Creditor's lack of standing to nullify sale of debtor's separate property due to unexhausted common marital assets

Şedinţa publică din data de 3 martie 2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 4 octombrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. şi C. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public D. sub nr. x/17.02.2012, încheiat între B., în calitate de vânzătoare, şi S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 310 mp cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi 24353) şi construcţia existentă pe acest teren, compusă din S+P+lE+pod, cu suprafaţă construită la sol de 188 mp, cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi 24353), întregul imobil fiind intabulat în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Bucureşti, (provenită din conversia de pe hârtie a Cărţii Funciare nr. x a Municipiului Bucureşti, sector 1);

- nulitatea oricărui act subsecvent de înstrăinare sau grevare, repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul rectificării cărţii funciare nr. x a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, prin reînscrierea pârâtei B. ca proprietar al imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 310 mp cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi 24353) şi construcţia existentă pe acest teren, compusă din S+P+lE+pod, cu suprafaţă construită la sol de 188 mp, cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi 24353).

În drept, au fost invocate prevederile art. 1235-1239, art. 1246 şi urm., art. 1289-1294 din C. civ., art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 lit. j), art. 101 alin. (2), art. 148-151, art. 194-199, 254-255, 258, 265 şi urm., 293, 351-358 din C. proc. civ.

Cauza a parcurs două cicluri procesuale.

Prin sentinţa civilă nr. 265 din 24 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes şi s-a respins acţiunea reclamantei A..

Împotriva sentinţei civile nr. 265 din 24 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel reclamanta A. S.A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2013, la 3 aprilie 2014.

Prin decizia civilă nr. 993 din 29 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti, secţia a V-a civilă s-a admis apelul formulat de reclamanta A. S.A. şi a fost anulată sentinta civilă nr. 265 din 24 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se necesitatea unirii cu fondul cauzei a excepţiei lipsei de interes şi administrării de probe suplimentare pentru soluţionarea excepţiei lipsei de interes.

Împotriva deciziei civile nr. 993 din 29 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti, secţia a V-a civilă a declarat recurs pârâta B., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2013.

Prin decizia civilă nr. 1627 din 11 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 993 din 29 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În al doilea ciclu procesual, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2013, la 2 octombrie 2015.

Prin încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a societăţii E., în calitate de reclamantă, avându-se în vedere faptul că reclamanta A. S.A. a cesionat acestei societăţi, la 15.10.2014, creanţa în cuantum de 3.444.408,67 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 2162 din 30 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, a fost admisă excepţia lipsei de interes, fiind respinsă ca lipsită de interes cererea de chemare în judecat formulată de reclamanta E..

Împotriva sentinţei civile nr. 2162 din 30 mai 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel reclamanta E., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017 şi în cadrul căruia au fost formulate două critici.

O primă critică s-a referit la faptul că prima instanţă nu a analizat condiţia interesului prin raportare la natura şi obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi la clauzele contractelor de credit, iar ordinea de urmărire a bunurilor prevăzută de art. 34 din Codul familiei nu este relevantă atât timp cât acţiunea în nulitatea actului juridic nu poate fi calificată drept o urmărire de bunuri.

Cea de-a doua critică a vizat aplicarea art. 34 din Codul Familiei, susţinându-se că exista o imposibilitate obiectivă de urmărire a bunurilor comune, întrucât acestea nu puteau fi executate silit întrucât erau puse sub sechestru penal.

Prin decizia civilă nr. 1147 A din 4 iunie 201, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta E. împotriva sentinţei civile nr. 2162 din 30 mai 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În fundamentarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut, cu privire la prima critică, faptul că dreptul de creanţă pe care recurenta-reclamantă îl are împotriva intimatei-pârâte B. nu îi conferă apelantei posibilitatea de a introduce o acţiune în nulitatea unui act juridic translativ de proprietate asupra unui bun propriu al debitorului făcând abstracţie de natura datoriei.

S-a apreciat că nici clauzele contractuale, nici dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii celor doua contracte de credit nu permit o asemenea interpretare.

În ce priveşte clauzele contractuale care prevăd dreptul băncii de a cere împrumutaţilor constituirea de garanţii suplimentare (art. 9.3.5 din contractul nr. x/17.08.2008 şi art. 9.1 din contractul nr. x/04.12.2008), Curtea a apreciat că acestea nu au relevanţă în cauză, de vreme ce banca, până la momentul intervenirii scadenţei creditelor, nu şi-a exercitat acest drept, nefiind făcută dovada că banca a solicitat debitorilor să constituie garanţii reale inclusiv asupra bunurilor imobile proprii.

Cu privire la cea de-a doua critică instanţa de apel a reţinut că asupra imobilelor -bunuri comune s-a instituit sechestru asigurator de către DIICOT în dosarul nr. x/2013, ce are ca obiect tocmai asigurarea recuperării prejudiciului cauzat A. prin creditele acordate în favoarea directă sau indirectă a debitorului F. (Ordonanţa din 12.06.2015- f 114, dosar CAB), precum şi de către PÎCCJ-DNA Braşov, în dosarul nr. x/2015 (extrasele CF-f 82-109, dosar CAB).

Curtea a remarcat faptul ca aceste sechestre au fost instituite în iunie 2015, respectiv martie 2016, fiind înscrise în cărţile funciare al imobilelor, însă executarea silită în ambele dosare de executare (nr 1/2012 şi 263/2012), declanşată de A. (autoarea apelantei) şi continuată de apelantă, a fost începută în noiembrie 2012, iar somaţia de înştiinţare în legătură cu începerea executării a fost înscrisa în Cartea Funciară a tuturor imobilelor comune sau proprii ale debitorului F. în noiembrie 2012.

Astfel, la data introducerii acţiunii (04.10.2013), creditoarea avea dreptul, dar şi posibilitatea concretă de a iniţia executarea silită asupra bunurilor comune ale G., neexistând vreun impediment (dosarul penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind înregistrat abia în 2015, iar în dosarul penal al DIICOT, deşi format în anul 2013, urmărirea penală împotriva debitorilor a fost începută la 07.05.2015, astfel cum rezultă din preambulul Ordonanţei din 12.06.2015-f 114, dosar CAB), astfel încât este evident ca reclamanta nu avea interes să formuleze prezenta acţiune, opunându-se art. 34 din Codul Familiei, care impunea creditorului să epuizeze mai întâi executarea bunurilor comune.

În raport de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. instanţa de apel a luat în considerare efectele puterii de lucru judecat ale deciziei nr. 1404 din 20 septembrie 2016 a ÎCCJ, secţia a II a civilă prin care s-a stabilit că dreptul creditorului de a formula o acţiune în nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun propriu a debitorului este condiţionată de probarea caracterului îndestulător al bunurilor comune, ce pot fi valorificate.

Curtea a mai apreciat ca apelanta nu justifică un interes în legătură cu acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.02.2012 şi prin prisma faptului ca reclamanta avea la îndemână o acţiune revocatorie prevăzută de art. 1562 C. civ., acţiune care presupune doar declararea actului juridic ca inopozabil doar faţă de creditor (iar nu nul), acesta putând fi plătit din preţul bunului.

Împotriva deciziei civile nr. 1147 A din 4 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta E., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate.

Recurenta şi-a subsumat criticile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea vizând modul în care instanţa de apel, menţinând soluţia instanţei de fond, a statuat asupra excepţiei lipsei de interes a recurentei-reclamante în promovarea acţiunii.

O primă critică a vizat faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a statuat asupra faptului că existenţa unui drept de creanţă nu justifică interesul reclamantei pentru promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare, neputându-se face abstracţie de natura datoriei, în considerarea art. 32 şi 34 din Codul familiei.

Recurenta a considerat că, faţă de faptul că acţiunea în nulitate implică analiza unor cerinţe de legalitate a actului juridic de la momentul încheierii sale, neavând relevanţă acţiunile sau împrejurările ulterioare, ar fi fost suficient, pentru justificarea interesului în promovarea unei asemenea acţiuni, ca reclamanta să dovedească existenţa unui drept de creanţă faţă de intimata-pârâtă B., precum şi faptul că actul atacat vatămă drepturile recurentei.

În continuare, recurenta-reclamantă a prezentat aspecte de ordin teoretic cu privire la interes ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile, arătând că în speţă nu se pune problema executării bunului propriu al intimatei-pârâte B., dat fiind faptul că litigiul priveşte cercetarea valabilităţii unui act juridic încheiat de către aceasta, care are efecte prejudiciabile pentru recurenta-reclamantă, caz în care instanţa de apel era datoare să aprecieze interesul prin raportare la mijlocul procesual concret exercitat.

S-a arătat că invocarea prevederilor art. 32 şi 34 din Codul familiei de către instanţa de apel ridică problema ordinii de urmărire a bunurilor soţilor, regula de bază fiind aceea că creditorii comuni vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă numai după urmărirea bunurilor comune. Or, s-a arătat, nulitatea unui act juridic nu se poate afla în relaţie de dependenţă faţă de împrejurări ulterioare încheierii actului juridic, cum ar fi urmărirea bunurilor comune ale soţilor şi rezultatul acestui proces.

A considerat recurenta că aspectul esenţial în analiza condiţiei interesului pentru promovarea cererii în nulitate îl constituie calitatea de creditor deţinător al unui drept de creanţă actual împotriva intimatei-pârâte B., precum şi faptul că actul atacat era susceptibil să vatăme drepturile creditorului. Natura datoriei nu are relevanţă, câtă vreme nu se pune problema urmăririi bunului.

A precizat recurenta că acele clauze contractuale care prevăd dreptul creditorului de a solicita debitorilor constituirea de garanţii suplimentare au relevanţă în aprecierea interesului, câtă vreme recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a solicita codebitorilor, în orice moment, constituirea unor asemenea garanţii.

S-a arătat că, în al doilea ciclu procesual, prima instanţă nu a avut în vedere statuările din decizia anterior menţionată, motiv pentru care aceste aspecte au fost reiterate la judecata apelului, fiind însă respinse de instanţa de apel ca neavând relevanţă în speţă.

A precizat recurenta că înstrăinarea în mod fraudulos a imobilului din averea intimatei-pârâte B. a fost de natură să aducă atingere drepturilor creditorului decurgând din contractele de credit, prin transferul fraudulos al proprietăţii fiind eludate o serie de drepturi ale creditoarei.

Recurenta a considerat că prin încheierea contractului de vânzare s-a adus atingere şi dreptului creditorului care decurge din clauza contractuală privind constituirea garanţiei reale mobiliare asupra sumelor de bani din conturile debitorilor, aceasta fiind clară, nesusceptibilă de interpretări contradictorii.

În plus, a arătat recurenta că garanţia nu se putea executa în mâinile oricui s-ar găsi, în conformitate cu prevederile din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, întrucât obiectul garanţiei era constituit din sumele de bani prezente şi viitoare, care erau sau care urmau să se găsească în conturile bancare ale debitorilor.

Recurenta a considerat că preţul bunului vândut prin contractul de vânzare contestat era o asemenea sumă care ar fi trebuit să intre în contul intimatei-pârâte B., însă, în urma conivenţei frauduloase dintre părţile actului, preţul nu a fost plătit niciodată de către cealaltă intimată-pârâtă.

Recurenta a apreciat ca nefondate considerentele instanţei de apel potrivit cărora creditoarea a stat în pasivitate şi nu a solicitat realizarea niciunui act de executare silită asupra bunurilor comune, considerente ce au condus la aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 34 din Codul familiei, raportat la faptul că nu s-a avut în vedere începerea executării silite asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorilor încă din anul 2012, efectuarea unor acte de executare silită în acest interval de timp, bunurile nefiind executate în totalitate din motive independente de A. sau de recurenta-reclamantă.

O altă critică a vizat faptul că instanţa de apel nu putea fi ţinută de efectele lucrului judecat care decurg din decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în cauză, nefiind îndeplinite condiţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., pentru a se putea reţine puterea de lucru judecat.

Sub acest aspect recurenta a arătat că între cele două dosare există deosebiri în ceea ce priveşte problemele care au fost soluţionate de instanţe şi care au intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât nu se poate reţine automat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Intimata-pârâtă B., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece criticile invocate nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

S-a arătat că recurenta-reclamantă nu a indicat ce temei de drept ar fi fost încălcat de către instanţa de apel şi nici în ce modalitate, iar simpla interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii nu mai constituie motiv de casare.

Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, întrucât în mod corect a stabilit instanţa de apel că existenţa unui drept de creanţă nu justifică interesul recurentei pentru promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare, faţă de incidenţa art. 34 din Codul familiei.

Recurenta-reclamantă E. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte B., prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia, precum şi respingerea excepţiei nulităţii recursului.

Prin încheierea din data de 17 septembrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea către părţile cauzei a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, cu menţiunea că acestea pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii B. şi C. S.R.L. a admis în principiu recursul declarat de reclamanta E., împotriva deciziei civile nr. 1147A din 4 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă;a stabilit termen de judecată la data de 3 martie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin criticile formulate recurenta invocă, în esenţă, aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel în dezlegarea dată excepţiei lipsei de interes a recurentei în promovarea acţiunii.

Nulitatea absolută poate fi invocată, atât pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie, de orice persoană care justifică un interes - legitim, născut şi actual, personal şi direct - în legătură cu cauza de nulitate, ceea ce înseamnă că în categoria "oricărei persoane interesate" nu pot fi incluse persoanele străine de actul juridic încheiat şi care, prin promovarea acţiunii, nu ar urmări un folos practic.

Legitimitatea interesului presupune că persoana care formulează o pretenţie în justiţie trebuie să justifice legătura între pretenţia concretă formulată şi dreptul subiectiv civil afirmat ori situaţia juridică pentru a cărei realizare calea procesuală aleasă este obligatorie.

Interesul trebuie să fie născut şi actual, iar nu eventual, adică să existe la momentul exercitării acţiunii civile, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă ar rămâne în pasivitate şi nu ar recurge în acel moment la acţiune.

Interesul, ca şi condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, din perspectiva legitimităţii sale, a fost corect analizat de instanţă atât din perspectiva folosului practic, material şi moral urmărit de recurentă prin promovarea acţiunii cât şi prin raportare la dreptul obiectiv aplicabil speţei.

Justificarea interesului judiciar incumbă reclamantului şi vizează, în principal, momentul iniţierii demersului judiciar.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii.

Instanţa de apel a avut în vedere, în mod judicios, în analiză următoarele determinări: natura obligaţiei asumată de intimata-pârâtă prin contractul de credit; caracterul de bun propriu al imobilului ce formează obiectul contractului a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată prin acţiune; particularităţile pe care le prezintă răspunderea soţilor cu bunurile comune, atât din punctul de vedere al conţinutului cât şi din acela al întinderii acestui tip de răspundere; actualitatea interesului recurentei faţă de caracterul de bun propriu al imobilului în cauză şi, nu în ultimul rând, demersurile concrete pe care recurenta le-a întreprins în vederea valorificării drepturilor conferite de art. 1516 din C. civ.

Dreptul de creanţă invocat de recurentă prin acţiune izvorăşte două contracte de credit încheiate între recurentă, în calitate de creditoare şi G., în calitate de codebitori, astfel că datoria astfel contractată este o datorie comună a ambilor soţi.

Potrivit art. 351 C. civ., soţii răspund cu bunurile comune pentru: obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune, obligaţiile pe care le-au contractat împreună obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei, repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.

Art. 352 alin. (1) C. civ. prevede că, în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar cu bunurile proprii. Acest text de lege instituie, aşadar, o răspundere subsidiară a soţilor cu bunurile personale, numai în măsura în care bunurile comune s-au dovedit insuficiente pentru a acoperi datoria contractată împreună.

Bunul imobil în discuţie a fost dobândit de intimata-pârâtă înainte de căsătorie şi este bun propriu al acesteia conform art. 340 lit. a) C. civ., fiind astfel incidente dispoziţiile art. 352 alin. (1) C. civ., creditorul având, aşadar, obligaţia de a urmări întâi bunurile comune şi, numai în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, putându-se îndrepta şi împotriva bunurilor personale ale soţilor.

Întrucât recurenta nu a făcut dovada protejării dreptului său de creanţă în condiţiile legale mai sus evocate, intimata şi-a păstrat atributele dreptului de proprietate asupra imobilului bun propriu şi şi-a exercitat dreptul legal de a face acte de dispoziţie în legătură cu acesta.

Recurenta - reclamantă, în calitate de creditoare a intimatei a promovat o acţiune pentru asigurarea gajului general al creditorului, ca o măsură de protejare a unui drept personal din perspectiva art. 1558 C. civ., urmărind să-şi valorifice dreptul de creanţă prin conservarea unui bun propriu al unuia dintre soţii debitori, cu ignorarea dispoziţiilor privitoare la patrimoniul soţilor, datoriile comune ale soţilor şi la dreptul de urmărire al creditorilor chirografari.

Aşadar, existenţa în patrimoniul recurentei creditoare a unui drept de creanţă nu era suficientă în a conferi acesteia posibilitatea de a iniţia un demers judiciar având ca finalitate nulitatea unui act juridic translativ de proprietate asupra unui bun al intimatei debitoare, cu neluarea în considerare a naturii datoriei.

Caracterul legitim şi personal al interesului ar fi fost relevat numai în condiţiile executării bunurilor comune ale soţilor şi după dovedirea insuficienţei acestora în acoperirea datoriei comune, pentru a se rezulta un eventual interes în promovarea acţiunii.

Întrucât aceste aspecte nu au fost dovedite în cauză, recurenta-reclamantă nu se poate considera vătămată prin înstrăinarea imobilului bun propriu al intimatei şi nici nu poate justifica vreun interes în legătură cu acesta, născut şi actual, în cauză neputându-se identifica, în ceea ce o priveşte, încălcarea vreunui "drept subiectiv ameninţat"sau producerea unei "pagube iminente ce nu s-ar putea repara", în accepţiunea avută în vedere de art. 33 teza finală din C. proc. civ.

Aserţiunile recurentei privitoare la dreptul băncii de a solicita constituirea de garanţii suplimentare au un evident caracter speculativ şi irelevant în condiţiile în care clauzele înscrise în art. 9.3.5 din contractul de credit nr. x/2008, în art. 9.1 şi art. 11 din contractul de credit nr. x/2008 instituiau în favoarea băncii, dar numai în situaţia în care pe parcursul derulării creditului gradul de acoperire s-ar fi situat sub cel de la momentul contractării, dreptul de a solicita garanţii suplimentare. Or aceste clauze vizează o situaţie pur ipotetică, astfel că nu pot fi avute în vedere, cu atât mai mult cu cât nu se justifică constituirea unor anume garanţii care să privească în mod individual chiar imobilul ce a făcut obiectul actului juridic a cărui nulitate se solicită.

În plus aceste clauze au un pronunţat caracter de generalitate, nefiind relevante în analiză, întrucât nu precizează dacă garanţia reală vizează sumele provenite din vânzare bunurilor proprii sau a bunurilor comune ale soţilor.

Critica prin care recurenta invocă faptul că indisponibilizarea bunurilor comune nu afectează ordinea de urmărire instituită de lege nu poate fi primită întrucât argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici este bazată, în mod covârşitor, pe aspecte de fapt şi vizează demersurile pe care le-au întreprins recurenta şi banca pentru urmărirea bunurilor comune ale G.. Pentru aceste motive aceste critici nu pot fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ca şi critici de nelegalitate, întrucât vizează aspecte de netemeinicie.

Ultima critică, cea referitoare la faptul că instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut puterea de lucru judecat decurgând din decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2013, de asemenea, nefondată.

Principiul puterii de lucru judecat este consacrat de art. 1201 din C. civ. şi are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată, puterea de lucru judecat împiedicând contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie infirmate printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Cu alte cuvinte, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, ca autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau ca putere de lucru judecat, atunci când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie identitate de părţi, cauză şi obiect, această din urma ipoteză găsindu-şi incidenta în speţă.

Aşadar, din perspectiva principiului puterii de lucru judecat, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016, prin care s-a stabilit că dreptul creditorului de a formula o acţiune în nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun propriu al debitorului este condiţionat de probarea caracterului neîndestulător al bunurilor comune, ce pot fi valorificate, nu pot fi ignorate în raport de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate în raport cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta E., împotriva deciziei civile nr. 1147 din 4 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 martie 2020.