Buyer’s cassation appeal rejected for non-payment rescission; truck return and damages upheld.

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de faţă, a constatat următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 3 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Alba, secţia Civilă, sub nr. x/2014, astfel cum a fost precizată reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se dispună rezoluţiunea contractelor de vânzare-cumpărare comerciale constatate prin facturile fiscale nr. x, 10512, 10051, 10677, 11730, 11054 şi 11293, toate din anul 2010, pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a preţului de către pârâta cumpărătoare şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată aceasta la predarea imediată şi necondiţionată a bunurilor vândute, precum şi la plata a 1/2 parte din valoarea totală a sus-menţionatelor facturi, respectiv suma de 37.485 Euro echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii efective, despăgubiri ce reprezintă diferenţa între valoarea actuală a bunurilor şi valoarea acestora din momentul predării lor către pârâtă;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 37.485 Euro echivalent în RON, în condiţiile art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate începând cu primul termen de judecată şi până la plata efectivă a debitului;

- să fie obligată pârâta la predarea imediată şi necondiţionată a următoarelor bunuri mobile:

- autotractor marca x, având serie saşiu x, motor Euro 3, an de fabricaţie 2005, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/30.09.2010, cu o valoare facturată de 19.500 EURO;

- autovehicul marca x, având serie saşiu x, motor Euro 3, an de fabricaţie 2005, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/19.07.2010, cu o valoare facturată de 16.500 Euro;

- autovehicul marca x, având serie saşiu x, motor Euro 3, an de fabricaţie 2005, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/30.04.2010, cu o valoare facturată de 11.210 Euro;

- autovehicul (trailer) marca x semiremorca, având serie saşiu x, omologare x/1998, transmisă în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/16.08.2010. cu o valoare facturata de 2.310 Euro;

- trailer marca x, având serie saşiu x, an de fabricaţie 1999, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/23.02.2011, cu o valoare facturată de 3.450 Euro;

- trailer marca x, având serie saşiu x, an de fabricaţie 2002, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/25.10.2010. cu o valoare facturată de 5.000 Euro;

- trailer marca x, având serie saşiu x, an de fabricaţie 2004, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/30.11.2010, cu o valoare facturată de 15.000 EURO;

De asemenea, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480, art. 969, art. 1020-1021 şi art. 1073 din C. civ. vechi şi art. 43 din Codul comercial.

B. Hotărârea primei instanţe

Tribunalul Alba, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 677/2015 din 29 aprilie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a respins excepţia puterii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de către pârâta S.C. A. S.R.L.; a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L. şi, în consecinţă, a dispus rezoluţiunea contractelor de vânzare-cumpărare materializate prin facturile nr. x/30.09.2010, nr. y/19.07.2010, nr. z/30.04.2010, nr. w/16.08.2010, nr. t/23.02.2011, nr. s/25.10.2010 şi nr. 11293/30.11.2010, iar pârâta a fost obligată la predarea în favoarea reclamantei a următoarelor bunuri mobile:

- autotractor marca x, având serie saşiu x, motor Euro 3, an de fabricaţie 2005, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/30.09.2010, cu o valoare facturată de 19.500 EURO.

- autovehicul marca x, având serie saşiu x, motor Euro 3, an de fabricaţie 2005, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/19.07.2010, cu o valoare facturată de 16.500 Euro.

- autovehicul marca x, având serie saşiu x, motor Euro 3, an de fabricaţie 2005, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/30.04.2010, cu o valoare facturată de 11.210 Euro.

- autovehicul (trailer) marca x semiremorca, având serie saşiu x, omologare x/1998, transmisă în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/16.08.2010. cu o valoare facturata de 2.310 Euro.

- trailer marca x, având serie saşiu x, an de fabricaţie 1999, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/23.02.2011, cu o valoare facturată de 3.450 Euro.

- trailer marca x, având serie saşiu x, an de fabricaţie 2002, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/25.10.2010. cu o valoare facturată de 5.000 Euro.

- trailer marca x, având serie saşiu x, an de fabricaţie 2004, transmis în folosinţa pârâtei prin factura nr. x/30.11.2010, cu o valoare facturată de 15.000 EURO;

S-a respins, în rest, acţiunea şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 16.899,68 RON către reclamantă.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând schimbarea, în tot, a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii acţiunii civile a reclamantei.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 483/2017 din 1 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 677/2015 a Tribunalului Alba şi s-a respins cererea intimatei-reclamante privind obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

E. Considerentele instanţei de apel

În argumentarea soluţiei pronunţate, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut următoarele:

Cu privire la criticile formulate de către apelantă vizând greşita respingere a excepţiei puterii de lucru judecat, întemeiate pe dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de considerentele deciziei nr. 262/2014, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x, instanţa de apel a concluzionat că tribunalul a reţinut corect caracterul ei nefondat.

Astfel, a notat că litigiul anterior dintre părţi a vizat cererea formulată de reclamantă, în calitate de creditor, prin care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii pârâte pentru o creanţă în sumă de 125.960 euro şi 6248,22 GBP, reprezentând c-val. facturilor de vânzare a autocamioanelor ce formează şi obiectul acţiunii în rezoluţiune în cauza de faţă.

S-a arătat că promovarea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei a determinat analiza întrunirii condiţiilor creanţei ca fiind certă, lichidă şi exigibilă, faţă de apărările debitoarei pârâte, în sensul că această creanţă s-a stins prin compensare.

Prin urmare, reţinerea de către completul specializat, în sensul că şi debitoarea deţine împotriva creditoarei o creanţă în valoare de 130.000 euro şi 7.000 lire sterline, conform contractului de cesiune de creanţă din data de 04.11.2013 şi că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1616 - 1617 din Noul C. civ., trebuie apreciată în contextul considerentelor deciziei sus-menţionate, potrivit cărora procedura insolvenţei nu este o modalitate simplificată de soluţionare a unei chestiuni litigioase, iar judecătorul sindic nu poate soluţiona pretenţiile reciproce ale părţilor decurgând din interpretarea radical diferită a aceluiaşi contract, competenţa în acest sens revenind doar judecătorului de drept comun.

Curtea de Apel Alba Iulia a subliniat faptul că pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri definitive privind soluţionarea unei probleme juridice este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată definitiv şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Raportat la litigiul purtat anterior între cele două părţi, instanţa de apel a considerat că nu există o dezlegare dată asupra problemei de drept deduse judecăţii în prezentul dosar, pentru a se da eficienţă prezumţiei de lucru judecat.

Instanţa de apel a solicitat depunerea de înscrisuri în dovedirea creanţei cedate de cedentul S.C. B. S.R.L. deţinute împotriva A., în favoarea cesionarului S.C. A. S.R.L. tocmai pentru a verifica apărările formulate de pârâtă, aceasta susţinând existenţa creanţelor reciproce ale părţilor cocontractante.

Multitudinea înscrisurilor constând în documente contabile de evidenţă primară şi modalităţile diferite de plată a obligaţiilor dintre reclamanta A. şi cedent, respectiv prin virament bancar, în numerar către administratorul cedentului, către şoferi, prin plata de către societatea engleză a c-val. unor servicii prestate de terţi în favoarea cedentului, au determinat necesitatea administrării probei cu expertiza contabilă.

Din concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul C., refăcut ulterior admiterii obiecţiunilor intimatei-reclamante, a rezultat că din debitul indicat de reclamantă, ca reprezentând c-val. facturilor menţionate în acţiunea introductivă, respectiv 72.970 euro, pârâta-apelantă a achitat din valoarea totală a autocamioanelor doar suma de 1.900 euro.

În ceea ce priveşte creanţa cesionată prin contractul de cesiune din data de 4 noiembrie 2013, existenţa acesteia nu a fost confirmată de expertiza administrată în cauză, întrucât verificându-se obligaţiile reciproce ale S.C. B. S.R.L. şi A. s-a constatat că diferenţa dintre totalul plăţilor efectuate de către A., de 2.377.888,40 euro şi 158.934,46 GBP şi valoarea încasărilor evidenţiate de S.C. B. S.R.L. în contabilitate de 2.091.373 euro şi 91.402,45 GBP, rezultă din faptul că cedentul a înregistrat contabil doar încasările prin viramente bancare.

Valoarea facturilor emise de către A. către S.C. B. S.R.L., în perioada cuprinsă între anii 2006 şi 2013, a fost de 114.928,88 euro şi 56.783,18 GBP, iar a facturilor emise de S.C. B. S.R.L. de 2.376.621,20 euro şi 273.871,90 GBP, conform propriei evidenţe şi de 2.316.300,30 euro şi 274.381 GBP, conform evidenţei A., diferenţele fiind explicate de expert la fila x din raport.

Prin urmare, constatările expertului au confirmat susţinerile intimatei-reclamante privind neînregistrarea de către cedent a facturilor emise de A., în sumă de 56.783,18 GBP, precum şi a plăţilor făcute de A. şi pentru care au fost emise chitanţe pentru plata în numerar către şoferii S.C. B. S.R.L. în valoare de 15.656,46 GBP şi 1.273 Euro, cele achitate prin intermediul D. către E., administrator al S.C. B. S.R.L., în valoare de 19.825,32 GBP şi către diverşi furnizori, în numele S.C. B. S.R.L., în cuantum de 33.005,97 GBP şi 1.804,86 euro.

S-a mai reţinut că nu se poate face abstracţie, în prezenta cauză, de dubla calitate a domnului E., administrator la S.C. B. S.R.L., dar şi la S.C. A. S.R.L., şi nici de recunoaşterea de la termenul din 13 aprilie 2016, în sensul că s-au efectuat plăţi de către intimata-reclamantă, atât direct către administrator, cât şi către şoferi, singurele plăţi nerecunoscute fiind cele efectuate către terţi furnizori.

Instanţa de prim control judiciar a relevat faptul că în ipoteza în care s-ar reţine apărările pârâtei-intimate, care nu a avut obiecţiuni la expertiza contabilă, în sensul că nu ar fi justificate plăţile efectuate către terţi de 33.005,97 GBP şi 1804,86 euro, cu luarea în considerare a sumei achitate în contul facturilor de vânzare autocamioane de 1.900 de euro din totalul de 72.970 euro, tot ar mai exista un debit restant.

Cum nu există temei pentru a nu reţine în contul reclamantei şi plăţile efectuate către terţi furnizori în beneficiul cedentului S.C. B. S.R.L. şi nici nu s-a dovedit, în contextul raporturilor reciproce, faptul că era obligată direct la suportarea acestora, Curtea a conchis în sensul că nu poate opera compensaţia de drept invocată de către pârâtă, în lipsa existenţei creanţei cesionate.

Referitor la prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei, facturile fiind emise în perioada 30.04.2010 - 23.02.2011, Curtea a notat că a fost susţinută şi cu ocazia soluţionării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, depuse de pârâtă la data de 24 octombrie 2013 în dosarul Tribunalului Alba şi că s-a invocat existenţa Acordului încheiat între părţile litigante la 31 mai 2011 privind prelungirea termenului de plată pentru achitarea lor integrală până la 31 mai 2013.

În acest context, s-au apreciat ca fiind nefondate susţinerile apelantei ce vizează calitatea de înscris întocmit pro causa a acordului sus-menţionat în prezentul litigiu.

În pofida relaţiilor de rudenie existente între reprezentanţii părţilor la semnarea acordului, instanţa de apel a reţinut că nu se contestă, în speţă, faptul că atât E., cât şi F., sunt administratori cu puteri legale de reprezentare în S.C. A. S.R.L., iar pârâta a beneficiat efectiv de prelungirea scadenţelor de plată, un demers juridic fiind declanşat de reclamantă ulterior expirării acestui termen.

Faţă de aceste aspecte, raportat şi la data depunerii acţiunii prin poştă, respectiv 28 noiembrie 2014, curtea de apel a concluzionat că a fost respectat termenul de prescripţie prevăzut de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, incident raporturilor dintre părţi, astfel încât a fost respinsă, în mod judicios, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de apelanta-pârâtă.

În condiţiile în care reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune în rezoluţiunea contractelor de vânzare-cumpărare auto, consemnate în facturile anexate, iar predarea autotrenurilor s-a solicitat, în drept, ca efect al unei repuneri în situaţia anterioară, în temeiul art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864, Curtea a apreciat că nu pot fi reţinute criticile apelantei privind formularea unei acţiuni în revendicare mobiliară distincte, care ar fi şi prescrisă în raport de data preluării bunurilor, respectiv cea a înmatriculării lor pe numele societăţii A. S.R.L.

S-a arătat că nu prezintă relevanţă nici aspectele contradictorii dintre părţi cu privire la măsura în care cartea de identitate auto este documentul care atestă, pentru persoana menţionată ca deţinător, dreptul de proprietate asupra vehiculului sau doar un drept de folosinţă.

Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că sunt nefondate şi criticile referitoare la împlinirea termenului de prescripţie pentru revendicarea mobiliară, avându-se în vedere că acestea exced obiectului şi cauzei acţiunii cu care a fost învestită prima instanţă.

Deşi, facturile ce consemnează vânzarea au fost înscrise în contabilitatea pârâtei şi au stat la baza înmatriculării autovehiculelor, instanţa de apel a notat că apelanta-pârâtă le-a contestat, invocând nesemnarea lor, sub aspectul clauzei înscrise cu referire la faptul că fiecare autocamion va rămâne în proprietatea A. până la plata integrală a preţului.

În contextul cauzal, raportat la solicitarea rezoluţiunii pentru neplata preţului, potrivit dispoziţiilor art. 1365 din C. civ. de la 1864, s-a constatat că nu reprezintă o condiţie de admisibilitate sau de netemeinicie a acţiunii contestarea clauzei respective.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel Alba Iulia a ajuns la concluzia că este temeinică şi legală hotărârea primei instanţe, întrucât au fost dovedite condiţiile rezoluţiunii contractelor de vânzare-cumpărare auto, încheiate între cele două părţi, apelul fiind respins, ca nefondat, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a fost respinsă cererea formulată de către societatea intimată privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, deoarece aceasta nu a făcut dovada efectuării lor.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

La data de 2 februarie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 483/2017 din 1 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, prin care s-a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Recurenta-pârâtă a apreciat, în primul rând, că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea Curţii de Apel Alba Iulia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază respingerea capătului de cerere formulat în apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte rezoluţiunea contractelor de vânzare-cumpărare bunuri mobile, bazată pe calitatea de înscris pro causa a actului denumit "Acord", depus de către reclamantă la dosarul cauzei.

Sub acest aspect, a arătat că s-a susţinut faptul că înscrisul denumit "Acord", semnat de soţii F. este un document întocmit "pro causa" şi, pe cale de consecinţă, nu poate produce efecte juridice în relaţiile dintre cele două societăţi comerciale.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a motivat de ce a îndepărtat susţinerile pârâtei din capătul doi al cererii de apel şi nici de ce a considerat că acel înscris denumit "Acord" este un mijloc de probă legal şi temeinic, întocmit obiectiv fără un scop aparte, de a influenţa deciziile în cadrul procesului civil.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel s-a mărginit la a observa faptul că excepţia dreptului material la acţiune a mai fost invocată într-un alt litigiu şi că societatea pârâtă ar fi beneficiat efectiv de prelungirea scadenţelor de plată prin înscrisul denumit "Acord".

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a indicat dispoziţiile art. 1616 şi art. 1617 din Noul C. civ. ce reglementează compensaţia legală.

În opinia recurentei, instanţa de prim control judiciar, a considerat eronat, fără a avea la bază concluziile din raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit de expertul C., că societatea intimată-reclamantă a efectuat plăţi către S.C. B. S.R.L. în valoare de 89.789,15 GBP (lire sterline) şi 1.804,86 euro, diminuând astfel creanţa societăţii din România şi a societăţii pârâte către societatea din Marea Britanie cu această sumă.

Recurenta-pârâtă consideră că este greşită concluzia la care a ajuns instanţa de apel, potrivit căreia societatea pârâtă nu ar fi avut o creanţă împotriva intimatei-reclamante, deoarece S.C. B. S.R.L. nu avea ce să cesioneze, creanţa acesteia împotriva intimatei fiind stinsă prin plată.

În sfârşit, recurenta a susţinut că au fost aplicate greşit prevederile din C. civ. privind compensaţia legală, întrucât instanţa de apel a notat la pagina 9 alin. (4) din decizia recurată că "Chiar în ipoteza în care s-ar reţine apărările pârâtei-intimate, care nici nu a avut obiecţiuni la expertiza contabilă, că nu ar fi justificate plăţile către terţi de 33.005,97 GBP şi 1.804,86 euro, cu luarea în considerare a sumei achitate în contul facturilor de vânzare autocamioane de 1.900 de euro din totalul de 72.970 euro, tot ar mai exista un debit restant", deşi nu există un debit restant, atâta timp cât expertul nu a menţionat în cuprinsul raportului de expertiză contabilă judiciară, întocmit în cauză, faptul că S.C. B. S.R.L. ar fi omis să înregistreze facturi provenite de la intimata-reclamantă din Marea Britanie.

G. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că modalitatea în care instanţele de fond au interpretat elementele de fapt şi probele administrate nu poate fi reevaluată în calea de atac nedevolutivă a recursului, în care analiza poartă doar asupra legalităţii hotărârii din apel.

Prima critică a recurentei, circumstanţiată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază respingerea capătului de cerere formulat în apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte rezoluţiunea contractelor de vânzare-cumpărare bunuri mobile, bazată pe calitatea de înscris pro causa a actului denumit "Acord", depus de către reclamantă la dosarul cauzei.

Examinarea considerentelor deciziei recurate relevă însă că această afirmaţie nu corespunde realităţii, deoarece argumentele curţii de apel, de natură să înlăture susţinerile recurentei-pârâte, sub acest aspect, sunt expuse la pagina 9 din hotărâre.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că excepţia dreptului material la acţiune al reclamantei A. a fost invocată şi analizată anterior, în cadrul unui alt dosar al Tribunalului Alba, având ca obiect cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă, învederându-se faptul că există un înscris intitulat "Acord", încheiat între părţile litigante la 31 mai 2011, înscris prin care s-a prelungit termenul de plată pentru achitarea integrală a facturilor până la data de 31 mai 2013.

Au fost apreciate ca fiind nefondate susţinerile apelantei cu privire la calitatea de înscris pro causa a Acordului din 31 mai 2011 în prezentul litigiu, reţinând că nu se contestă, în speţă, faptul că E. şi F. sunt administratori cu puteri legale de reprezentare în cadrul societăţii A. S.R.L., care a beneficiat efectiv de prelungirea termenului de plată, în conformitate cu acordul respectiv.

Cum reclamanta A. a sesizat instanţa cu acţiunea în rezoluţiunea contractelor de vânzare-cumpărare auto ulterior expirării termenului de plată a facturilor, respectiv la 28 noiembrie 2014, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de prim control judiciar a concluzionat că excepţia dreptului material la acţiune invocată de pârâtă a fost respinsă în mod corect.

Prin calea de atac exercitată în cauză recurenta-pârâtă A. S.R.L. nu a formulat critici cu privire la nelegalitatea soluţiei instanţei de apel pe acest aspect, ci s-a limitat la a invoca faptul că instanţa nu a motivat, apreciind că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, în speţă, Înalta Curte a constatat că decizia instanţei de apel răspunde exigenţelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât se referă atât la împrejurările de fapt, cât şi la temeiurile de drept şi se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia.

Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În speţă, recurenta-pârâtă a susţinut doar formal că au fost încălcate dispoziţiile art. 1616 şi art. 1617 din C. civ. referitoare la compensaţia legală, întrucât dezvoltarea criticilor subsumate acestui motiv de recurs, relevă nemulţumirea părţii cu privire la valoarea probantă pe care judecătorii din apel au acordat-o raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul C., ceea ce nu poate face obiectul unei căi de atac extraordinare şi nedevolutive, limitată doar la aspecte de nelegalitate.

Prin urmare, atâta timp cât recurenta-pârâtă a făcut referire doar la concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză şi a redat pasaje din hotărârea atacată, fără a indica în ce sens instanţa a încălcat respectivele dispoziţii legale, Înalta Curte a constatat că nu se poate face o analiză pertinentă a incidenţei acestui motiv de recurs.

Astfel, se reţine că toate criticile aduse de către recurenta-pârâtă deciziei din apel sunt nefondate şi că soluţia instanţei de prim control judiciar este legală, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente şi incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată în urma cercetării judecătoreşti efectuate.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar provizoriu G.. împotriva deciziei nr. 483/2017 din 1 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.