Housing authority’s contractual duty: mandate obligations characterized as result rather than diligence in government housing development disputes

Şedinţa publică din data de 3 martie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la 20 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. B. S.R.L., Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Enel Distribuţie Muntenia S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L. a solicitat:

- în principal, obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata sumei de 1.300 euro/lună pentru perioada cuprinsă între dată de 17.02.2012 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 46.800 euro, echivalentul sumei de 207.792 RON cu titlu de daune interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale, din care suma de 1.250 euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică a sumei exacte, iar 50 euro/lună reprezintă daunele morale, precum şi daunele interese ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei la cheie, pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă, localitatea Voluntari, judeţul Ilfov cu numărul cadastral x şi înscris în CF nr. x;

- în subsidiar, obligarea tuturor pârâţilor în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia evaluate provizoriu la 90% A.N.L. şi câte 0,83% pentru celelalte pârâte, la plata sumei de 1300 euro/lună, respectiv 5.772 RON/lună pentru perioada cuprinsă intre dată de 17.02.2012 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 46.800 euro cu titlu de daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale din care suma de 1250 euro/lună reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică, iar 50 euro/lună reprezintă daunele morale, precum şi daunele interese ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei, pe lotul x, în acelaşi amplasament menţionat anterior, în temeiul răspunderii civile contractuale pentru toate pârâtele şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale pentru A.N.L. şi S.C. B. S.R.L. şi a răspunderii civile delictuale pentru toate celelalte pârâte.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969 C. civ., art. 970 C. civ., art. 977 C. civ., Legea nr. 152/1998, art. 998- 999, art. 1003 C. civ., art. 43 alin. (2) Codul comercial.

Pârâţii Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti au formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi Primăriei Municipiului Bucureşti, Oraşului Voluntari şi Consiliului Local al oraşului Voluntari.

La data de 2 februarie 2017, reclamanta a solicitat instanţei majorarea câtimii pretenţiilor, în sensul majorării cuantumului daunelor morale cu suma de 300 euro/lună, de la suma de 50 euro/lună la suma de 350 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 17.02.2012 - 02.02.2017, precum şi daunele ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei la cheie pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă.

Prin încheierea din 15 octombrie 2015 tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia insuficientei timbrări, a respins ca neîntemeiate excepţia insuficientei timbrări şi pe cea a prescripţiei dreptului material la acţiune.

A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

A unit cu fondul excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi pe cea a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.

La termenul din 2 februarie 2017, reclamanta a renunţat la judecata cauzei în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin sentinţa civilă nr. 1325 din 13 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, prin Primar, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Enel Distribuţie Muntenia S.A. şi Distrigaz Sud Reţele S.R.L., astfel cum a fost precizată.

A fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamantă a următoarelor sume: 26.766 euro, echivalentul sumei de 120.740 RON cu titlu de daune pentru perioada cuprinsă între 17.02.2012 şi 20.02.2015; 504,9 euro/luna cu titlu de daune-interese ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei situate pe lotul x situat în Jud. Ilfov, Oraş Voluntari, cu nr. cadastral x şi înscris în CF nr. x, în amplasamentul Henri Coandă.

A fost obligată pârâta la daune morale către reclamantă în cuantum de 100 euro/luna începând cu 17.02.2012 şi până la predarea efectivă a locuinţei.

Au fost respinse ca lipsite de obiect excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active şi pasive. S-a respins ca lipsit de obiect petitul subsecvent cererii principale.

S-a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanţie formulată de Sectorul 1 şi Consiliul Local Sector 1.

A fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 14475,40 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu avocat, onorariu expert.

Împotriva sentinţei civile nr. 1325 din 13 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă au declarat apeluri pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., aceasta din urmă declarând apel şi împotriva încheierii de şedinţă din 15 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă.

Reclamanta A. a declarat apel incident împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia civilă nr. 674 din 23 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis excepţia inadmisibilităţii apelului Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor Ministerul Dezvoltării Administraţiei Publice şi al Fondurilor Europene, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, Enel Distribuţie Muntenia S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L. în solidar la plata de despăgubiri către reclamantă.

S-a respins apelul pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 1325 din 13 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Dezvoltării Administraţiei Publice şi al Fondurilor Europene, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, Enel Distribuţie Muntenia S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L., ca inadmisibil.

S-a respins apelul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., ca nefondat.

S-a respins apelul incident declarat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 1325 din 13 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, ca inadmisibil.

A fost respins apelul pârâtei Distrigaz Sud Reţele S.R.L. declarat împotriva încheierii din 15 octombrie 2015 şi a sentinţei civile nr. 1325 din 13 aprilie 2017, ca fiind lipsit de interes.

Împotriva deciziei nr. 674 din 23 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recursuri pârâtele Agenţia Naţională a Locuinţelor şi Distrigaz Sud Reţele S.R.L..

I Recursul pârâtei Agenţia Naţională a Locuinţelor a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În cuprinsul primei critici recurenta a relevat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva calificării date de instanţa de apel obligaţiilor asumate de A.N. L. prin contractul de mandat.

A precizat recurenta că atragerea răspunderii contractuale a A.N.L. trebuie analizată numai prin prisma prevederilor contractului de mandat - izvorul raportului juridic preexistent născut între reclamantă şi Agenţie.

În acest context recurenta a indicat contractele ce au generat drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor cauzei şi a făcut trimitere la dispoziţiile pe care le-a considerat relevante sub aspectul stabilirii răspunderii contractuale şi a naturii obligaţiilor astfel asumate (contractul de antrepriză generală nr. 14850/2007, contractul de mandat nr. HC 8/15 februarie 2008 prin care ANL, în calitate de mandatar, este împuternicită de către mandant să-l "reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire", contractul de construire nr. x/2008).

Recurenta a subliniat faptul că relaţia contractuală dintre ANL şi reclamantă are la bază contractul de mandat în temeiul căruia, reclamanta - în calitate de mandant, împuternicesc ANL - în calitate de mandatar - săo reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen, şi în conformitate cu condiţiile stabilite prin contractul de construire.

Recurenta a considerat că acestea sunt obligaţiile pe care ANL şi le-a asumat prin încheierea Contractului de mandat, un mandat de reprezentare, acordat pentru anumite operaţii determinate, prin care nu se numără şi aceea de a încheia acte juridice, a susţinut că mandatul în virtutea căruia ANL reprezintă reclamanta în relaţia sa cu constructorul presupune doar urmărirea executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire.

Recurenta a redat definiţia doctrinară a obligaţiei de diligenţă, a calificat astfel obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor asumată prin contractul de mandat, a susţinut că şi-a executat această obligaţie şi a arătat că nu există nicio clauză contractuală în baza căreia, în caz de nerespectare a termenului de predare a locuinţei, de către antreprenorul general, mandantul să poată obliga ANL sau ANL să fie răspunzătoare de plata unor despăgubiri, o astfel de clauză fiind stipulată în contractul de construire.

Recurenta a subliniat faptul că A.N.L. s-a implicat şi se implică activ de la începutul lucrărilor în amplasament şi până în prezent şi a considerat că demersul A.N.L. în realizarea utilităţilor este unul de mijloace (de diligentă), nu de rezultat faţă de faptul că A.N.L. nu are cum să finanţeze sau să realizeze efectiv lucrările pentru utilităţi deoarece ar fi contrar dispoziţiilor legale prevăzute atât de Legea nr. 152/1998 de înfiinţare a A.N.L. şi H.G. nr. 962/2001 (normele de aplicare la lege), din Legea locuinţei nr. 114/1996 cât şi de cele din legislaţia care reglementează alimentarea cu gaze şi energie electrică.

Recurenta a subliniat faptul că A.N.L. nu are prerogativă legală de a aloca sume de bani necesare realizării investiţiei în utilităţi şi nici nu are dreptul (conform Legii nr. 152/1998 de înfiinţare) de a executa efectiv prin proprii angajaţi sau de a contracta cu firme/operatori de profil, lucrările de execuţie necesare realizării reţelelor de canalizare, de alimentare cu apă, de comunicaţii, instalaţii de iluminat public, reţele de alimentare cu gaz metan, reţele de alimentare cu energie electrică, reţele de drumuri, sistematizare verticală şi dotări urbane.

Sub acest aspect recurenta concluzionează în sensul că A.N.L. nu are obligaţia legală şi nici nu şi-a asumat prin vreun document obligaţia asigurării finanţării şi realizării efective a lucrărilor de execuţie a utilităţilor în amplasamentul Henri Coandă, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel:

"...fapta culpabilă a A.N.L. constă în nefinalizarea imobilului, nerealizarea reţelei de utilităţi în termenul convenit... ".

Recurenta a precizat că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că există litigii pe rolul instanţelor de judecată, iniţiate de alţi beneficiari din cartierul Henri Coandă, împotriva membrelor semnatare ale Convenţiei MM 1909/2004, în care A.N.L. nu are calitate de pârât, având ca obiect lipsa de folosinţă a imobilelor din cauza nerealizării utilităţilor şi în care instanţele au constatat neîndeplinirea obligaţiilor de a realiza aceste utilităţi de către semnatarele Convenţiei, obligându-le, astfel, la plata despăgubirilor.

Pe de alta parte, s-a arătat, împrejurarea că A.N.L. are ca obiectiv realizarea locuinţelor pe credit ipotecar (dezvoltarea construcţiilor de locuinţe), nu schimbă natura juridică a contractului încheiat între părţi (mandat) şi nici nu modifică dispoziţiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Recurenta a arătat că prin art. 1 al contractului de mandat, se conferă A.N.L. atribuţii de reprezentare a beneficiarei-reclamante în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire. Or, noţiunea de "urmărire" defineşte acţiuni de diligentă şi nu de rezultat. A.N.L. are astfel obligaţia de a depune toate diligentele necesare obţinerii, atingerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul identificat şi stabilit prin contractul de construire.

Sub acest aspect recurenta a conchis în sensul că întinderea mandatului acordat Agenţiei este clar definită şi stabilită, încadrându-se în limitele şi particularităţile unui mandat convenţional tipic şi special, sens în care a făcut trimiteri la doctrină.

În baza aceluiaşi raţionament recurenta a considerat că instanţa de apel a încălcat şi principiul libertăţii contractuale înscris în art. 969 C. civ. şi a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor prin faptul că nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Recurenta a considerat că nu se pot contopi obligaţiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autorităţile locale, că nu se pot transfera obligaţiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt după cum pare sau nu mai favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimata, şi acceptat în acelaşi mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situaţie, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

S-a arătat că, în cauză, a fost denaturat adevăratul înţeles cuprins în actele ce ar fi trebuit să fie analizate întrucât, dacă instanţa ar fi cercetat atât obligaţiile asumate de pârâta Agenţia Naţională a Locuinţelor, cât şi pe cele instituite în sarcina celorlalţi pârâţi, era evident că pârâta Agenţia Naţională a Locuinţelor nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea vreunei obligaţii, pe care, de altfel, nu şi-a asumat-o contractual şi nicio vreo altă prevedere legală nu i-o impune.

A doua critică se referă la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva statuărilor instanţei cu privire la existenţa unui prejudiciu cauzat intimatei-reclamante de recurentă.

Recurenta a arătat, făcând trimiteri la doctrină şi jurisprudenţă că, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, în contractul de mandat şi în Convenţia MM 1909 nu s-a stipulat vreo clauză penală, tocmai în considerarea faptului că aceasta exista în contractul de construire încheiat exclusiv între reclamantă şi constructor.

S-a precizat că prejudiciul nu a fost dovedit de către reclamantă, iar prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat nu întruneşte condiţiile pentru a fi reparat, nefiind sigur sub aspectul întinderii acestuia.

Totodată, recurenta a arătat că intimata - reclamantă a înţeles să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. Or, s-a arătat, folosinţa este un atribut al dreptului de proprietate, iar dreptul de proprietate nu a fost constituit, context în care a apreciat că este netemeinică şi nelegală pronunţarea unei soluţii care vizează valorificarea unui drept de proprietate neconstituit încă.

A considerat recurenta că nu poate fi reţinută motivarea instanţei de apel cu privire la practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât s-ar ajunge la obţinerea unei soluţii unice în dosare diferite, cu elemente faptice diferite, doar în considerarea faptului că anumite chestiuni asemănătoare au fost tranşate deja. Astfel, se arată, ar fi nesocotit pe deplin rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevederile art. 22 C. proc. civ. devenind cu aplicabilitate extrem de restrânsă.

În raport cu practica judiciară, recurenta a apreciat că se poate afirma că există putere de lucru judecat şi cu privire la comportamentul diligent al A.N.L.

Astfel, s-a arătat că de aceeaşi putere de lucru judecat beneficiază atât Decizia ICCJ nr. 2042/7.12.2016, Decizia nr. 683/A/10.04.2017, Decizia ICCJ nr. 1227/2017, cât şi Decizia ICCJ nr. 458/2017 prin care s-a constatat că ANL şi-a asumat, în raporturile cu beneficiarii din cartierul Henri Coandă, obligaţii de diligentă şi că Agenţia nu poate fi obligată la plata unor daune interese pentru întârzierea în finalizarea construcţiilor sau pentru lipsa utilităţilor.

Prin cea din urmă critică recurenta invocă faptul că obligarea sa la plata daunelor morale, acordate în cuantum de 100 euro/lună începând cu 17 februarie 2002 şi până la predarea locuinţei, este o măsură abuzivă, nedovedită şi contrară legii, faţă de faptul că la dosar nu există vreo probă din care să rezulte un disconfort atât de mare care să justifice acordarea acestora.

II. Recursul pârâtei Distrigaz Sud Reţele S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Recurenta a apreciat că decizia instanţei de apel este nelegală cu privire la soluţia de respingere ca lipsit de interes a apelului declarat de pârâta Distrigaz Sud Reţele S.R.L. în raport cu soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dată de către prima instanţă, raportat la soluţia de respingere a acţiunii pe fond faţă de această pârâtă.

A considerat recurenta că, procedând astfel, instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 33 teza I C. proc. civ., fără să coroboreze şi să analizeze acest text legal şi cu teza a II-a a aceluiaşi articol.

Intimata-reclamantă A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursurilor declarate de pârâtele Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în argumentarea căreia s-a arătat că valoarea pretenţiilor se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, iar decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă prezentului litigiu, în raport cu prevederile art. 27 C. proc. civ. şi decizia nr. 52/2018 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe fondul recursurilor, s-a solicitat respingerea acestora şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Cu privire la recursul pârâtei Distrigaz Sud Reţele S.R.L. s-a arătat că nu pot fi reţinute criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 33 din acelaşi Cod.

Sub acest aspect, s-a arătat că cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată faţa de pârâta Distrigaz Sud Reţele S.R.L., iar instanţa de apel a reţinut în mod corect că pârâta Distrigaz Sud Reţele S.R.L. nu avea interes să formuleze apel împotriva sentinţei primei instanţe referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune. De altfel, dacă apelul formulat de către pârâta Distrigaz Sud Reţele S.R.L. s-ar fi admis, iar cererea de chemare în judecată ar fi fost respinsă ca prescrisă, societatea pârâtă Distrigaz Sud Reţele S.R.L. nu ar fi realizat niciun folos practic.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 458 coroborate cu dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes.

Referitor la recursul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a arătat, în principal, că este nefondat.

Astfel, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu au fost dezvoltate critici care să atragă incidenţa acestor motive de casare, fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ., recursul fiind nul în ceea ce priveşte acest aspect.

Criticile privind greşita calificare a calităţii recurentei-pârâte Agenţia Naţională a Locuinţelor şi a caracterului obligaţiilor acesteia sunt nefondate, reducerea acestei pârâte la unica şi simpla calitate de mandatar cu obligaţii de diligentă contravine rolului acestei instituţii de interes public, care acţionează ca un dezvoltator (sau investitor) pe piaţa imobiliară, fiind agent guvernamental pentru programe naţionale de locuinţe cu lege proprie de organizare şi hotărâre de guvern.

Intimata a apreciat ca nefondate criticile privind absenţa caracterului cert al prejudiciului, învederând faptul că reclamanta nu poate antrena răspunderea constructorului deoarece recepţia la terminarea lucrărilor nu se putea şi nu se poate realiza.

Lucrările de infrastructură şi de reţele utilitare pentru care s-a eliberat autorizaţia de construire nu au fost finalizate, iar imobilul nu poate fi utilizat pentru scopul care a stat la baza eliberării autorizaţiei de construire deoarece nu au fost finalizate lucrările de infrastructură edilitare.

In final, s-a arătat că sunt nefondate şi criticile privind greşita reţinere a puterii de lucru judecat, în temeiul dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nefiind suficientă invocarea unor decizii pronunţate în cauze similare, ci trebuie ca acestea să cuprindă dezlegări în strânsă legătura cu cauza în care se invocă puterea de lucru judecat.

Intimatul-pârât Judeţul Ilfov, prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului întrucât litigiul a fost pornit anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, iar decizia atacată nu este supusă recursului.

In susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului a fost invocată şi decizia nr. 52/2018 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtei Distrigaz Sud Reţele S.R.L., a solicitat admiterea recursului acesteia şi casarea deciziei atacate, întrucât apelul pârâtei Distrigaz Sud Reţele S.R.L. îndeplineşte toate condiţiile de exercitare a unei acţiuni civile,astfel cum sunt instituite de dispoziţiile art. 32 alin. (1) C. proc. civ. şi, implicit, condiţia interesului consacrată de dispoziţiile art. 33 teza I din acelaşi Cod.

Totodată, prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce pot fi încadrate în art. 488 C. proc. civ.

In prealabil, s-a arătat că, prin recursul declarat, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a adus nicio critică de nelegalitate cu privire la soluţia instanţei de apel de respingere ca inadmisibil a apelului formulat în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Administraţiei Publice şi al Fondurilor Europene, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Enel Distribuţie Muntenia şi Distrigaz, raportat la dispoziţiile art. 478 din C. proc. civ.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel, de respingere ca inadmisibil a apelului formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe în contradictoriu cu pârâţii menţionaţi mai sus, a intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel, recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe vizează exclusiv soluţia instanţei de apel privind apelul formulat în contradictoriu cu reclamanta A..

Pe fondul recursului, s-a susţinut că, în măsura în care pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a făcut dovada existenţei unor cauze exoneratoare de răspundere, faţă de dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia, coroborate cu obligaţiile asumate de aceasta prin contractul de mandat, Convenţia MM 1909 şi prin contractul de antrepriză generală, se impune a se da prevalentă răspunderii contractuale exclusive a mandatarului pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Recurenta-pârâtă Distrigaz Sud Reţele S.R.L., prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a susţinut că recursul acesteia este parţial inadmisibil, dat fiind că niciunul din motivele pe care le-a invocat nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, în ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că multe dintre argumentele invocate de recurenta-pârâtă pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe sunt reiterări ale motivelor dezvoltate în cadrul cererii de apel, rezultând astfel caracterul nefondat al recursului.

Recurenta-pârâtă Distrigaz Sud Reţele S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante A., prin care a combătut excepţia inadmisibilităţii recursului, solicitând respingerea acesteia întrucât Curtea Constituţională a constatat că neluarea în considerare a deciziei de neconstituţionalitate reprezintă o încălcarea art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Totodată, s-a solicitat respingerea argumentelor invocate de intimata-reclamantă în combaterea recursului, nefiind arătate pentru care considerente sau raţionamente juridice ar fi nefondat motivul de recurs invocat.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 2 aprilie 2019 Înalta Curte a comunicat părţilor raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor cu menţiunea că părţile pot depune un punct de vedere cu privire la acesta.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 15 octombrie 2019 Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursurilor, invocată de intimata-reclamantă A. şi de intimatul-pârât Judeţul Ilfov.

A respins excepţia nulităţii recursurilor, invocate de intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de recurenta-pârâtă Distrigaz Sud Reţele S.R.L..

A admis în principiu recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi Distrigaz Sud Reţele S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 674 din 23 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a stabilit termen de judecată la 14 ianuarie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

I Recursul pârâtei S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. este nefondat.

Prin acţiune reclamanta a solicitat, în principal, obligarea pârâtei A.N.L. la plata daunelor interese iar, in subsidiar, obligarea tuturor pârâtelor inclusiv, a pârâtei S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. la plata daunelor interese.

Dat fiind faptul că instanţa de fond a admis capătul principal al cererii de chemare in judecată, capătul subsidiar de cerere a fost respins ca neîntemeiat.

Prin apelul formulat împotriva încheierii premergătoare din data de 15 octombrie 2015 şi a sentinţei civile nr. 1325/13.04.2017 pârâta Distrigaz Sud Reţele S.R.L. a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Conform art. 33 teza I C. proc. civ. interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual iar art. 458 C. proc. civ. recunoaşte posibilitatea exercitării căilor de atac numai persoanelor aflate în proces care justifică un interes.

Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale în condiţiile în care faţă de această pârâtă acţiunea a fost respinsă pe fond ca neîntemeiată, o ipotetică reluare a judecăţii prin admiterea apelului acestei părţi cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune neaducând acestei recurente-pârâte niciun folos practic şi actual.

În acest context, soluţia instanţei de apel, de respingere a apelului S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. ca fiind lipsit de interes este corectă şi nu încalcă dispoziţiile art. 33 teza I C. proc. civ.

II. Recursul A.N.L. este nefondat.

Criticile subsumate motivului de recurs de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite pentru motivele ce se vor arăta.

Critica referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat şi a calificat obligaţiile care revin A.N.L. conform contractului de mandat, recurenta-pârâtă susţinând în esenţă că aceste obligaţii sunt de mijloace (de diligenţă), nu de rezultat, este nefondată.

Contractul de mandat a avut ca finalitate îndeplinirea prevederilor contractului de antrepriză general, prin care recurenta ANL, în calitate de mandatar, s-a obligat faţă de intimata-reclamantă să o reprezinte în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construire, să încheie în numele şi pe seama sa contractul de construire cu antreprenorul general, precum şi alte acte juridice necesare construirii locuinţei reclamantei.

Prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe s-a stabilit la art. 1 " Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. (2) A.N.L. este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară". Evocata lege a conferit astfel A.N.L. calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În conformitate cu dispoziţiile art. 61 punctele 4 şi 5 din Legea nr. 152/1998 în forma modificată prin O.U.G. nr. 66/2001 în vigoare la data încheierii contractului de antrepriză generală şi a contractului de mandat, recurenta trebuia să realizeze anual un program de investiţii în colaborare cu organele administraţiei publice locale care îi puneau la dispoziţie terenuri viabilizate înainte de edificarea construcţiilor, cu toate facilităţile asigurate de la bugetele locale, aprobarea documentaţiilor tehnico economice ale obiectivelor de investiţii incluse in programul prevăzut la punctul 4, făcându-se în condiţiile legii. In realizarea acestui obiect de activitate, ANL a fost abilitată de lege să încheie convenţii cu autorităţile administraţiei publice locale pentru asigurarea accesului la terenuri ori asigurarea facilitaţilor.

În scopul finalizării proiectului Henri Coandă recurenta ANL, a încheiat sau a impus încheierea contractelor constând în: contractul de mandat, contractul de antrepriză şi contractul de construire, Convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, Convenţia nr. 194/09.01.2004 încheiată între ANL şi S.C. ELECTRICA S.A. FDEE Muntenia Sud, precum si Convenţia nr. 15580/22.12.2003 încheiată între ANL şi SC. Distrigaz Sud S.A., convenţii ce sunt indisolubil legate între ele, completându-se unele cu altele.

Aşadar, Contractul de mandat a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 prin care ANL a fost abilitată să încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu cu reclamanta - contract de mandat cu titlu oneros - ANL a fost împuternicită să urmărească execuţia şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, părţile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

În acest context legal şi convenţional, recurenta A.N.L. era ţinută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi să răspundă exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 din C. civ. de la 1864.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţa de apel a reţinut că obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că ANL se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen. Din acest punct de vedere contractul de mandat are caracterele unui act juridic complex, prin care intimata - reclamantă a împuternicit ANL să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

Obligaţiile mandatarei Agenţia Naţională pentru Locuinţe - ca fiind de rezultat, decurg şi din faptul că mandatul nu era cu titlu gratuit, fiind cu titlu oneros, dispoziţiile contractuale şi legale deja menţionate completându-se şi cu dispoziţiile C. civ. 1864 referitoare la mandat (mandatara Agenţia Naţională pentru Locuinţe fiind remunerată cu o cotă procentuală).

Critica referitoare la absenţa caracterului cert al prejudiciului este, de asemenea, nefondată.

Inexistenţa unei clauze penale în contractul de mandat nu este de natură să înlăture răspunderea patrimonială a recurentei A.N.L., aceasta fiind ţinută să răspundă pentru neîndeplinirea obligaţiilor din contractul de mandat şi care a determinat nepredarea locuinţei la termen, lipsa de folosinţă a bunului ce trebuia predat producând în patrimoniul intimatei-reclamante un prejudiciu continuu, statuările instanţei de apel cu privire la această chestiune fiind corecte.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe, ca agenţie a statului şi coordonator al Proiectului Guvernamental Henri Coandă (conform convenţiei MM 1909/06.045.2004 şi Legii 152/1998) trebuie să suporte riscul oricărei greşeli sau erori ce aparţine autorităţilor statului, sau să se îndrepte cu o cerere de chemare în garanţie, erorile neputând fi remediate cu suportarea riscului de către persoana fizică în cauză, care ar fi expusă unei sarcini excesive şi disproporţionate, caz în care s-ar ajunge la o ingerinţă asupra dreptului de folosinţă ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, ceea ce este de natură să atragă încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Este de remarcat faptul că, în mod redundant, recurenta Agenţia Naţională pentru Locuinţe aduce în susţinerea recursului argumente care vizează necesitatea de a se lua în considerare şi culpa pârâţilor din acţiune. Aceste aserţiuni nu pot fi acceptate întrucât, în mod legal, instanţa de control judiciar a respins cererea de apel, în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor Ministerul Dezvoltării Administraţiei Publice şi al Fondurilor Europene, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primar general, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, Enel Distribuţie Muntenia S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L. în solidar la plata de despăgubiri către reclamantă, ca inadmisibilă, întrucât în faţa instanţei de fond recurenta ANL nu a formulat pretenţii proprii împotriva intimatelor - pârâte semnatare ale Convenţiei MM nr. 1909/2004, această pârâtă având posibilitatea legală să cheme în judecată sau în garanţie, în prezentul proces, pe cei pe care-i consideră responsabili de neîndeplinirea mandatului său. Astfel, soluţia instanţei de apel, de respingere ca inadmisibil a apelului formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe în contradictoriu cu pârâţii mai sus amintiţi, a intrat în puterea lucrului judecat, chestiunea pusă în discuţie nemaiputând forma obiectul unei noi judecăţi.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 privind nesocotirea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., privind greşita reţinere a puterii de lucru judecat din perspectiva art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este nefondată.

Principiul puterii de lucru judecat consacrat de art. 1201 din C. civ. are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singura dată, puterea de lucru judecat împiedicând contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie infirmate printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

În dosarul nr. x/2012 al ICCJ, finalizat prin decizia nr. 2042/07.12.2016, invocată de recurentă, instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în rezoluţiunea contractului de mandat, neexistând identitate între părţi, obiect şi cauză.

În ceea ce priveşte decizia anterioară, invocată de recurentă, se reţine că instanţa a avut în vedere, referitor la fapta ilicită a recurentei A.N.L. şi vinovăţia exclusivă a acesteia, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin care s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtei A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă" (…), pârâta fiind obligată să dispună toate măsurile administrative în acest sens în termen de şase luni de la data pronunţării respectivei decizii, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În această cauză, Înalta Curte a apreciat că decizia evocată prezintă putere de lucru judecat întrucât ea cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte A.N.L. faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", aşadar şi cu privire la imobilul intimatului-reclamant din acea cauză, C., aflat, în mod incontestabil, la data promovării cererii de chemare în judecată în acelaşi stadiul de nefinalizare ca şi celelalte imobile.

Critica vizând obligarea recurentei la plata de daune morale este susţinută de argumente care readuc în discuţie interpretarea situaţiei de fapt prin reevaluarea probatoriului administrat, iar nu aspecte propriu-zise de nelegalitate, împrejurare ce face imposibilă exercitarea controlului de legalitate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, Constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi de pârâta Distrigaz Sud Reţele S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 674 din 23 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 martie 2020.