Enforceability of accrued variable remuneration after automatic mandate termination and validity of performance-based compensation clause under imperative statutory norms.

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 230/27.01.2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. şi a fost obligată pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI S.A. la plata către reclamant a sumei de 543.108,06 RON, reprezentând prejudiciu material, şi a cheltuielilor de judecată în valoare de 9036,08 RON.

Prin decizia civilă nr. 1922 din data de 11.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile ambelor părţi şi a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie în favoarea apelantei - pârâte formulată de MINISTERUL TRANSPORTURILOR în calitate de reprezentant al Statului Român.

Pentru a pronunţa aceaste soluţii, instanţele de fond au reţinut următoarele:

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naţionale AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. nr. 50 din data de 29.05.2014, s-a hotărât, printre altele, declanşarea acţiunii în răspundere a administratorilor şi a directorului general pentru daune cauza societăţii de aceştia, prin încălcarea îndatoririlor faţă de societate (art. 1A), precum şi încetarea de drept a tuturor mandatelor membrilor Consiliului de Administraţie, şi anume a numiţilor: B., C., D., E., F. (art. 1C).

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naţionale AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. nr. 57 din data de 26.03.2015, s-a hotărât la art. 2 aprobarea numirii membrilor Consiliului de Administraţie, începând cu data de 26.03.2015, iar printre aceştia se regăseşte şi reclamantul A..

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naţionale AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. nr. 58 din data de 30.04.2015, s-a hotărât, la art. 1 aprobarea formei şi conţinutului contractului de mandat ce va fi încheiat între societate şi membrii Consiliului de Administraţie.

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naţionale AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. nr. 59 din data de 25.05.2015, s-a hotărât, la art. 3 aprobarea formei finale a contractului de mandat pentru administratorii societăţii, ca urmare a finalizării procesului de negociere dintre administratorii selectaţi în baza O.U.G. nr. 109/2011 şi numiţi prin Hotărârea AGOA nr. 57/26.03.2015 şi acţionarul majoritar.

La data de 10.06.2015, ca urmare a hotărârilor anterior menţionate, s-a încheiat contractul de mandat nr. x între pârâta Compania Naţională AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A., în calitate de mandant şi reclamantul A., în calitate de mandatar.

Potrivit art. 3 din contractul de mandat, durata acestuia este de la data de 25.05.2015 şi până la data de 24.05.2019 sau, după caz, până la încetarea sa conform prevederilor contractuale, înaintea expirării duratei sale, din orice cauză de natură legală ori convenţională.

Dreptul patrimonial de care reclamantul s-a prevalat prin cererea de chemare în judecată este reglementat la art. 4.4.4. din contractul de mandat, potrivit căruia mandatarul are dreptul la o remuneraţie formată şi dintr-o componentă variabilă, ce va fi acordată anual, doar în cazul în care mandatarul va îndeplini obiectivele şi criteriile de performanţă, astfel cum acestea sunt stabilite în Anexa la contract. S-a mai stabilit, la acelaşi articol, că respectiva componentă variabilă este echivalentă cu procentul de 0,56% din profitul net al societăţii şi este plătibilă în termen de cel mult 60 de zile de la aprobarea situaţiilor financiare.

De asemenea, conform art. 12.1 lit. m) din contractul de mandat, acesta încetează în cazul în care administratorii anteriori ai C.N.A.B. sunt repuşi în drepturi prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, contractul încetând de plin drept, fără nicio altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei, mandatarul nefiind îndreptăţit în acest caz la nicio plată compensatorie. Obiectivele şi criteriile de performanţă au fost stabilite în Anexa la contract.

Împotriva Hotărârii AGOA a Companiei Naţionale AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. nr. 50 din data de 29.05.2014, a fost exercitată acţiunea în anulare de către Fondul PROPRIETATEA şi B., ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub numărul de dosar x/2014, în cauză pronunţându-se sentinţa civilă nr. 248 din data de 27.01.2015 a Tribunalului Ilfov, prin care a fost anulată hotărârea menţionată. Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 2034 din data de 08.12.2015.

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naţionale AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. nr. 65 din data de 18.02.2016, s-a hotărât, la art. 1, constatarea punerii imediate în aplicare a sentinţei civile nr. 248/27.01.2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2034/08.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus anularea Hotărârii AGOA CNAB nr. 50/29.05.2014, care, pe cale de consecinţă, nu îşi mai produce efecte, inclusiv deciziile prin care au fost numiţi noi administratori şi un nou director general. De asemenea, la art. 2 s-a hotărât constatarea încetării de drept a contractelor administratorilor (inclusiv a celui încheiat cu reclamantul), fără nicio altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 12.1. lit. m) din contractul de mandat-cazul în care administratorii anteriori ai CNAB sunt repuşi în drepturi, prin efectul unei hotărâri definitive şi executorii.

Reclamantul a pretins îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei asumate, în conformitate cu prevederile art. 4.4.4. din contractul de mandat, de a plăti în favoarea acestuia remuneraţia cuvenită în calitate de mandatar mai exact a părţii din remuneraţie reprezentată de componenta variabilă.

Pentru a se reţine forţa juridică obligatorie a contractului de mandat, inclusiv a clauzei contractuale de la art. 4.4.4., instanţele au verificat valabilitatea acestuia din perspectiva prevederilor art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011 invocate de pârâtă în susţinerea apărărilor referitoare la nulitatea acestei clauze.

În acest sens, au constatat că norma legală invocată a instituit o obligaţie în sarcina societăţii, reprezentată de Adunarea Generală a Acţionarilor, de a avea în vedere anumite criterii de determinare a procentului componentei variabile a remuneraţiei cuvenite administratorilor, cu prilejul procesului de negociere a clauzelor contractuale din contractul de mandat ce urmează a se încheia, şi nu o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de mandat pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile.

Faptul că adunarea generală şi-a respectat sau nu această obligaţie nu este de natură a atrage sancţiunea nulităţii, în condiţiile în care nicio persoană nu se poate prevala de propria culpă pentru a se exonera de îndeplinirea unei obligaţii.

Acelaşi raţionament a fost aplicat şi în ceea ce priveşte H.G. nr. 722/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice pentru stabilirea indicatorilor de performanţă financiari şi nefinanciari şi a componentei variabile a remuneraţiei membrilor consiliului de administraţie, întrucât nici acesta nu instituie cerinţe pentru încheierea valabilă a contractelor de mandat, cu menţiunea suplimentară că acest act normativ nici nu fusese adoptat la data încheierii contractului de mandat din cauză.

În ceea ce priveşte Nota nr. x/12.02.2016 emisă de către Ministerul Transporturilor, cuprinzând o solicitare adresată Adunării Generale a Acţionarilor societăţii pârâte de amendare a a contractelor de mandat în curs de derulare prin stabilirea unui anumit mod de calcul al indemnizaţiei variabile, s-a apreciat că aceasta este lipsită de relevanţă juridică sub aspectul aplicării sancţiunii nulităţii, deoarece, prin manifestarea de voinţă exclusiv a uneia dintre părţi, nu se poate deroga de la forţa obligatorie a contractului (ce reprezintă acordul de voinţă al ambelor părţi contractante). Totodată, apelanta pârâtă s-a prevalat de adoptarea unei Hotărâri AGA nr. 64/18.02.2016, prin care s-a propus luarea unor măsuri cu privire la contractul încheiat, însă din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamantul şi-ar fi exprimat acordul de voinţă cu privire la respectivele propuneri.

În ceea ce priveşte efectele produse de contractul de mandat nr. x din data de 10.06.2015, instanţele de fond au reţinut că acesta şi-a început valabilitatea de la data de 25.05.2015, astfel cum s-a prevăzut în mod expres la art. 3.

Referitor la data încetării contractului, tribunalul a avut în vedere clauza de încetare prevăzută la art. 12.1 lit. m). Astfel, data la care administratorii anteriori ai pârâtei au fost repuşi în drepturi, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, este 08.12.2015, când a fost pronunţată decizia civilă nr. 2034/08.12.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus anularea Hotărârii AGOA CNAB nr. 50/29.05.2014, cu efectul repunerii părţilor în situaţia anterioară, fiind fără relevanţă că, la data de 18.02.2016, a fost emisă Hotărârea AGOA nr. 65, prin care s-a luat de această din urmă hotărâre judecătorească, contractul încheiat de reclamant şi pârâtă fiind încetat de drept anterior acestui moment, în care doar s-a constatat încetarea intervenită deja în baza art. 12.1 lit. m) din contract.

S-a subliniat că art. 12.1 lit. m) din contractul de mandat nici nu prevede că acesta încetează în momentul formulării unei cereri de repunere în drepturi sau a constatării de către societatea pârâtă a încetării de drept a contractului, ci prevede că acesta încetează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti de repunere în drepturi a foştilor administratori, acesta fiind efectul sentinţei civile nr. 248/27.01.2015, pronunţate de către Tribunalul Ilfov în dosarul x/2014, definitivă prin decizia din data de 08.12.2015.

Faptul că această interpretare este una corectă rezulta atât expres din cuprinsul clauzei contractuale, cât şi din raţiunea avută în vedere la redactarea acesteia, fiind evident că societatea nu ar putea avea ca administratori din momentul pronunţării deciziei menţionate anterior atât pe foştii administratori (al căror mandat a fost constatat încetat prin Hotărârea AGA a CNAB nr. 50/29.05.2014), cât şi pe actualii administratori (printre care şi reclamant din cauză).

Totodată a fost înlăturată de instanţa de apel susţinerea apelantului reclamant în sensul că momentul repunerii de drept în funcţie a foştilor administratori ar fi fost reprezentat de pronunţarea de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a deciziei civile nr. 1692/25.10.2016 în dosarul nr. x/2014.

Prin această decizie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de CNAB împotriva sentinţei civile nr. 712/16.03.2016, pronunţate de Tribunalul Ilfov în acelaşi dosar, prin care a fost respinsă acţiunea în răspundere împotriva foştilor administratori ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, ca urmare a anulării Hotărârii AGA a CNAB nr. 50/29.05.2014 prin sentinţa civilă nr. 248/27.01.2015, pronunţată de către Tribunalul Ilfov în dosarul x/2014, definitivă prin decizia din data de 08.12.2015. Efectul acestei decizii nu a fost unul de repunere în drepturi a foştilor administratori, ci motivarea confirmă faptul că, drept urmare a constatării nulităţii Hotărârii AGA a CNAB nr. 50/29.05.2014, cel puţin de la data rămânerii definitive a sentinţei de anulare a Hotărârii AGA, aceasta nu îşi mai produce efectele.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei, conform cărora acordarea componentei variabile este condiţionată de existenţa contractului de mandat în momentul în care se aprobă Raportul financiar din data de 31.12.2015, instanţele de fond au reţinut că acestea nu pot fi primite întrucât o astfel de distincţie nu este prevăzută în contract.

Totodată, s-a subliniat că plata componentei variabile a remuneraţiei nu contravine prevederilor clauzei 12.1 lit. m) din contract deoarece reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtei la plăţi compensatorii pentru încetarea contractului (natura juridică a acestora fiind de daune interese, reglementate distinct în contract la art. 9.5), ci a solicitat plata remuneraţiei datorate pentru îndeplinirea obligaţiilor din contract (art. 4.4.4) în forma indemnizaţiei variabile.

Prin urmare, având în vedere că remuneraţia-componenta variabilă era datorată reclamantului anual, precum şi că în cazul de faţă contractul a încetat să mai producă efecte de la data de 08.12.2015, ca urmare a aplicării clauzei art. 12.1 lit. m), fără culpa mandatarului, în temeiul art. 1270 şi art. 2027 C. civ., s-a recunoscut dreptul pretins de reclamant proporţional perioadei în care acesta a avut calitatea de mandatar în temeiul contractului pe care şi-a întemeiat pretenţia, în condiţiile în care obiectivele şi criteriile de performanţă asumate de reclamant au fost atinse, astfel cum rezultă din Raportul de aprobare a situaţiilor financiare la data de 31.12.2015.

Astfel, raportat la un număr de 198 de zile, în care reclamantul a avut calitatea de mandatar, având în vedere un procent al remuneraţiei de 0,56% din profitul de 178 783 300 de RON, s-a stabilit că reclamantului i se cuvine un cuantum de 543.108,06 RON, calculul simplu ce putea fi realizat chiar de instanţă neimpunând obţinerea opiniei unui specialist.

Suplimentar, Curtea de apel a înlăturat susţinerile apelantei pârâte privind calcularea indemnizaţiei variabile exclusiv în funcţie de contribuţia apelantului reclamant la profitul obţinut de către societate, apreciind că o astfel de interpretare ar aduce atingere chiar acordului de voinţă al părţilor, reclamantul fiind îndreptăţit potrivit art. 4.4.4 din contract să primească o indemnizaţie variabilă anuală echivalentă cu procentul de 0.56% din profitul net al societăţii, fără a se face nicio distincţie cu privire la gradul de contribuţie al reclamantului la obţinerea profitului societăţii.

De asemenea, instanţa de apel a respins motivat propunerile apelantului - reclamant referitoare la alte modalităţi de calculul a indemnizaţiei variabile datorate: pentru întreaga perioadă a anului 2015, prin raportare la profitul net obţinut de către societate pentru anul 2015, calculat proporţional pentru perioada 26.03.2015-31.12.2015, pentru perioada 30.04.2015-31.12.2015 sau 25.05.2015-31.12.2015.

Împotriva deciziei din apel au declarat recurs pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. şi intervenientul accesoriu MINISTERUL TRANSPORTURILOR ÎN NUMELE ŞI PENTRU STATUL ROMÂN, solicitând casarea acestei hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta - pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în considerarea căruia a susţinut că instanţa de apel a înlăturat aplicarea în cauză a prevederilor art. 12.1 lit. m) din contract, apreciind, contrar normelor de drept material şi clauzelor contractuale, că există o distincţie de regim juridic între plata compensatorie şi componenta variabilă a remuneraţiei.

Totodată, recurenta - pârâtă a susţinut că o corectă aplicare a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale prevăzute de art. 1266-1268 C. civ. ar fi condus instanţa de apel la concluzia că intenţia părţilor la redactarea clauzelor contractuale a fost aceea de a acorda remuneraţia mandatarului în condiţiile limitative şi suspensive a atingerii indicilor de performanţă de către companie la momentul aprobării raportului financiar din data de 31.12.2015 şi a menţinerii mandatului la momentul aprobării raportului financiar.

În ceea ce priveşte clauza 4.4.4 din contractul de mandat, ce a constituit temeiul pretenţiilor reclamantului, recurenta - pârâtă a reiterat criticile referitoare la nulitatea absolută prin raportare la art. 1247 şi 1255 C. civ., considerând că aceasta contravine dispoziţiile imperative cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011. Partea a afirmat că pretinsa invocare a propriei turpitudini nu poate preîntâmpina efectele nulităţii absolute, care se constată şi aplică direct, fără a fi influenţată de factori externi încălcării normei imperative.

Recurentul - intervenient accesoriu MINISTERUL TRANSPORTURILOR ÎN NUMELE ŞI PENTRU STATUL ROMÂN a criticat, cu prioritate, încheierea de sedinţă din data de 27.09.2018, apreciind că se impunea suspendarea judecăţii până la soluţionarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, cum s-a procedat şi în dosarele ce au ca obiect cererile similare formulate de alţi foşti administratori ai companiei din aceeaşi perioadă, pentru a preîntâmpina pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Recurentul - intervenient a precizat că sesizarea organelor de cercetare penală s-a realizat în urma Raportului de control întocmit de Corpul de control al Primului-ministru cu privire la procedura de numire şi stabilire a remuneraţiei pentru membrii Consiliului de administraţie al companiei, iar o soluţie a instanţei penale care ar constata încălcarea legii ar avea drept consecinţă respingerea pretenţiilor reclamantului ca neîntemeiate şi ar justifica recuperarea remuneraţiei fixe încasate în mod nelegal de reclamant.

Cu privire la decizia civilă nr. 1922 din data de 11.10.2018, recurentul - intervenient accesoriu a formulat o critică similară părţii în favoarea căreia a intervenit, respectiv greşita aplicare a normelor de drept material cu prilejul analizării apărării pârâtei referitoare la nulitatea clauzei 4.4.4 din contractuş de mandat pentru încălcarea dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011.

În drept, recursul intervenientului a fost întemeiat, sub ambele aspecte, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază neîntemeiate recursurile pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a motivat în mod judicios, în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 27.09.2018, respingerea cererii de suspendare a judecăţii formulate de apelanta - pârâtă până la soluţionarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. invocate de apelanta - pârâtă şi reiterate de recurentul - intervenient instituie un caz de suspendare facultativă, care permite instanţelor de judecată să aprecieze asupra necesităţii acestei măsuri în raport de înrâurirea pe care hotărârea penală ar putea-o avea asupra cauzei pendinte, ţinând cont şi de stadiul procesului penal şi de celelalte remedii legale prin care partea ar putea valorifica în viitor eventualele efecte favorabile ale unei hotărâri penale definitive.

În ceea ce priveşte motivul de recurs comun ambelor recurente referitor la încălcarea normelor de drept material cu prilejul verificării valabilităţii clauzei 4.4.4. din contractul de mandat nr. x/10.06.2015, ce a constituit temeiul pretenţiilor reclamantului în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că ambele instanţe de fond au analizat în mod corect apărarea pârâtei privind nulitatea absolută parţială a acestei clauze.

În acest cadru, instanţele au subliniat faptul că dispoziţiile art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011, invocate ca fiind încălcate de părţi cu prilejul stabilirii modalităţii de calcul a remuneraţiei variabile cuvenite mandatarului, instituie obligaţia Adunării Generale a Acţionarilor societăţii pârâte de a stabili componenta variabilă a remuneraţiei cuvenite membrilor consiliului de administraţie, prin raportare la un anumit factor, prevăzut în mod abstract în structura acestei norme juridice, precum recomandări temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condiţiilor de remunerare pentru poziţiile similare din societăţi, din acelaşi domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România şi din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experţii în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecţie a membrilor consiliului de administraţie/consiliului de supraveghere.

Interpretând în mod corect aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a achiesat la concluziile primei instanţe, potrivit cărora acestea au stabilit o obligaţie în sarcina organelor statutare ale pârâtei în procesul de negociere a clauzelor contractului de mandat ce ar urma să fie încheiat, impunând luarea în considerare a unor anumite criterii de determinare a procentului componentei variabile a remuneraţiei cuvenite administratorilor desemnaţi. Recomandările motivate de care ar trebui să ţină seama Adunarea Generală a Acţionarilor cu prilejul calculării remuneraţiei variabile cuvenite membrilor Consiliului de administrţie nu pot constitui din chiar formularea generală a textului premisa unui caz de nulitate absolută, cu atât mai mult cu cât o asemenea sancţiune nu este expresă.

Această cerinţă legală, care circumstanţiază modalitatea de formare a voinţei juridice interne a companiei pârâte, nu poate fi asimilată unei condiţii de legalitate pentru încheierea valabilă a contractului de mandat, rezultat al voinţei concordante a celor două părţi.

Sub aspectul criticii recurentei - pârâte referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material şi a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, care ar fi condus la înlăturarea eronată a incidenţei clauzei prevăzute la art. 12.1 lit. m) din contractul de mandat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, prin intermediul acestei clauze, părţile au exclus posibilitatea plăţilor compensatorii în cazul încetării de drept a contractului de mandat.

Constatând încetarea de drept a contractului de mandat semnat de părţi, instanţa de apel a subliniat în mod corect, în temeiul art. 1270 rap. la art. 2027 C. civ., că pârâta rămâne obligată, în calitate de mandant, să plătească reclamantului mandatar remuneraţia cuvenită. Or, în cauză, prin convenţia semnată cu reclamantul, pârâta şi-a asumat obligaţia de plată a remuneraţiei, cu ambele sale componente, cea fixă şi cea variabilă.

Pe de altă parte, plăţile compensatorii, înlăturate de la plată în cazul încetării de drept a contractului de mandat dintre părţi, au natura juridică a unor daune interese, părţile având posibilitatea de a insera clauze penale prin care să evalueze anticipat prejudiciul suferit de mandatar în cazul încetării mandatului înainte de termen sub forma unor plăţi compensatorii.

Or, este evident că, prin acţiunea de faţă, reclamantul a urmărit executarea silită a obligaţiilor asumate de cocontractant, şi nu obţinerea unor daune interese pentru acoperirea unui eventual prejudiciu pricinuit prin încetarea contractului de mandat înainte de termen.

În consecinţă, distincţia făcută de instanţe sub aspectul naturii juridice între remuneraţia variabilă şi plăţile compensatorie a fost corectă şi a avut relevanţă sub aspectul înlăturării apărării părţii privitoare la incidenţa clauzei inserate la art. 12.1 lit. m) din contract, care nu putea fi privit în aceste condiţii drept o excepţie de la aplicarea dispoziţiilor art. 2027 C. civ., care au în vedere plata remuneraţiei.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a interpretat în mod judicios clauzele contractului dintre părţi, constând că acestea nu au condiţionat plata remuneraţiei variabile cuvenite de menţinerea mandatarului în funcţie până la momentul aprobării situaţiilor financiare anuale, care permiteau verificarea îndeplinirea obiectivelor şi criteriilor de performanţă asumate.

În acest context, s-a apreciat că plata remuneraţiei este condiţionată de atingerea indicilor de performanţă, astfel cum au fost stabilite de părţi, dar aprobarea situaţiilor financiare anuale influenţează doar exigibilitatea obligaţiei de plată, pentru care se prevede termenul de 60 de zile de la aprobarea situaţiilor financiare. Orice altă interpretare ar presupune situaţia, puţin probabilă, ca numirea administratorilor să se facă pe intervale de timp ce corespund anilor financiari, altfel existând riscul unor perioade de exercitare a atribuţiilor în mod gratuit, fără remuneraţie, ceea ce nu se poate prezuma că părţile au urmărit.

Pe de altă parte, se poate observa că remuneraţia variabilă a fost calculată în mod expres prin raportare la perioada din mandat efectiv executată, neavând niciun fundament susţinerea recurentei că instanţa de apel ar fi acordat remuneraţie şi după încetarea mandatului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. împotriva deciziei civile nr. 1922/2018 din 11 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-intervenient în numele altei persoane MINISTERUL TRANSPORTURILOR ÎN NUMELE ŞI PENTRU STATUL ROMÂN împotriva încheierii din 27 septembrie 2018 şi a deciziei civile nr. 1922/2018 din 11 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.