul-verbal întocmit de organele de poliţie, în care se specifică că există două porţiuni de asfaltare recente, de 2,50 m şi 2,60 m, la 0,70 m faţă de extremitatea din dreapta a părţii carosabile şi o fâşie de 0,40 m dintr-o parte în alta a carosabilului indicate de către reclamant.

Sub acest aspect, a învederat faptul că singura lucrare efectuată de COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. este cea din data de 14 iulie 2012, conform acordului de intervenţie nr. 794 din 18.07.2012, iar suprafaţa afectată este de un metru, astfel încât nu există nicio legătură cu suprafeţele indicate în procesul-verbal reţinut de către instanţele anterioare.

De asemenea, a menţionat că la data producerii accidentului în cadrul Primăriei Municipiului Craiova exista Biroul Administrare şi Întreţinere Drumuri, care avea obligaţia de a semnaliza orice obstacol ce împiedica desfăşurarea traficului rutier.

Cu privire la daunele morale a arătat că atâta timp cât s-a demonstrat faptul că pârâta COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. nu are nicio legătură cu producerea accidentului rutier instanţa a dispus greşit obligarea acesteia la plată împreună cu Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova.

În opinia recurentei-pârâte COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A., daunele morale în cuantum 75.000 euro nu sunt dovedite atâta timp cât reclamantul A. se limitează la a susţine că prejudiciul suferit constă în atingerea onoarei şi a prestigiului profesional.

Prin urmare, recurenta a apreciat că instanţele anterioare au pronunţat hotărâri nelegale, întrucât elementele răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite în cauza de faţă.

A menţionat că este greşită şi soluţia instanţei, prin care s-au majorat despăgubirile materiale, acestea fiind acordate în baza unor simple presupuneri, fără să existe o factură sau o chitanţă care să dovedească această majorare.

Totodată, recurenta-pârâtă a considerat că nu se justifică acordarea unui spor de 15.000 euro, cu titlu de daune morale, în rejudecare, atâta timp cât nu s-au administrat alte probe şi nu s-a ţinut cont de îndrumările date de instanţa de control judiciar.

J. Recursul declarat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR

Recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamant.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

A susţinut că este nelegală soluţia pronunţată de către instanţa de apel, în rejudecare, întrucât nu au fost respectate îndrumările date prin decizia de casare şi că sunt incidente în cauză motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanţa de apel nu a verificat imposibilitatea reclamantului de preconstituire de înscrisuri, deşi acestea au fost indicaţiile instanţei supreme, fiind încuviinţată şi administrată direct proba testimonială, care este inadmisibilă, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., atunci când valoarea pretenţiilor solicitate prin acţiune este mai mare de 250 RON, afară de cazurile prevăzute la alin. (4), cazuri ce nu se regăsesc în speţa de faţă.

A precizat că reclamantul A. nu a făcut dovada imposibilităţii preconstituirii de înscrisuri, prin efectuarea unor adrese către unităţile spitaliceşti unde a primit îngrijiri medicale, apreciind că puteau să-i fie comunicate copii de pe eventuale înscrisuri cum ar fi bonuri fiscale sau chitanţe, în condiţiile în care potrivit art. 501 alin. (4) din C. proc. civ., în rejudecare după casare, pot fi administrate orice probe prevăzute de lege.

În opinia recurentei-pârâte, este greşită concluzia la care a ajuns instanţa de apel, potrivit căreia din cauza situaţiei deosebite în care s-a aflat reclamantul a fost în imposibilitate materială de a preconstitui probe, deşi procedura de judecată în faţa instanţei de fond a durat mai mult de 2 ani, timp în care reclamantul putea să-şi dovedească cheltuielile efectuate cu spitalizările, în sensul de a solicita de la unităţile spitaliceşti duplicate de pe eventualele chitanţe, bonuri, facturi.

A apreciat că reţinerile instanţei de apel pentru acordarea daunelor materiale sunt total eronate, întrucât acestea sunt de natură a analiza daunele morale.

Recurenta-pârâtă a menţionat că s-au stabilit şi s-au acordat, în mod greşit, despăgubiri materiale în sumă de 16.400 RON ocazionate de operaţiile chirurgicale, deplasările în altă localitate, cumpărarea medicamentelor şi recuperarea ulterioră, atâta timp cât reclamantul A. nu a adus documente justificative pentru probarea existenţei şi, mai ales, a cuantumului cheltuielilor respective, cu atât mai mult cu cât declaraţia martorului C. este ambiguă.

Sub acest aspect, recurenta a învederat faptul că nu există niciun înscris din care să rezulte că perioada de recuperare, într-adevăr, a durat 5-6 luni sau să rezulte cuantumul cheltuielilor efectuate cu recuperarea şi cu deplasările la Bucureşti.

Or, atâta timp cât nu există nicio chitanţă sau factură şi niciun bon fiscal, din care să rezulte cuantumul cheltuielilor efectuate de reclamant, recurenta-pârâtă a opinat că este evident că toate cheltuielile efectuate cu spitalizarea au fost acoperite de asigurarea medicală obligatorie şi este greu de crezut că numai deplasările spre Bucureşti au costat 10.000-15.000 euro, cu atât mai mult cu cât martorul nu a precizat care a fost numărul deplasărilor şi nici unitatea spitalicească în care s-a realizat recuperarea.

Prin urmare, a susţinut că natura pretenţiilor formulate de către reclamant, cheltuielile efectuate cu spitalizarea, trebuiau să fie dovedite de acesta, întrucât reclamantul este cel care deţine sau ar trebui să deţină înscrisuri doveditoare ale unor cheltuieli ocazionate de intervenţii chirurgicale, tratament medicamentos sau recuperare medicală.

A solicitat să fie avut în vedere faptul că la dosarul cauzei nu există niciun înscris eliberat de o unitate spitalicească de operaţii estetice din care să rezulte împrejurarea că osul zigomat a fost reconstruit, situaţie în care este foarte greu de crezut că numai cheltuielile cu deplasarea ar fi costat 10.000-15.000 euro.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa nu trebuia să acorde suma de 3.000 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, în baza adeverinţei nr. x din 14.03.2017 referitoare la desfăşurarea unui program de reabilitare medicală, din conţinutul căreia rezultă că reclamantul s-a prezentat la cabinetul D. la 27 octombrie 2016 şi a urmat 30 de şedinţe de recuperare - kinetoterapie.

Astfel, a arătat că aşa cum reclamantul a solicitat şi a obţinut adeverinţa respectivă, ce atestă faptul că a desfăşurat programul de reabilitare medicală, tot la fel avea posibilitatea să solicite eliberarea unor chitanţe din care să rezulte costul şedinţelor, cu atât mai mult cu cât intenţiona să le folosească în cadrul prezentului litigiu.

Totodată, a relevat faptul că adeverinţa nr. x din 14.03.2017 dovedeşte numai faptul că reclamantul a desfăşurat un program de reabilitare medicală, însă nu se cunoaşte cauza care a dus la această recuperare, fiind greu de crezut că recuperarea s-a efectuat la sfârşitul anului 2016, în condiţiile în care accidentul rutier a avut loc în anul 2012.

A mai arătat că o dovadă în plus a faptului că instanţa nu trebuia să acorde despăgubirile materiale în sumă de 3.000 RON este biletul de ieşire din Spitalul Clinic de Urgenţă "Bagdasar Arseni" din anul 2018, conform căruia reclamantul A. are ca şi diagnostic instabilitate mecanică la coloana vertebrală lombară şi ulcer duodenal, afecţiuni care nu au nicio legătură cu accidentul, de vreme ce se menţionează în biletul de externare "HDL 4 dreapta operată în 2006", astfel încât se poate concluziona că reclamantul avea problemele lombare din anul 2006.

Referitor la beneficiul nerealizat recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a susţinut că înţelege să critice soluţia instanţei de apel din perspectiva celor două elemente care condiţionează acoperirea beneficiului nerealizat şi anume prejudiciul trebuie să fie cert în ceea ce priveşte existenţa sa şi să existe o reală posibilitate de evaluare a acestuia.

În acest sens, a făcut referire la faptul că instanţa supremă a statuat că nu se poate stabili certitudinea prejudiciului decât în baza unor înscrisuri din care să rezulte veniturile obţinute de reclamant din exercitarea neîntreruptă a profesiei de notar public în acea perioadă, respectiv a deciziei de impunere cu privire la veniturile realizate de acesta în anul 2011.

A opinat că nu au fost respectate indicaţiile date de instanţa de casare, întrucât s-au luat în calcul două decizii de impunere anuale privind veniturile realizate din România de persoane fizice - anul 2011, respectiv decizia din 20.06.2012 şi decizia din 06.09.2012, suma stabilită de instanţă fiind beneficiul nerealizat pentru o lună, şi nu pentru trei săptămâni.

Sub acest aspect, recurenta a precizat că numai decizia din 20.06.2012 are ca şi obiect principal de activitate "notari", iar cea din 06.09.2012 are ca şi obiect principal de activitate "activităţi juridice" şi vizează perioada 01.07.2011-06.04.2012 deci, şi activitatea desfăşurată de către reclamant pe o perioadă din anul 2012.

În acest context, recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel trebuia să se raporteze numai la decizia din 20.06.2012, fiind evident că reala posibilitate de evaluare a prejudiciului nu există atâta timp cât activitatea desfăşurată de către reclamantul A. este aceea de notar public, o activitate independentă care poate fi definită prin anumite criterii cum ar fi libera alegere a desfăşurării activităţii, a programului de lucru şi a locului de desfăşurare a activităţii, dar şi riscul pe care şi-l asuma întreprinzătorul cu activitatea sa, respectiv acela de a nu fi profitabilă.

În fine, recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a criticat soluţia dată de către instanţa de apel, în rejudecare, cu privire la acordarea daunelor morale în cuantum de 75.000 euro, din perspectiva incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că, în rejudecare, s-a încuviinţat şi s-a administrat proba testimonială cu doi martori dintre care martorul B. a fost audiat şi în primul ciclu procesual, depoziţia acestuia fiind aceeaşi, în sensul că nu a declarat nimic în plus faţă de prima declaraţie.

De asemenea, a relevat faptul că în ambele judecăţi Curtea de Apel Craiova a reţinut aceleaşi traume fizice şi psihice, respectiv că reclamantul a avut ambele mâini fracturate, că a avut nevoie de îngrijiri medicale circa o lună după accident, că era o persoană sociabilă, însă după producerea accidentului viaţa sa personală s-a schimbat, a divorţat şi a avut nevoie de îngrijiri medicale pentru o perioadă de 85-90 de zile.

În ceea ce priveşte declaraţia martorului C. a arătat că acesta a declarat că a auzit medicii din urgenţă spunând că funcţionalitatea mâinilor reclamantului ar putea să revină după 5-6 luni, dar s-a dovedit cu ajutorul declaraţiilor anterioare ale martorilor că, în realitate, acesta nu şi-a putut folosi mâinile timp de o lună.

Recurenta-pârâtă a solicitat să se observe că declaraţiile martorilor sunt contradictorii în ceea ce priveşte cheltuielile efectuate cu deplasările la Bucureşti, deoarece potrivit depoziţiei martorului B. din primul ciclu procesual, reclamantul ar fi cheltuit suma de 5.000-6.000 euro cu deplasările, iar în al doilea ciclu procesual, acelaşi martor, a afirmat că respectivele cheltuieli ar fi în cuantum de 10.000-15.000 euro.

A menţionat că trebuie să fie avută în vedere împrejurarea că din actele dosarului nu rezultă că reclamantul ar fi suferit vreo intervenţie chirurgicală de reconstruire a osului zigomat şi nici vreo operaţie estetică.

Recurenta a mai susţinut că nu s-a putut identifica în cauză existenţa unei discriminări a reclamantului pe criterii de handicap şi că în stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin accident este importantă afectarea imaginii reclamantului, atât pentru sine, cât şi prin raportare la alte persoane, fiind necesar să se cunoască dacă a existat un prejudiciu estetic şi dacă acesta este sau nu recuperabil.

Or, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada că a fost supus mai multor expertize medico-legale, avizate de către comisii superioare de medicină legală, din care să rezulte că prejudiciul estetic nu poate fi corectat prin proceduri medicale, la dosar neexistând acte medicale care să confirme caracterul definitiv al consecinţelor medicale produse de accident.

Totodată, a menţionat că nu există niciun înscris şi nici din depoziţiile martorilor audiaţi nu rezultă că reclamantul nu şi-a putut folosi normal corpul o perioadă lungă de timp, ci numai faptul că a fost în imposibilitate să-şi folosească mâinile timp de aproximativ o lună de zile.

În finalul cererii de recurs, recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a invocat faptul că se impunea reducerea onorariului de avocat în sumă de 25.000 RON, avându-se în vedere prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raportat la complexitatea cauzei şi la activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele acesteia.

Sub acest aspect, a învederat faptul că în rejudecarea apelului s-au acordat două termene de judecată dintre care la primul termen s-a solicitat proba cu martori, iar la al doilea termen dosarul a rămas în pronunţare.

K. Apărările intimatului-reclamant

Prin întâmpinările formulate în cauză intimatul-reclamant A. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursurilor declarate de pârâtele COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. şi UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu se circumscrie celor prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, intimatul a cerut respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova, precum şi obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

L. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului-reclamant A. de a se constata nule recursurile declarate în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pe motiv că niciuna dintre criticile formulate de către recurentele-pârâte nu se încadrează între cele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte a notat că această apărare nu mai poate fi avută în vedere, cât timp, prin încheierea din 16 ianuarie 2020, au fost admise, în principiu, recursurile şi s-a acordat termen în fond, cu citarea părţilor.

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte a considerat util să sublinieze faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Aşadar, criticile formulate de către recurentele-pârâte ce tind la reanalizarea probelor administrate în cauză şi la stabilirea, pe cale de consecinţă, a unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, nu pot face obiectul prezentelor considerente şi, prin urmare, vor fi exceptate de la analiză.

Cu privire la recursul pârâtei COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A., care vizează, în esenţă, greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei societăţi şi faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale, Înalta Curte a reţinut că, în mare parte, susţinerile pârâtei se referă la chestiuni tranşate, în mod definitiv, de către instanţa supremă, în primul ciclu procesual.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-pârâtă COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. referitoare la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, la împrejurarea că s-a respins, în ciclul procesual anterior, proba cu expertiza solicitată în apel, precum şi la faptul că s-a reţinut greşit culpa societăţii în producerea accidentului rutier din 3 iulie 2012, în condiţiile în care nu există o legătură de cauzalitate între înlocuirea branşamentului cu grad de uzură avansat şi groapa din covorul asfaltic nu pot fi analizate la acest moment procesual, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a statuat definitiv asupra acestora, prin decizia de casare.

Totodată, se reţine că memoriul de recurs depus de pârâta COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. cuprinde o succesiune de afirmaţii şi nu este structurat din punct de vedere juridic, pe motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta menţionând doar în finalul cererii faptul că înţelege să îşi întemeieze recursul pe dispoziţiile art. 483, art. 488 pct. 1, pct. 6 şi următoarele din Noul C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte va proceda la examinarea acestora, în măsura în care, aşa cum s-a arătat, pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Aserţiunile recurentei-pârâte COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. privitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de îndrumările date prin decizia de casare, dispunând majorarea despăgubirilor materiale în baza unor simple presupuneri şi a daunelor morale de la 60.000 euro la 75.000 euro nu pot fi reţinute pentru considerentele ce vor fi expuse în cadrul analizei recursului formulat de UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR.

Înalta Curte a reţinut că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 6 din C. proc. civ. au fost invocate formal de recurenta-pârâtă COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A., întrucât nu a dezvoltat critici care să poată să fie subsumate acestor texte de lege.

Prin recursul declarat în cauză recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a invocat incidenţa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În speţă, Înalta Curte a notat că decizia instanţei de apel răspunde exigenţelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, hotărârea recurată se referă atât la împrejurările de fapt, cât şi la temeiurile de drept şi se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Din lecturarea cererii de recurs rezultă că recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a dedus analizei instanţei de recurs critici care se circumscriu, mai degrabă, motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Astfel, se reţine că pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, în rejudecare, din perspectiva faptului că nu au fost respectate indicaţiile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2009 din 12 decembrie 2017, aspect care vizează încălcarea unei norme de procedură.

În conformitate cu prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de rejudecare trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei de control judiciar, nefiind admisibil ca, după ce instanţa de recurs a decis asupra unor probleme de drept, acestea să fie readuse în discuţie.

Raportat la acest text de lege, instanţa de rejudecare a fondului, după casare, trebuie să soluţioneze cauza în limitele stabilite prin decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti.

Din economia deciziei de casare şi faţă de caracterul obligatoriu al statuărilor instanţei de recurs, reiese că rejudecarea, în prezentul litigiu, a vizat doar aspectul referitor la obligarea pârâtelor la plata daunelor materiale, morale şi a beneficiului nerealizat.

Totodată, Înalta Curte consideră util să sublinieze faptul că prin decizia nr. 2009 din data de 12 decembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a tranşat definitiv chestiunea privitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, respectiv existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite, care au fost pe deplin dovedite, astfel încât singura problemă litigiosă este cea a cuantumului prejudiciului cauzat reclamantului prin fapta ilicită a pârâtelor.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR, instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor instanţei supreme, reţinând că situaţia deosebită în care s-a aflat reclamantul după accident, faptul că a fost la un pas de moarte, că a fost internat la urgenţă şi a fost supus imediat unor intervenţii chirurgicale în altă localitate, că nu şi-a putut folosi niciuna dintre mâini timp de aproximativ o lună de zile, că s-a aflat în dependenţă totală de soţia sa, durerea fizică atroce de la traumatismele suferite, reprezintă o imposibilitate materială de a preconstitui acte scrise.

De asemenea, s-a constatat, în mod corect, că este aplicabilă situaţia de excepţie prevăzută de art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ., sens în care instanţa de apel a procedat la administrarea probei testimoniale cu 2 martori, respectiv B. şi C. în dovedirea prejudiciului material.

Înalta Curte a reţinut că probatoriul administrat şi evaluat de către instanţa de apel, în rejudecare, a condus la concluzia că se impune a fi majorat cuantumul sumelor acordate reclamantului, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, în primul ciclu procesual.

Sub acest aspect, se cuvine menţionat faptul că în conformitate cu prevederile art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac. Aşa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic ori limitează puterea de apreciere a judecătorului sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora, ceea ce nu se regăseşte în speţă.

În realitate, prin recursul formulat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR nu se aduc veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate, ci se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Înalta Curte a constatat că recurenta-pârâtă a invocat formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât nu a indicat care sunt normele de drept material pretins încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel.

Într-o altă exprimare, se reţine că sunt prezentate doar argumente vizând situaţia de fapt a cauzei prin raportare la interpretarea probatoriului administrat, ceea ce relevă nemulţumirea recurentei-pârâte faţă de soluţia pronunţată.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-pârâte UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR, din finalul cererii de recurs, în sensul de a se dispune reducerea onorariului avocaţial în cuantum de 25.000 RON, în temeiul prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că partea avea posibilitatea să formuleze o astfel de cerere în faţa instanţei care a dispus obligarea sa la plata acestei sume, pe motiv că onorariul este vădit disproporţionat în raport cu activitatea desfăşurată de avocat.

Or, din actele dosarului nu rezultă că pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a solicitat acest lucru.

Totodată, se cuvine a fi menţionat faptul că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05.03.2020 s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte a constatat că nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentelor-pârâte COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. şi UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., le va obliga pe acestea, în solidar, la plata sumei de 9.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. şi UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 1216/2018 din 4 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Obligă recurentele-pârâte COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. şi UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR, în solidar, la plata sumei de 9.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.