Litigation costs allocation and set-off rules in partially admitted civil appeals; application of Civil Procedure Code Art. 451, 453

Şedinţa publică din data de 05 martie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 20 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.U.D.V. Braşov S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate rezoluţiunea de plin drept, fără notificare ori îndeplinirea vreunei alte formalităţi prealabile şi fără punerea în întârziere, a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 ianuarie 2014 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu plata de daune interese.

Pe cale de consecinţă, reclamanta a solicitat să se dispună: obligarea pârâtei la plata de daune interese (compensatorii şi moratorii) în sumă totală de 357.233,81 RON, din care daune interese compensatorii în sumă totală de 346.301,56 RON - egale cu paguba efectivă care i-a fost adusă în sumă de 35.136,84 RON şi beneficiul nerealizat în sumă de 311.164,72 RON, ca urmare a pierderii finanţării nerambursabile contractată de societatea reclamantă, prin contractul de finanţare nr. x/29.11.2013, POS CCE 1.1. A2, cod SMTS 43474, încheiat cu Ministerul Economiei prin APDR Centru Alba Iulia.

A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtei la plata: daunelor-interese moratorii (penalităţi de întârziere) în suma de 10.932.25 RON, calculate pe perioada dintre data scadenţei obligaţiei de livrare a utilajului (strungului cu comanda numerică) contractat cu pârâta conform contractului de vânzare-cumpărare (furnizare - achiziţionare) nr. 1/657 din 29 ianuarie 2014 şi data rezoluţiunii de drept a acestuia; obligarea pârâtei la plata sumei de 128.614,75 RON, reprezentând echivalentul valorii avansului din preţ (arvunei) plătită acesteia de către reclamantă cu titlul de garanţie a executării obligaţiilor sale, conform facturii nr. x/19.02.2014; obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente debitelor precizate la capetele de cerere anterioare, in sumă de 18.674,03 RON calculate/stabilite începând cu data rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 nr. 657/29 ianuarie 2014, încheiat de către reclamantă cu pârâta şi până în prezent (începând cu data de 25 iunie 2014 - data rezoluţiunii contractului şi până la data înregistrării acţiunii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1157/C din 26 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.U.D.V. Braşov S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 12.434 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut referitor la petitul privind rezoluţiunea de plin drept a contractului, că nu este incidentă clauza prevăzută la art. 9.4 din contractul de vânzare-cumpărare, prejudiciul solicitat de reclamantă neputând fi imputat pârâtei.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata contravalorii avansului, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată, întrucât această sumă a fost restituită şi încasată de reclamantă la 09.06.2014.

Împotriva acestei sentinţe, reclamata S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. a declarat apel.

Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, prin decizia civilă nr. 1559/Ap din 23 octombrie 2018 a admis apelul declarat de reclamanta S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1157/C din 26 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., şi în consecinţă:

A constatat rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare cumpărare nr. x din data de 29.01.2014.

A obligat pârâta A. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 3.858 RON, cu titlu penalităţi de întârziere.

A obligat pârâta A. S.R.L. să plătească reclamantei S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. suma de 275 RON, cu titlu cheltuieli de judecată la fond şi obligă reclamanta S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. să plătească pârâtei A. S.R.L. suma de 11.256 RON cu acelaşi titlu, dispunând compensarea acestora până la concurenţa celei mai mici dintre ele, respectiv obligarea reclamantei S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. să plătească pârâtei A. S.R.L. suma de 10.981 RON, cu titlu cheltuieli de judecată la fond.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat apelanta S.C. S.U.D.V. Brasov să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 5.400 RON, cu titlu cheltuieli de judecată în apel şi a obligat intimata A. S.R.L. să plătească apelantei S.C. S.U.D.V. Brasov suma de 137 RON cu acelaşi titlu, dispunând compensarea acestora până la concurenţa celei mai mici dintre ele, respectiv obligarea apelantei S.C. S.U.D.V. Brasov să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 5.263 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reţinut că se susţin în parte criticile de natură a face aplicabile dispoziţiile art. 480 alin. (2) C. proc. civ. şi anume cele referitoare la rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, în aplicarea dispoziţiilor art. 1522 alin. (1) C. civ., apreciind că în cauză există caz fortuit şi nu forţă majoră.

În ceea ce priveşte plata daunelor interese moratorii şi compensatorii ca şi consecinţă a rezilierii unui contract de finanţare în care părţi sunt reclamanta şi Ministerul Economiei a fost apreciată neîntemeiată în raport de dispoziţiile art. 1530 C. civ., întrucât prejudiciul solicitat pe temeiul răspunderii civile delictuale nu este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei de livrare la termen a utilajului.

S-a mai reţinut că prejudiciul nu îndeplineşte nici cerinţa de a fi cert, întrucât reclamanta nu a probat că a respectat condiţiile pentru acordarea sumelor nerambursabile.

Pe cale de consecinţă ceea ce a fost apreciat ca fiind datorat pe temeiul răspunderii civile contractuale de către pârâtă sunt penalităţile de întârziere în sumă de 3.858 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 1559/Ap din 23 octombrie 2018 şi a încheierii premergătoare din 16 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a declarat recurs reclamata S.C. S.U.D.V. Brasov S.A..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamata S.C. S.U.D.V. Brasov S.A. solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu privire la încheierea din 16 octombrie 2018, de amânarea pronunţării, recurenta susţine că instanţa nu reţine/omite argumentele referitoare la cererea de completare a probatoriului cu înscrisuri, menţionată în cererea de apel, cu înscrisurile precizate în nota din 18 septembrie 2018 depusă, in limine litis şi motivele pentru care a fost respinsă şi omite/nu reţine cu fidelitate concluziile pe fond ale reclamantei pe marginea prejudiciului efectiv deja suferit/paguba efectivă (damnum emergens în sumă de 35.136,84 RON) si a caracterului cert al acestuia, conform probatoriului administrat în primă instanţă.

Probatoriul era strict necesar/util pentru a dovedi pe deplin reaua-credinţă a pârâtei şi a asigura astfel circumscrierea/stabilirea corectă a situaţiei de fapt dedusă judecăţii, a consecinţelor rezoluţiunii de plin drept a contractului de achiziţie şi întinderea răspunderii pârâtei; într-un cuvânt, pentru decelarea şi stabilirea corectă a normelor de drept aplicabile cauzei.

Prin respingerea acestui probatoriu, susţine recurenta, au fost încălcate principii fundamentale ale procesului civil - dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, prevăzute de art. 13, respectiv art. 6 C. proc. civ. în aceste condiţii instanţa şi-a încălcat şi obligaţia prevăzută la art. 19 C. proc. civ.

În acest context, apreciază că încheierea din 16 octombrie 2018 a fost pronunţată, pe de o parte, cu încălcarea acestor dispoziţii legale, iar datorită omisiunilor/lipsurilor evocate, nu îndeplineşte nici cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., fiind pronunţată cu neobservarea acestor din urmă dispoziţii legale - aspecte de nelegalitate care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte decizia atacată, recurenta susţine că este netemeinică şi nelegală; este netemeinică pentru circumscrierea şi reţinerea greşită, parţială şi deformată a stării de fapt dedusă judecăţii şi calificarea eronată a unor împrejurări de fapt hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei ca urmare a necoroborării şi aprecierii eronate a probelor şi nelegală pentru alegerea greşită a normelor de drept aplicabile cauzei în speţă şi încălcarea şi/ori aplicarea greşită/deformată a legii la starea de fapt reţinută.

Mai arată recurenta, că deşi acţiunea sa a fost admisă în parte şi astfel partea care cade în pretenţii este intimata A. S.R.L., reclamanta a rămas datoare intimatei cu o sumă mai mare decât cea la care a fost obligată anterior prin sentinţa apelata (10.981 RON la fond + 5.263 RON în apel = 16.424 RON din apel, faţă de 12.434 RON de la fond).

Astfel, apreciază că soluţia adoptată de instanţa de apel este nelegală, întrucât este contrară principiului non reformatio in pejus, consacrat prin dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. (apelantului-reclamant nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată) şi astfel instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii legale.

Arată că în jurisprudenţa Înaltei Curţi, s-a apreciat că în astfel de situaţii instanţa poate şi trebuie să invoce din oficiu motive de ordine publică; ca urmare, instanţa de apel, în vederea respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului părţilor la apărare, avea obligaţia să pună în dezbaterea părţilor motivul reţinut pentru adoptarea soluţiei.

Or, în cauza dedusă judecaţii, instanţa nu şi-a exercitat rolul activ în sensul menţionat şi astfel a încălcat şi dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 451 alin. (4) C. proc. civ.

Conform alin. (3) al art. 451:

"Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3)" iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol de lege "nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)".

Din coroborarea acestor prevederi, rezultă fără niciun dubiu că instanţa de apel putea micşora oricare dintre cheltuielile de judecată cuvenite părţilor cu excepţia cheltuielilor de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor.

Normele evocate, fiind norme de procedură sunt norme de strictă interpretare şi astfel trebuie aplicate în înţelesul/sensul atribuit de legiuitor.

În acest context, recurenta arată că, cheltuielile de judecată cerute de reclamantă au ca obiect aproape exclusiv cheltuielile efectuate cu timbrajul cererilor formulate, respectiv de chemare în judecată şi în apel; cheltuiala totală ridicându-se la suma de 33.910,22 RON din care 33.707,22 RON cheltuiala cu timbrajul (22.471,37 RON la fond şi 11.235,85 RON în apel) şi 210 RON cu traducerea unor înscrisuri, conform chitanţelor depuse la dosarul cauzei.

Prin urmare, instanţa de apel a greşit atunci când a micşorat cheltuielile de judecată cerute de reclamantă şi procedând în acest mod instanţa de apel a eludat prevederile art. 451 alin. (4) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a aplicat nejustificat/nelegal prevederile art. 454 alin. (2) C. proc. civ. şi astfel, a făcut o aplicare eronată a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii în speţă.

În acest sens, este de observat că instanţa, în considerente, nici nu indică modul/procedeul de calcul prin care a ajuns la stabilirea sumelor pe care le-a acordat cu titlul de cheltuieli de judecată şi componenţa acestora, după evaluarea recurentei fiind greşite.

În opinia recurentei, aceste încălcările de lege se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488, alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurenta apreciază că hotărârea atacată este nelegală şi sub alte aspecte, astfel: considerentul instanţei potrivit căruia:

"nu se susţin criticile reclamantei întemeiate pe prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.." este neîntemeiat datorită faptului că s-a cerut casarea cu trimitere, fiind astfel aplicabilă prevederea conţinută în teza a II-a a acestui articol de lege, pe de o parte, precum şi pentru faptul că nu este o critică, ci o cerere respinsă nejustificat, pe de alta parte.

Prin respingerea cererii, reclamanta a fost privată de o cale de atac devolutivă în cadrul căreia putea beneficia de un proces echitabil, art. 6 CEDO.

Mai susţine recurenta că, deşi instanţa a reţinut corect inexistenta vreunei cauze exoneratoare de răspundere, precum şi faptul că în aceste condiţii culpa pârâtei este prezumată, conform art. 1548 din C. civ., trage concluzii complet eronate în ce priveşte consecinţele rezoluţiunii de drept a contractului de achiziţie (vânzare-cumpărare) şi natura şi întinderea daunelor interese care legalmente li se cuvin, conform art. 1530 si urm. din C. civ. pe de alta parte, instanţa dezleagă contrafactual/eronat (contrar probelor din dosarul cauzei relative la paguba efectivă actuală şi certă - damnum emergens), problema naturii şi întinderii daunelor-interese atunci când trage concluzia că debitorul (pârâtul-intimat) datorează numai penalităţile de întârziere prevăzute la art. 9.1 si 9.2 din contractul de achiziţie (vânzare-cumpărare).

Prin acest raţionament, instanţa de apel a ignorat faptul că debitorul (pârâtul-intimat) nu a livrat utilajul şi astfel nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală şi că odată intervenită rezoluţiunea de drept a contractului, părţile sunt repuse în situaţia anterioară cu consecinţa plăţii daunelor-interese, conform art. 1549 si urm. din C. civ. de către debitorul obligaţiei principale neexecutate care a provocat rezoluţiunea contractului.

Pe de alta parte, instanţa confundă daunele moratorii reprezentate de penalităţile de întârziere cu penalităţile compensatorii şi trage concluzia neîntemeiată că debitorul (pârâtul-intimat) datorează numai penalităţi de întârziere, ignorând că acestea nu au fost stipulate pentru a compensa prejudiciul, ci doar ca o sancţiune/penalitate pentru întârzierea executării obligaţiei principale.

De asemenea, potrivit legii şi jurisprudenţei în materie, penalităţile de întârziere (daune moratorii) pot fi cumulate cu daunele-interese compensatorii până la concurenţa prejudiciului suferit.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa califică eronat problema avansului de preţ neobservând că acesta a fost acordat cu titlul de garanţie a executării propriilor sale obligaţii şi astfel este arvună şi nu avans de preţ, aşa cum rezulta din actul adiţional la contractul de achiziţie (vânzare-cumpărare), astfel că, instanţa nu a observat şi nu a raţionat în considerarea prevederilor art. 1266-1269 C. civ.

Aceeaşi problemă vizează şi raporturile juridice statornicite prin procesul-verbal nr. x/14.08.2014, ce nu pot fi calificate decât prin prisma adresei nr. msr-199/24.08.2014 şi a Notificării nr. x/24.09.2016/nr. 9/25.09.2016, comunicată prin executor judecătoresc cu care fac corp comun.

În opinia recurentei, toate aceste aspecte se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 03 iulie 2019, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 14 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul şi a fost acordat termen de judecată pentru soluţionarea acestuia în şedinţă publică.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de recurenta-reclamantă este fondat pentru următoarele considerente:

Este apreciată ca fondată critica recurentei-reclamantă subsumată motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Punctul 6 al art. 488 C. proc. civ. vizează cazurile de casare a hotărârii, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din analizarea deciziei atacate şi a motivelor de recurs formulate, rezultă că hotărârea judecătorească cuprinde motive contradictorii, întrucât considerentele nu justifică soluţia pronunţată în ceea ce priveşte stabilirea cheltuielilor de judecată în sarcina părţilor.

Este apreciată ca fondată şi critica recurentei-reclamantă în raport de motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la întinderea cheltuielilor de judecată, pentru următoarele argumente.

Din perspectiva acestui motiv, Înalta Curte va examina critica în legătură cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

În adevăr, art. 453 alin. (2) C. proc. civ. dispune:

"Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Textul de lege precitat stabileşte modalitatea de lichidare a cheltuielilor de judecată în ipoteza în care cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, ceea ce reprezintă o particularitate a regulii de la art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Aprecierea asupra părţii care a căzut în pretenţii, trebuie făcută în raport de soluţia instanţei de apel, care a statuat în sensul admiterii în parte a apelului, cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii, în ceea ce priveşte primul petit al cererii de chemare în judecată.

Esenţial din prezentarea de mai sus este faptul că soluţia pronunţată în calea de atac, de admitere a apelului declarat de reclamantă, atestă admiterea în parte a cererii introductive de instanţă, ceea ce demonstrează că reclamanta are calitatea de parte căzută în pretenţii, în raport de partea din cerere care a fost respinsă, pârâtul fiind în culpă procesuală pentru partea din pretenţiile reclamantului care a fost admisă.

Corespunzător culpei fiecăreia, părţile vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată, stabilirea acestei proporţii reprezentând o chestiune de apreciere în sarcina instanţei de judecată.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., în aplicarea regulei compensării cheltuielilor de judecată.

În operaţiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată, instanţa nu a luat în considerare faptul că unele cheltuieli de judecată au caracter indivizibil, cum ar fi onorariul de avocat, precum şi taxele judiciare de timbru, care nu poate fi redus decât în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Soluţia procesuală de admitere a prezentei căi de atac şi de casare a deciziei atacate se impune având în vedere întrucât din considerentele deciziei recurate nu se poate verifica modul în care au fost stabilite cheltuielile de judecată aferente culpei procesuale proprii şi nici modul de compensare a lor, ţinând seama că intimata S.C. A. S.R.L. este "partea care pierde procesul", fiind admisă calea ordinară de atac formulată în prezenta cauză de către apelanta S.C. S.U.D.V. Braşov S.A., fiind admisă în parte acţiunea, sens în care se poate concluziona că nu au fost respectate exigenţele impuse de art. 452 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va aprecia asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, în raport cu partea din pretenţii admisă, instanţele de fond fiind suverane în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, constatând întemeiate criticile aduse de recurenta-reclamantă cu privire la modalitatea de lichidare a cheltuielilor de judecată, conform art. 496 alin. (1) teza I şi art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea deciziei recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce priveşte celelalte critici aduse deciziei recurată se reţine că instanţa de apel a manifestat preocupare pentru a analiza cauza în raport de toate împrejurările de fapt şi de drept invocate, în conformitate cu art. 22 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a argumentat solicitarea sa prin raportare la neexecutarea în totalitate a obligaţiei de livrare a utilajului, conform art. 9.4 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 29.01.2014 încheiat între părţi, consecinţă a rezilierii contractului de finanţare nr. x încheiat între reclamantă şi Ministerul Economiei.

Reclamanta se consideră îndreptăţită la plata daunelor interese compensatorii egale cu paguba efectivă care i-a fost adusă şi beneficiul nerealizat, ca urmare a pierderii finanţării nerambursabile contractată de reclamantă.

De asemenea, se consideră îndreptăţită la plata daunelor interese moratorii calculate pe perioada dintre data scadenţei obligaţiei de livrare a utilajului şi data rezoluţiunii de drept a acestuia.

Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului valorii avansului din preţ plătită pârâtei, cu titlu de garanţie a executării obligaţiilor sale.

Înalta Curte constată că obligaţiile dintre părţile în litigiu rezultă din două raporturi contractuale distincte: reclamanta S.C. S.U.D.V. Braşov S.A. în calitate de beneficiar a încheiat contractul de finanţare nr. x din 29.11.2013 cu Ministerul Economiei, respectiv reclamanta în calitate de achizitor şi pârâta A. S.R.L. în calitate de vânzător care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.01.2014.

Conform art. II din contract valoarea utilajului este de 115.300 Euro, termenul de livrare fiind stabilit la 12 săptămâni de la data plăţii primei tranşe din avans.

Potrivit art. 6.4 din contract, vânzătorul avea obligaţia de a respecta termenul de livrare, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, în acest caz termenul de livrare urmând a se prelungi în mod corespunzător.

Art. 9.1 şi 9.2 din contract prevăd că neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către părţi, obligă partea în culpă la plata de penalităţi de 0,1% pe fiecare săptămână de întârziere, procent aplicabil la valoarea obligaţiei scadente, în situaţia nelivrării bunului penalităţile se calculează faţă de preţul acestuia.

Conform art. 9.4 neexecutarea obligaţiei de livrare şi punere în funcţiune a utilajului, în integralitatea lui, în termen de 30 de zile de la scadenţa acestora, atrage rezoluţiunea de plin drept a contractului, fără notificare ori îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile şi fără punerea în întârziere, cu plata de daune interese, potrivit dreptului comun.

Art. IX din contract prevede că forţa majoră exonerează de răspundere partea care o invocă în condiţiile şi cu efectele prevăzute de lege.

Analizând speţa din perspectiva acestor dispoziţii contractuale, instanţa de apel reţine corect incidenţa clauzei prevăzută la art. 9.4 din contract privind rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de livrare, raportat la împrejurarea avarierii utilajului care formează obiectul contractului sus menţionat, situaţie calificată în mod corect caz fortuit şi nu forţă majoră.

În consecinţă, în aplicarea art. 9.4 din contract, constatând că neexecutarea obligaţiei de livrare s-a produs din culpa pârâtei este corect raţionamentul instanţei de apel în sensul că în aplicarea art. 1522 alin. (1) C. civ. a operat de plin drept rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29.01.2014.

De asemenea, este corectă dezlegarea instanţei de apel în ceea ce priveşte natura avansului de preţ în cuantum de 128.614,75 RON, în sensul că această sumă nu reprezintă arvună confirmatorie în înţelesul dispoziţiilor art. 1544 alin. (2) C. civ.

De asemenea, decizia instanţei de apel este legală şi temeinică din perspectiva analizei naturii şi întinderii daunelor interese datorate în temeiul răspunderii civile contractuale.

Instanţa de apel a reţinut că rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare a operat începând cu data de 25.06.2014, data emiterii notificării nr. 3634, şi a constatat în mod corect, că ceea ce pârâta datorează sunt penalităţile de întârziere calculate în aplicarea clauzei penale de la art. 9.1 şi 9.2 din contract, calculate pentru intervalul curs de la data scadenţei obligaţiei de livrare a utilajului 16.05.2014 şi 25.06.2014.

Conform art. 9.4 neexecutarea obligaţiei de livrare şi punere în funcţiune a utilajului, în integralitatea lui, în termen de 30 de zile de la scadenţa acestora, atrage rezoluţiunea de plin drept a contractului, fără notificare ori îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile şi fără punerea în întârziere, cu plata de daune interese, potrivit dreptului comun.

Art. 1530 C. civ. reglementează principul executării prin echivalent a obligaţiilor în cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai poate fi obţinută de către creditor. Daunele interese cuvenite creditorului se limitează la ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. De asemenea, în materie contractuală intervine şi chestiunea determinării daunelor previzibile la momentul încheierii contractului.

Se reţine că instanţa de apel a procedat la evaluarea corectă a daunelor-interese suportate de reclamantă pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de livrare a utilajului de către pârâtă, prin stabilirea răspunderii în raport de limita consecinţelor directe ale neexecutării.

În consecinţă, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi în mod contradictoriu motivată, în raport de aspectele relevate, ceea ce justifică aplicarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii corecte a cuantumului cheltuielilor de judecată proporţional cu partea din acţiune care a fost admisă.

În considerarea dispoziţiilor art. 497 şi 501 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. S.U.D.V. BRAŞOV S.A. împotriva deciziei civile nr. 1559/Ap din 23 octombrie 2018 şi a încheierii premergătoare din 16 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 martie 2020.