Abusiveness of loan issuance and early repayment fees: exclusion from Art. 4(6) Law 193/2000 control

Şedinţa publică din data de 4 martie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 5 februarie 2015 sub nr. x/2015 şi completată la 27 martie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună în principal denominarea creditului în valoare de 216.500 CHF acordat prin contractul de credit x/22.04.2008, cu obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat la cursul de schimb de la data acordării împrumutului şi la restituirea sumelor încasate în plus, actualizate cu dobânda legală şi indicele de inflaţie până la data plăţii, iar în subsidiar modificarea pentru viitor a contractului, în sensul blocării cursului CHF din contract la un curs mediu de 3,27 RON/CHF conform art. 1271 C. civ., respectiv reechilibrarea contractului ca urmare a impreviziunii; să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de credit, cu restituirea sumelor de bani reprezentând comision de acordare a creditului de 2% din valoarea creditului, în sumă de 4.330 CHF şi comision de administrare lunară de 0,1% aplicat la sold; să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1 lit. d) referitoare la comisionul de rambursare anticipată, de la art. 5. 2 cu privire la dreptul creditorului de a revizui nivelul costurilor în funcţie de evoluţia pieţei sau de acordurile încheiate cu terţi, de la art. 9.1 cu privire la plata creditului în moneda în care a fost acordat creditul şi de la art. 15 alin. final cu privire la dispoziţia potrivit căreia banca nu va răspunde pentru nicio pierdere datorată sau alte evenimente independente de voinţa ei. S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pârâta B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării primului capăt de cerere referitor la denominarea creditului şi la reechilibrarea contractului ca urmare a impreviziunii, excepţia prescripţiei dreptului de a solicita anularea clauzelor considerate abuzive şi de a cere restituirea prestaţiilor şi excepţia lipsei de interes privind capătul de cerere referitor la anularea comisionului de rambursare anticipată.

Prin sentinţa nr. 5434 din 12 mai 2015, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa. La rândul său, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa nr. 2241 din 13 octombrie 2015, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa şi a trimis dosarul Curţii de Apel Constanţa, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă. Prin sentinţa nr. 39 din 2 decembrie 2015, Curtea de Apel Constanţa a stabilit competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Prin încheierea din 9 februarie 2016, această instanţă a stabilit că petitul privind denominarea creditului este scutit de la plata taxei judiciare de timbru şi a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 448 din 14 martie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a anulat ca netimbrat capătul de cerere subsidiar având ca obiect solicitarea de reechilibrare a contractului ca urmare a impreviziunii, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., astfel cum a fost completată, a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/22.04.2008 privitoare la comisionul de acordare credit, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei încasate cu titlu de comision de acordare credit în sumă de 9.649 RON, precum şi a dobânzii legale şi a actualizării cu rata inflaţiei aferente acesteia, începând cu data plăţii (6 mai 2008) şi până la data restituirii acesteia, a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 5.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/22.04.2008 privitoare la comisionul de rambursare anticipată, caracterul abuziv al clauzei prevăzute de dispoziţiile art. 5.2 din contract cu privire la dreptul creditorului de a revizui nivelul costurilor în funcţie de evoluţia pieţei sau de acordurile încheiate cu parteneri externi şi societăţi de intermediere, a respins, în rest, ca nefondată, acţiunea, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.800 RON, constând în onorariu expert (1.400 RON) şi onorariu avocat (2.400 RON) şi a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtei a cheltuielilor de judecată în sumă de 11.058,23 RON reprezentând onorariu avocat şi a dispus compensarea cheltuielilor de judecată şi, în urma compensării, a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtei a sumei de 7.258,23 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. şi apel incident reclamanta A., obiectul apelului incident fiind limitat la obligarea reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017.

Prin decizia nr. 712 din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâta B., a admis apelul formulat de reclamanta A., a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.900 RON. A obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtei a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.529,11 RON. A dispus compensarea cheltuielilor de judecată până la concurenţa sumei de 1.900 RON şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.629,11 RON. A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Constanţa, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 193/2000 deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca fiind abuzive.

În argumentarea acestei critici se susţine că în mod greşit instanţa nu a exclus de la controlul caracterului abuziv clauzele care privesc comisioanele. Recurenta-pârâtă invocă prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în cauza C-26/13 Kasler şi arată că acele clauze care privesc comisioanele fac parte din obiectul principal al contractului pentru că stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi ca atare îl caracterizează. Contractul de credit nu ar putea exista, susţine recurenta-pârâtă, în lipsa unor astfel de clauze deoarece şi-ar pierde una dintre caracteristicile sale fundamentale, prestaţiile băncii fiind astfel lipsite de contrapartida lor. Se mai arată că art. 5.1 lit. b) şi d) din contractul de credit invocat în cauză privesc elemente ale preţului contractului şi sunt excluse de la analiza caracterului abuziv întrucât sunt clar determinate şi redactate pe înţelesul consumatorului.

În opinia recurentei-pârâte, comisionul de acordare este una din spezele contractuale aferente creditului, care se achită o singură dată pentru operaţiunile realizate de angajaţii băncii cu ocazia acordării creditului. Mai susţine recurenta-pârâtă că intimata-reclamantă a fost informată anterior încheierii contractului cu privire la perceperea comisionului şi la valoarea acestuia şi că, la data încheierii contractului, nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului. Se mai arată că instanţa de apel şi-ar fi depăşit atribuţiile atunci când a analizat acest comision din perspectivă valorică şi că cele reţinute în decizie în sensul că, în lipsa definirii serviciilor acoperite de comisionul de acordare, nu s-ar putea considera că acesta este perceput pentru o prestaţie reală şi efectivă, sunt infirmate de jurisprudenţa recentă a instanţei supreme.

Recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de apel şi cu privire la comisionul de rambursare anticipată care nu ar fi luat în considerare faptul că o clauză prin care se stabileşte un comision de rambursare anticipată nu este în sine abuzivă, fiind expres permisă de O.U.G. nr. 50/2010. Şi în acest caz, se susţine în continuare, instanţa de apel şi-ar depăşit atribuţiile când a analizat costul acestui comision, iar soluţia pronunţată în apel ar fi nelegală deoarece instanţa a ignorat prevederile art. 67 şi 68 din O.U.G. nr. 50/2010.

Se mai arată că decizia recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte clauza care stabileşte dreptul B. de revizui nivelul costurilor, respectiv art. 5.2 din contractul de credit, deoarece această revizuire nu s-ar face în mod arbitrar, ci în funcţie de evoluţia pieţei, care este un criteriu obiectiv. Recurenta-pârâtă afirmă că întrucât costurile sunt incluse în preţul contractului şi întrucât durata contractului de credit este una îndelungată, este normal ca B. să aibă posibilitatea de a adapta aceste costuri la serviciul prestat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse de intimata-reclamantă A., în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 712 din 9 noiembrie 2017 şi s-a fixat termen de judecată la 4 martie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivele invocate de recurenta-pârâtă se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine criticile formulate de recurenta-pârâtă faţă de modul în care instanţa de apel a înţeles să aplice prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în analiza clauzelor contractului de credit care reglementează comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b) şi comisionul de rambursare anticipată (art. 5.1 lit. d). În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, sunt excluse de la analiza caracterului abuziv clauzele care definesc obiectul principal al contractului şi aspectele referitoare la satisfacerea cerinţelor de preţ şi de plată raportat la produsele şi serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Conform unei jurisprudenţe constante a CJUE şi a instanţei supreme, clauzele care definesc comisioane de tipul celor în discuţie în prezentul recurs sunt considerate a fi incluse în obiectul principal al contractului de credit. Astfel, în considerentele cauzei C-186/16 Andriciuc şi ale cauzei C-26/13 Kasler, prevederile contractuale care se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva CE/93/13 sunt cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale unui contract şi care îl caracterizează.

Conform art. 5.1 lit. b), în costurile aferente creditului împrumutatul datorează şi un comision de acordare credit de 4.330 CHF, reprezentând un procent de 2 % aplicat la suma solicitată.

Conform art. 5.1 lit. d), în costurile aferente creditului, împrumutatul datorează şi un comision de rambursare anticipată în cuantum de 4 % aplicat la suma plătită anticipat în primii 2 ani de la data primei trageri din credit, 3% aplicat la suma plătită anticipat între 2 şi 5 ani de la data primei trageri din credit şi 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 şi 10 ani de la data primei trageri din credit.

Din lecturarea clauzelor rezultă că cerinţa comprehensibilităţii lor este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul intimatei-reclamante, astfel încât aceasta poate înţelege clauza din punct de vedere gramatical şi poate avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce o priveşte. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că recurenta-pârâtă ar fi trebuit să clarifice necesitatea perceperii unui comision de acordare a creditului prin indicarea contraprestaţiei specifice. Astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în cauza C-621/17 Kiss, CJUE a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestuia, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Valoarea comisionului de acordare şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar intimata-reclamantă a luat cunoştinţă de ele la încheierea contractului.

Înalta Curte mai reţine că analiza aspectelor valorice, respectiv aprecierea că cele două comisioane în discuţie nu ar fi justificate din punct de vedere al costurilor este greşită având în vedere că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres de la verificarea caracterului abuziv cerinţele de preţ şi de plată în contrapartidă cu produsele şi serviciile oferite în schimb.

Referitor la modul în care instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al art. 5.2 din contractul de credit prin care recurenta-pârâtă are dreptul de a revizui nivelul costurilor în funcţie de evoluţia pieţei sau de acordurile încheiate cu parteneri externi şi societăţi de intermediere, se observă că instanţa de apel nu a făcut aplicarea tuturor criteriilor de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 712 din 9 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la analiza clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi art. 5.1 lit. d) din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, urmând a stabili în ce măsură aceste clauze, prin raportare la conţinutul lor, definesc prestaţii esenţiale şi pot fi incluse sau nu în obiectul principal al contractului, şi la analiza clauzei prevăzute la art. 5.2 din perspectiva tuturor criteriilor prin aplicarea cărora se determină caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 712 din 9 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2020.