Truck crash injury claim partly cassated and remanded after insurer standing and coverage limits left unresolved.

Şedinţa publică din data de 3 martie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda la data de 10.11.2005, sub nr. x/2005 (222/328/2005), reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L. obligarea acestora, în solidar, la plata despăgubirilor materiale, respectiv a diferenţei dintre salariul net şi diurna de care ar fi beneficiat dacă nu avea accidentul şi pensia de boală cumulată cu ajutorul social de handicapat, respectiv o diferenţă de 1.526,40 RON, de la data producerii accidentului, 02.06.2004, până la eventuala modificare a stării sanitare, cu dobânzile legale de la rămânerea definitivă a sentinţei până la data plăţii, a sumei de 700 RON, reprezentând costul transporturilor efectuate de la Turda la Cluj-Napoca pentru a se prezenta la medic în vederea efectuării tratamentului obligatoriu, a sumei de 800 RON reprezentând costul medicamentaţiei, cu dobânzile legale de la rămânerea definitivă a sentinţei la data plăţii, obligarea pârâţilor la o rentă lunară în sumă de 500 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, cu dobânzile legale de la rămânerea definitivă a sentinţei până la data plăţii, la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale, cu dobânzile legale de la rămânerea definitivă a sentinţei până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că la data de 31.05.2004, fiind angajat şofer la pârâtă, l-a însoţit pe colegul său, pârâtul B., într-o cursă externă de transport marfă pe ruta România - Franţa, cu autocamionul marca x, număr de înmatriculare x, şi remorca cu număr de înmatriculare x, deoarece acesta avea probleme cu vederea. În data de 02.06.2004, ca urmare a culpei pârâtului, s-a produs accidentul de circulaţie grav, în urma căruia reclamantul a suferit vătămări, fiind transportat cu elicopterul la Clinica de Urgenţă Ludwigshafen, unde a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale soldate cu amputarea piciorului drept deasupra genunchiului. Toate acele leziuni rezultă din Decizia de amendare a Judecătoriei Sinsheim din data de 07.12.2004 şi din referatul Clinicii de Urgenţă Ludwigshafen, unde a fost internat până în data de 01.08.2004.

În urma accidentului, reclamantul a fost pensionat la data de 28.09.2004 în gradul 2 de invaliditate, având o pensie de 162 RON şi un ajutor social de handicapat de 45 RON. Acesta a suferit prejudiciul material şi moral cauzat din vina pârâtului, în calitate de prepus al pârâtei, iar obligaţia de reparare integrală a prejudiciului cauzat revine acestora în solidar. Reclamantul nu a solicitat costul despăgubirilor ce au fost achitate până la momentul introducerii acţiunii, dar costurile viitoare urmează să fie suportate de pârâţi.

Cu privire la despăgubirile materiale, a arătat că le dovedeşte cu deciziile de pensionare, cu menţiunea că pentru perioada internării nu a primit concediu medical sub formă de bani, ci a fost plătit cu acelaşi salariu, mai puţin diurna. Cu privire la renta lunară, a arătat că este justificată, atât timp cât avea vârsta de 27 ani, şi urmare a pierderii piciorului a fost obligat să depună un efort suplimentar pentru toate activităţile pe care le va desfăşura, până la sfârşitul vieţii, având nevoie şi pentru viitor de multiple intervenţii chirurgicale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1149/19.05.2016, pronunţată de Judecătoria Turda, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D., invocată de aceasta prin întâmpinare şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta D., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, a fost admisă în parte cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L. şi B., au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plăteasca reclamantului suma de 78.507 RON, reprezentând venitul nerealizat de către reclamant, de la data producerii accidentului, până la momentul pronunţării sentinţei, suma de 10.199 RON, cu titlu de daune materiale, suma de 50.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, respectiv a dobânzii legale aferente acelei sume, începând cu data înregistrării acţiunii (10 noiembrie 2005), până la momentul achitării sumei. Au fost obligaţi pârâţii în solidar la plata către reclamant a unei rente lunare de 100 euro, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei. A fost obligat reclamantul la plata către pârâta S.C. C. S.R.L. a sumei de 5.536 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi cheltuieli traducere.

Prin încheierea civilă pronunţată în şedinţa publică din data de 9 iunie 2016, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenta S.C. C. S.R.L. şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta sentinţei civile nr. 1149/19.05.2016, pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2005, în ceea ce priveşte calea de atac, urmând a se reţine "cu drept de apel", iar nu "cu drept de recurs".

Împotriva sentinţei civile nr. 1149/19.05.2016, pronunţată de Judecătoria Turda în dosar nr. x/2005 au declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L., reclamantul A. şi pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 79/A/2017 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj la data de 16 ianuarie 2017 în dosar nr. x/2005, s-au admis apelurile declarate de apelanţii C. S.R.L. şi B. în contradictoriu cu intimaţii A., D. S.A. şi FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII împotriva sentinţei civile nr. 1146/19.05.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Turda, pe care a anulat-o şi a reţinut cauza spre soluţionare în primă instanţă.

Totodată, s-a respins ca rămas fără obiect apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1146/19.05.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Turda.

Pentru a dispune în acest sens s-a reţinut faptul că judecătoria a încălcat normele de competenţă materială care stabileau cu caracter imperativ faptul că tribunalele sunt instanţele competente să soluţioneze în primă instanţă acele litigii a căror valoare depăşeşte suma de 100.000 RON, dispoziţii prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. în forma în vigoare la data de 10.11.2005

În urma anulării sentinţei pronunţate de Judecătoria Turda şi reţinerii acesteia pentru judecată în primă instanţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj ca şi cauză directă, la data de 15 septembrie 2017, sub număr dosar x/2017

Prin încheierea de şedinţă din data de 2 noiembrie 2017, instanţa a dispus citarea în cauză a Biroului Asigurătorilor Auto din România în locul pârâtului Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a Biroului Asigurătorilor Auto din România reţinând dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, conform cărora s-a stabilit faptul că începând cu data intrării în vigoare a legii menţionate, BAAR va prelua întregul patrimoniu al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii şi se va reorganiza în conformitate cu dispoziţiile legii amintite, precum şi incidenţa prevederilor alin. (6) al art. 39 care statuează asupra faptului că, de la data preluării patrimoniului de către B.A.A.R., Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii se va dizolva.

Prin încheierea civilă pronunţată la data de 7 decembrie 2017, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Specializat Cluj de soluţionare a cererii formulate şi precizate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A. fostă S.C. D. S.A. şi BIROUL ASIGURĂTORILOR AUTOTURISMUL DIN ROMÂNIA iniţial FONDUL DE PROTECŢIE AL VICTIMELOR STRĂZII, excepţie invocată de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 1687 din 25.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins excepţia puterii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâta S.C. C. S.R.L., s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D., invocată pârâtă şi, pe cale de consecinţă, s-a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., înmatriculată la Registrul Comerţului sub nr. x/1991, CUI x, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

De asemenea, s-a respins, ca fiind rămasă fără obiect, excepţia perimării acţiunii şi puterii de lucru judecat invocate de pârâta S.C. D. S.A., s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei BIROUL ASIGURĂTORILOR AUTO DIN ROMÂNIA fost FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII, invocată pârâtă şi, pe cale de consecinţă, s-a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR AUTO DIN ROMÂNIA fost FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a respins ca fiind rămasă fără obiect excepţia prescripţiei şi excepţia prematurităţii acţiunii invocate de pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR AUTO DIN ROMÂNIA fost FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII, s-a admis, în parte, cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L., şi B. şi au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 187,2 RON, reprezentând venitul nerealizat de către reclamant, de la data producerii accidentului, până la momentul pronunţării sentinţei şi o rentă lunară în cuantum de 1.162 RON începând cu data pronunţării sentinţei, fiind obligaţi pârâţii în solidar la plata către reclamant a sumei de 10.199 RON, cu titlu de daune materiale.

S-au respins, ca nefondate, restul pretenţiilor materiale formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâţii şi cererea având ca obiect obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente rentei lunare solicitate, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii, au fost obligaţi pârâţii S.C. C. S.R.L. şi B., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, respectiv a dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată, 10 noiembrie 2005, şi până la data achitării integrale a debitului principal, au fost obligaţi pârâţii C. S.R.L. şi B., în solidar, să-i achite reclamantului suma de 187 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi obligă reclamantul la plata către pârâta S.C. C. S.R.L. a sumei de 12.969 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dispune compensarea până la cuntumul sumei mai mici şi obligă reclamantul la plata diferenţei în cuantum de 127.82 RON cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din camera de consiliu pronunţată de tribunal la data de 11 ianuarie 2019, s-a admis sesizarea din oficiu referitoare la îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivul sentinţei civile nr. 1687/25.10.2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr. x/2017, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei, în cuprinsul alin. (9), în sensul obligării pârâţilor în solidar la plata către reclamant a sumei în cuantum de 7.703,20 RON cu titlu de venit nerealizat de către reclamant, de la data producerii accidentului până la momentul pronunţării sentinţei şi nu "a sumei de 187,2 RON reprezentând venit nerealizat de către reclamant, de la data producerii accidentului, până la momentul pronunţării sentinţei"…cum din eroare s-a menţionat.

S-a dispus efectuarea cuvenitelor rectificări în ambele exemplare ale sentinţei.

Analizând pretenţiile deduse judecăţii, formulate şi precizate de către reclamant, cu luarea în considerarea a poziţiilor procesuale exprimate de pârâte, ţinând cont de ansamblul probatoriul administrat în cauză, după reţinerea cauzei spre competentă judecată în prima instanţă de către Tribunalul Specializat Cluj, instanţa a analizat cu prioritate excepţia puterii pozitive de lucru judecat invocată de către pârâta S.C. C. S.R.L. prin raportare la susţinerile acesteia conform cărora în cuprinsul dosarului 7 O 243/05 a Tribunalului Landului Heidelberg instanţa a stabilit faptul că litigiul dintre reclamant şi pârâtă este unul specific dreptului muncii, astfel încât solicitarea reclamantului de a obţine despăgubiri pe temei delictual a fost respinsă ca inadmisibilă.

Tribunalul a considerat însă că hotărârea pronunţată de instanţa germană a fost una care avea ca obiect acordarea unor sume echivalente a ceea ce în legislaţia noastră naţională reprezintă ajutor public judiciar, şi că o analiză efectuată într-o astfel de cerere nu poate avea autoritate de lucru judecat faţă de solicitarea formulată de reclamant adresată instanţei române pe temeiul răspunderii civile delictuale, remediu apreciat de instanţă ca fiind admisibil.

Analizând cererea prin raportare la dispoziţiile legale invocate, tribunalul a reţinut faptul că pretenţiile reclamantului au ca temei răspunderea civilă delictuală, împrejurare faţă de care, în sarcina acestuia dispoziţiile art. 998 şi 999 din C. civ. reglementau obligaţia îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei dau culpei persoanei faţă de acre se pretinde repararea prejudiciului suferit.

S-a menţionat în analiza condiţiilor ce se impun a fi întrunite cumulativ faptul că prin decizia de amendare pronunţată de Judecătoria Sinsheim a fost stabilită vinovăţia pârâtului B. de către o instanţă penală, vinovăţia acestuia constând în nerespectarea unei distanţe suficiente de siguranţă între autovehicule, neadaptarea vitezei la condiţiile de trafic, fără însă a se putea reţine în exclusivitate în cauză culpa pârâtului în producerea accidentului, în opinia tribunalului reclamantul având o culpă proprie, constând în aceea că nu purta centura de siguranţă la momentul producerii accidentului.

Pentru a stabili în acest sens şi pentru a se reţine existenţa culpei comune, tribunalul a avut în vedere faptul că pârâtul B., implicat în calitate de conducător autoturismul în acelaşi accident de circulaţie din data de 2 iunie 2004, purtând centura de siguranţă, nu a suferit nici un fel de leziuni fizice în urma impactului cu remorca autocamionului aflat în faţa sa.

Din cuprinsul înscrisurilor comunicate instanţei de către autorităţile germane, respectiv a deciziei de amendare, rezultă faptul că reclamantul a trecut prin parbrizul din faţă al autovehiculului în care se afla, fiind situat în cabina acestuia, în partea dreaptă a conducătorului autoturismul. Fracturile şi leziunile pe care le-a suferit reclamantul confirmă împrejurarea că acesta a părăsit cabina în care se afla, fapt confirmat şi de către pârâtul B. care în cuprinsul interogatoriului administrat de către instanţa specializată a susţinut că reclamantul ar fi încercat să părăsească cabina la momentul producerii accidentului, pentru a se salva. Pârâtul a mai arătat că la momentul impactului, reclamantul se afla cu picioarele pe bordul camionului şi că, în urma impactului, l-a găsit pe reclamant în partea laterală cu axa a doua a remorcii autocamionului pe care-l conducea, pârâtul fiind cel care l-a ridicat pe reclamant şi l-a dus în faţa autovehiculului, unde a fost găsit de organele de poliţie.

Faţă de data la care s-a produs accidentul, deşi instanţa a solicitat autorităţilor competente, respectiv Judecătoriei Sinsheim şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Heindelberg comunicarea tuturor înscrisurilor întocmite cu ocazia cercetării la faţa locului, inclusiv a fotografiilor efectuate cu acea ocazie, a măsurătorilor făcute de către organele de poliţie şi a expertizelor efectuate în dosar, acte a căror existenţă rezulta din menţiunile efectuate în cuprinsul ordonanţei penale emise de Judecătoria de Primă Instanţă Sinsheim, din dosarul instanţei specializate, comunicarea acestor înscrisuri absolut apreciate ca fiind necesare pentru stabilirea dinamicii producerii accidentului nu a fost posibilă întrucât acestea nu mai existau în materialitatea lor, autorităţile germane comunicând faptul că sunt în imposibilitate de a le remite instanţei întrucât în cauză dosarul penal a fost deja parţial distrus, fiind comunicate instanţei doar înscrisurile care mai existau.

Pe cale de consecinţă, deşi iniţial pârâta S.C. C. S.R.L. a solicitat administrarea de către instanţă a probei constând în efectuarea unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili dinamica producerii accidentului şi a împrejurării dacă reclamantul purta sau nu centura de siguranţă, faţă de împrejurarea că acesta a arătat că nu îşi mai aminteşte aspecte legate de acest fapt, partea pârâtă a revenit asupra cererii în probaţiune, în condiţiile în care nu exista posibilitatea de a se pune la dispoziţia expertului înscrisurile încheiate de autorităţile germane cu ocazia accidentului.

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat faptul că este certă împrejurarea că reclamantul se afla în afara cabinei autovehiculului condus de pârât, după momentul impactului cu autovehiculul ce rula în faţa sa, fapt care demonstrează lipsa purtării centurii, cu atât mai mult cu cât, din decizia de amendare emisă de Judecătoria Sinsheim a rezultat faptul că reclamantul a fost proiectat prin parbriz, vătămările corporale suferite fiind rezultatul acestuia fapt.

Nu s-a reţinut starea de fapt afirmată de către pârâtul B. conform căreia reclamantul ar fi încercat, la momentul impactului, să părăsească cabina autovehiculului în care se afla, în condiţiile în care nu există nicio dovadă în acest sens, acestea susţineri intrând în contradicţie cu menţiunile făcute de către instanţa germană în cuprinsul hotărârii penale în baza căruia a fost sancţionat pârâtul cu o amendă penală.

Tribunalul a considerat, în aceste condiţii în care culpa nu a fost posibil să fie determinată printr-un raport de expertiză tehnică de specialitate, că se impune a fi reţinută culpa comună în proporţie de 50% atât în sarcina pârâtului B., cât şi în sarcina reclamantului A., culpa reclamantului rezultând dintr-o analiză comparativă a situaţiei pârâtului B. care, purtând centura de siguranţă nu a suferit niciun fel de vătămări, faţă de cea a reclamantului care a fost proiectat pe geam şi a suferit grave leziuni corporale care în final au condus şi la o stare de infirmitate permanentă, confirmată şi de concluziile raportului de expertiză medico-legală, probă dispusă de instanţa specializată în urma solicitării formulate de pârâta S.C. C. S.R.L.

Tribunalul a reţinut faptul că s-a dovedit raportul de cauzalitzate între starea de infirmitate a reclamantului în urma amputării coapsei drepte la 1/3 şi accidentul produs la data de 2 iunie 2004, în condiţiile în care tribunalul apreciază că se impune şi reţinerea unei culpe comune imputată atât reclamantului, cât şi pârâtului, în proporţie de 50%, având consecinţele mai sus menţionate. Nu a putut fi reţinută în mod exclusiv culpa reclamantului în produicerea accidentului, în condiţiile în care s-a stabilit printr-o hotărâre penală pronunţată de autorităţile germane, hotărâre neatacată de către pârât, faptul că acesta se face vinovat de vătămarea corporală a reclamantului, ca urmare a nerespectării reglementărilor specifice pe drumurile publice confor legislaţiei germane, neadaptarea vitezi la condiţiile de trafic şi a distanţei minime obligatorii faţă de autovehiculul care circula în faţă.

În ceea ce priveşte vinovăţia, tribunalul a reţinut şi faptul că, în sarcina pârâtului B. se impune a fi reţinută sub forma culpei, fără prevedere, în condiţiile în care, în calitate de conducător autoturismul trebuia şi putea să prevadă faptul că conduita sa la volanul autovehiculului era de natură să genereze un accident rutier cu consecinţe directe asupra stării de sănătate a reclamantului, în condiţiile în care circula cu o viteză neadaptată la trafic şi cu nerespectarea unei distanţe corespunzătoare faţă de autovehiculul aflat în faţa sa.

În ceea ce priveşte prejudiciul, s-a apreciat că acesta a rezultat în mod neechivoc din cuprinsul raportului de expeetiză, precum şi din cuprinsul tuturor actelor medicale eliberate de autorităţile germane, precum şi a celor eliberate de autorităţile medicale din ţară, în urma repatrierii reclamantului ce a avut loc la data de 31 august 2004.

Tribunalul a considerat că răspunderea contractuală revenea pârâtei, în baza contractului de muncă încheiat cu reclamantul, doar în condiţiile în care prejudiciile materiale suferite de acesta erau rezultatul culpei angajatorului or, în cazul în sepţă, nu s-a imputat angajatorului o astfel de culpă şi, în concret, din starea de fapt, a rezultat faptul că prejudiciile materiale şi vătămările corporale suferite de reclamant s-au datorat faptei prepusului, cu care de altfel, partea avea un raport de muncă rezultat din încheierea contractului individual de muncă x/11.03.2004.

S-a apreciat că, în cauză, a fost dovedită îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, implicit dovada culpei prepusului, comitentul urmând a fi obligat să răspundă, în temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ. în condiţile în care există o fapta ilicită săvârşită de către prepus din culpă. Din analiza textului prevăzut de art. 1000 alin. (3) C. civ., a rezultat raportul de prepuşenie în condiţiile în care pârâtul B. era angajat al pârâtei S.C. C. S.R.L., fiind dovedită şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus, în cadrul funcţiilor încredinţate de promitent, nefiind contestat de către pârâtă faptul că ambii conducători auto au fost trimişi pentru efectuarea unui transport internaţional, în condiţiile în care reclamantul se afla în perioada de probă.

Instanţa a considerat că, în condiţiile în care comitentul ar fi stabilit în mod neechivoc respectarea de către reclamantul şi de către pârât, în calitate de conducători autoturismul, a unui anumit program strict ce impunea conducerea autovehiculului pe anumite intervale de timp şi pe un anumit teritoriu, era necesară prezentarea unor înscrisuri comunicate celor 2 conducători auto, împrejurare care nu a fost dovedită în cauză, pe de o parte. Pe de altă parte, tribunalul a considerat esenţial a se menţiona faptul că prepusul nu a săvârşit fapta prejudiciabilă, acţionând în propriul său inetres, ori cu prilejul desfăşurării unei activităţi ce nu se încadrează în funcţia ce i s-a încredinţat prin depăşirea atribuţiilor conferite sau printr-o exercitare abuzivă.

Instanţa a considerat că reclamantul era îndreptăţit să formuleze o acţiune întemeiată pe temeiul răspunderii civile delictuale împotriva acelei persoane în sarcina căreia se poate reţine culpa directă în producerea prejudiciului suferit şi că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este admisibilă în cauză în condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., fiind dovedită îndeplinirea cumulativă a condiţiilor în baza cărora poate fi antrenată răspunderea conform art. 998 şi 999 din C. civ.

Raportat la aceste considerente excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de pârâta S.C. C. S.R.L. s-a impus a fi respinsă ca nefondată.

În ceea ce priveşte prejudiciul, s-a menţionat faptul că reclamantul a solicitat prin cererea formulată şi precizată ulterior, la data de 13 decembrie 2012, sub aspectul cuantumului daunelor solicitate, obligarea pârâţilor în solidar, la plata daunelor materiale în cuantum de 20.398,2 RON, reprezentând contravaloarea unor cheltuieli ocazionate, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, anexate cererii de chemare în judecată, pretenţii pe care tribunalul le-a apreciat ca fiind fondate, fiind consecinţa directă a accidentului suferit de către reclamant, sumele reprezentând plăţi efectuate de către reclamant la instituţiile medicale la care s-a prezentat în vederea efectuării unor intervenţii şi controale de specialitate, contravaloarea achiziţionării unor proteze pe care a suportat-o după întoarcerea în ţară, cu menţiunea că contravaloarea primei proteze a fost suportată de către pârâta S.C. C. S.R.L., fapt dovedit atât de înscrisuri, cât şi prin declaraţiile martorilor audiaţi, fapt necontestat de către reclamant.

În cuprinsul acestui cuantum al despăgubirilor se include şi o adaptare a comenzilor autovehiculului achiziţionat de reclamant pentru a-i da posibilitatea să se deplaseze, în condiţiile în care acesta prezintă amputarea femurului piciorului drept, precum şi contravaloarea în sumă modică a unor deplasări efectuate de reclamant pentru schimbarea protezei la Oradea şi pentru controale lunare care i-au fost recomandate, faţă de leziunile suferite în urma accidentului.

Reţinând însă culpa comună a reclamantului şi a pârâtului în producerea prejudiciului, tribunalul a admis doar în parte, pentru suma de 10.199,10 RON, solicitarea reclamantului de obligare a celor doi pârâţi, în solidar, la plata daunelor materiale.

Cu privire la obligarea celor două părţi la plata prejudiciului material, constând în diferenţa dintre salariul net - diurnă, pe care l-ar fi realizat şi pensia de boală la care se adaugă ajutorul social de handicap, începâţnd cu data producerii accidentului, 2 iunie 2004 şi până la eventuala modificare a stării de sănătate. S-a arătat că nu există nicio certitudine asupra faptului că, pentru perioada solicitată, respectiv de la data producerii accidentului rutier şi până la momentul formulării precizării de acţiune, reclamantul ar fi beneficiat de plata unei sume cu titlu de diurnă lunară care să justifice includerea acesteia, în cuantumul solicitat, în componenţa salariu net pe care reclamantul l-ar fi realizat şi prin raporate la care să se stabilească diferenţa cunvenită reclamantului, prin deducerea sumelor reprezentând ajutorul social şi pensia de handicap de care a beneficiat de la momentul producerii accidentului în care a fost implicat.

Drept urmare, Tribunalul a luat în considerare la stabirirea venitului net nerealizat de către reclamant doar ajutorul social de handicap la care se va adăuga cuantumul pensiei de boală, raportate la salariul net încasat de reclamant, făcându-se abstracţie de cuantumul diurnei pretinse de reclamant. Astfel, pe perioada 02.06.2008, data producerii accidentului şi până la data de 01.02.2008 reclamantul a beneficiat lunar de suma în cuantum de 207 RON, iar salariul net realizat anterior datei producerii acidentului era în cuantum de 381,6 RON astfel încât venitul nerealizat se ridică la suma de 174,6 RON/lunar.

Prin decizia nr. 285451/15.01.2008 cuantumul ajutorului social a fost majorat de la suma de 45 RON la suma de 217 RON, la care se adaugă pensia de boală în cuantum de 162 RON, astfel încât reclamantul a beneficiat de venituri în cuantum de 379 RON, în timp ce venitul salarial net realizat anterior accidentului era de 381,6 RON, diferenţa lunară datorată reclamantului fiind în cunatum de 2,6 RON/lunar pe perioada cuprinsă între data de 01.02.2008-16.10.2008.

Cât priveşte renta lunară solicitată de către reclamant a fi stabilită în sarcina pârâţilor, rentă în cuantum de 500 euro lunar, tribunalul a considerat cuantumul acestei sume solicitată de către reclamant ca fiind rezonabil, plata acestei sume se solicită a se dispune începând cu data rămânerii definitive a sentinţei. Tribunalul a avut în vedere faptul că, începând cu data de 1 ianuarie 2018, salariul brut pe economie a fost stabilit la suma de 1.900 RON, pentru situaţia în care salariatul nu are persoane în întreţinere, iar salariul net la suma de 1.162 RON, care reprezintă echivalentul a circa 250 euro. Reţinând culpa reclamantului de 50% la producerea prejudiciului, din suma de 500 euro solicitată cu titlu de rentă lunară, va fi acordat doar echivalentul venitului net minim pe economie, această sumă fiind menită să acopere necesităţile lunare ale reclamantului, alături de pensia de boală şi ajutorul social de handicap, faţă de starea de sănătate şi infirmitatea fizică permanentă suferită începând cu data pronunţării sentinţei.

În ceea ce priveşte solicitartea reclamantului de a se dispune obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente renetei lunare solicitate, tribunalul a respins-o ca fiind nefondată întrucât renta lunară se va achita în viitor, în fiecare lună de către pârâţi, în solidar, astfel încât, fiind o suumă viitoare, nu este purtătoare de dobândă, obligaţia de plată nefiind scadentă la mometnul pronunţării hotărârii.

Cât priveşte solicitarea de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro, tribunalul a reţinut faptul că plata acestor despăgubiri este în parte justificată, în condiţiile în care este cert faptul că reclamantul este încadrat într-un grad de invaliditate permanentă, daunele morale fiind datorate în situaţia în care prejudiciul cauzat victimei vizează încălcarea unor drepturi personale nepatrimoniale.

Deşi legea nu reglementează modalitatea în care instanţa este îndreptăţită să acorde plata unor despăgubiri morale pentru suferinţe fizice, psihice ori pentru situaţii ce au ca rezultat infirmităţi permaente produse victimelor unor fapte ilicite, tribunalul a reţinut faptul că la stabilirea caracterului fondat al cererii se impun a fi avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite la nivel fizic şi emoţional de către persoana care a suferit leziunile traumatice în urma faptei ilicite produse asupra lor.

Instanţa a apreciat ca reclamantul a suferit cu certitudine un prejudiciu moral, iar în ceea ce priveşte cuantificarea acestuia, ţinând cont de jurisprudenţa în materie, se reţine ca prejudiciile nepatrimoniale denumite şi daune morale sau prejudicii extrapatrimoniale sau nepecuniare, reprezintă acele consecinţe dăunătoare cu conţinut neeconomic şi care a rezultat din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale.

Cuantificarea prejudiciului moral în modalitatea cuantificării valorice, materiale trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea aceloraşi raţiuni, pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, motivat pe faptul că, deşi nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare a suferinţelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deşi nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.

Aprecierea cuantumului daunelor morale se realizează în echitate, păstrând principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate. Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Deşi legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea şi proporţionalitatea.

Instanţele analizează atât suferinţele efective produse victimei, cât şi repercusiunile faptei imputate autorului accidentului, procedând, în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate, la cuantificarea despăgubirilor acordate, în aşa fel încât să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparaţie de natură a atenua suferinţele morale suferite, fără a se ajunge însă la situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte faptul că criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecinţe, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În concluzie, stabilirea despăgubirii, sau dezdăunării nu este determinată de gravitatea faptei, de forma şi gradul culpei, de situaţia materială a victimei şi a autorului faptei cauzatoare de prejudicii, ci doar de costurile înlăturării consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară.

Concluzionând, tribunalul a apreciat că accidentul rutier suferit de reclamant a avut consecinţă deterioarea gravă a vieţii de familie, a celei profesioanle, a vieţii sociale a reclamantului, impunând eforturi fizice şi psihice considerabile pentru adaptare la un nou stil de viaţă care, din păcate, va avea un caracter permanent, perderea suferită de reclamant neputând fi înlăturată pe viitor.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că se justifică acordarea în favoarea reclamantului a unor daune morale şi a dispus obligarea pârâţilor B. şi S.C. C. S.R.L, în solidar, la plata unor despăgubiri morale reprezentând echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii al sumei în cuantum de 100.000 euro, reţinându-se şi culpa concurentă a reclamantului în producerea prejudiciului, sumă care în opinia instanţei, este de natură să acopere suferinţele fizice şi psihice produse acestuia şi să evite o eventuală îmbogăţire fără justă cauză a acestuia, instaţei revenindu-i obligaţia de a asigura un echilibru între cuantumul despăgubirilor acordate şi prejudiciul efectiv suferit, restul pretenţiilor urmând a fi respinse ca nefiind fondate.

În baza dispoziţiilor art. 1088 C. civ. şi a prevederilor art. 2 din O.G. nr. 9/2000 coroborate cu prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aplicabile începând cu data de 01.09.2011, pârâţii au fost obligaţi, în solidar şi la plata dobânzii legale începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată, astfel cum a solicitat reclamantul şi până la achitarea integrală a debitului principal.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de a se dispune obligarea, în solidar, la plata prejudiciului constând în daune materiale şi daune morale şi de către pârâta D. S.A., tribunalul a apreciat că se impune a fi respinsă ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârte invocată de altfel de parte, excepţie unită cu fondul în baza dispoziţiilor art. 137 din vechiul C. proc. civ.

Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reţinut faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, actualizată, în forma în vigoare la data producerii acccidentului, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile pe care asiguraţii răspund în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, indiferent de locul în care au fost produse acestea, în timpul mersului sau în timpul staţionării.

Astfel, s-a avut în vedere faptul că pârâta D. S.A., avea calitatea de asigurător, în condiţiile în care autovehiculul marca x care a fost implicat în accidentul rutier ce i-a provocat reclamantului vătămările corporale, era asigurat în baza unei poliţe de asigurare faculativă de răspundere civilă autoturismul, cu valabilitate numai în afara teritoriului României, la societatea pârâtă, fapt care rezultă din contarctul de asigurare seria x nr. x, asigurarea vizând autotractorul x serie saşiu x, durata de valabilitate a poliţei fiind cu începere de la data de 5 mai 2004 până la data de 4 august 2004.

Cu toate acestea, s-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 conform cărora, în caz de vătămare corporale, despăguburile se acordă pentru persoanele aflate în afara autovehicului care a produs acccidentul, iar pentru persoanele aflate în acel autovehicul, numai dacă acestea nu sunt transporate în baza unui raprot contractual existent, cu proprietarul autovehicului respectiv. Ordinul CSA nr. 3113/2003 stabilea în cuprinsul dispoziţiilor art. 23 pct. 9 excluderea răspunderii asigurătorului pentru pagubele produse persoanelor sau bunrilor transportate, dacă între deţinătorul autovehiculului care a produs accidentul sau conducătorul auto răspunzător şi persoana păgubită a existat un raport contractual (civil, comercial, de muncă, etc. cu titlu oneros sau gratuit).

Faţă de dispoziţiile legale mai sus enunţate, tribunalul a apreciat ca întemeiate susţinerile pârâtei D. S.A. conform cărora societatea de asigurare nu poate fi obligată de sine stătător sau solidar cu ceilalţi 2 pârâţi la plata despăgubirilor solicitate de reclamant, în condiţiile în care acesta se afla în autovehiculul implicat în accident, în baza unui raport contactual de muncă încheiat cu pârâta S.C. C. S.R.L., contract care înlătură obligaţia de plată a despăgubirilor din partea asigurătorului. Ulterior, dispoziţiile legale au suferit modificări care nu mai înlătură răspunderea asigurătorului, însă forma legii la momentul producerii riscului asigurat, formă care se impune a fi avută în vedere în considerarea dispoziţiilor tempus regit actum, exonerează asigurătorul de la plata despăgubirilor în condiţiile în care între deţinătorul autovehiculului care a produs accidentul şi persoana păgubită exista un raport contractual indiferent de tipul de raport contractual existent.

Susţinerile reclamantului conform cărora se impune angajarea răspunderii asigurătorului în condiţiile în care prejudiciul suferit este rezultatul unui accident rutier iar răspunderea delictuală coexistă cu cea contractuală nu au fost acceptate, în condiţiile în care legea, în forma acesteia la momentul producerii accidentului, excludea răspunderea asigurătorului, dispoziţia legală nefiind susceptibilă de a fi interpretată.

În condiţiile în care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a asigurătorului, tribunalul a respins ca fiind rămasă fără obiect excepţia perimării acţiunii, pe care de altfel pârâta nu a mai susţinut-o, precum şi excepţia puterii de lucru judecat invocat, excepţia admisă având un caracter peremptoriu şi absolut, făcând inutilă analizarea celorlalte excepţii, precum şi analizarea pe fond a cererii formulate de către reclamant în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

Totodată, tribunalul a admis şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului BIROUL ASIGURĂTORILOR AUTO DIN ROMÂNIA, fost FONDUL DE PROTECŢIA A VICTIMELOR STRĂZII, prin raportatre la dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 136/1995, scopul pentru care s-a constituit fondul constituindu-l protejarea intereselor cetăţenilor români şi a rezidenţilor din România, persoane păgubite, prin accidente de circulaţie produse pe teritoriul ţării, de autovehicule supuse înmatriculării în care autorul a rămas neidentificat ori în situaţia în care autovehicul nu este asigurat printr-o asigurare obligatorie de răspundere civilă RCA.

S-a reţinut în acest sens faptul că Biroul, respectiv Fondul, ar avea calitate procesuală pasivă doar în situaţia în care se formulează o cerere de acordare a unor despăgubiri de către persoane păgubite prin accidente de autovehicule, când autorul accidentului, persoană vinovată de producerea acestuia, este necunoscută, neidentificată sau în situaţia în care autovehiculul la volanul căruia se afla persoana care a cauzat evenimentul asigurat nu avea încheiată poliţă de asigurare RCA, fapt reglementat în mod expres de dispoziţiile art. 251 din Legea nr. 32/200, în forma în vigoare la data producerii accidentului, fapt necontestat de altfel de către pârâtă.

În cazul dedus judecăţii, autovehiculul ce a generat producerea accidentului este asigurat la societatea pârâtă D. S.A., având încheiată o poliţă de asigurare auto valabilă la data producerii evenimentului.

În urma admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive au fost respinse, ca fiind rămase fără obiect, excepţia prescripţiei şi cea a prematurităţii formulării acţiunii invocate de FONDUL DE PROTECŢIA A VICTIMELOR STRĂZII, actualmente BIROUL ASIGURĂTORILOR AUTO DIN ROMÂNIA, prin întâmpinarea depusă la dosar.

În baza dispopziţiilor art. 274 C. proc. civ. pârâţii S.C. C. S.R.L. şi B. au fost obligaţi, în solidar să achite reclamantului suma de 187 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea raportului de expertiză medico-legală ale cărui concluzii au fost avute în vedere de instanţă la stabilirea despăgubirilor solicitate, cheltuieli ocazionate în toate ciclurile procesuale, nefiind făcută de către reclamant dovada cheltuielilor reprezentând onorariu avocaţial. În baza aceloraşi dispoziţii legale, s-a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 12.969 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând jumătate din totalul cheltuielilor ocazionate de pârâta S.C. C. S.R.L. reprezentând onorariu avocaţial şi traduceri documente, ocazionate în dosarul judecătoriei, în calea de atac a apelului şi ulterior în faţa instanţei specializate, după casarea sentinţei judecătoriei cu reţinerea cauzei pentru judecată în fond.

În cuantumul sumei reprezentând cheltuieli de judecată a fost însă inclusă integral suma reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în apel, în condiţiile în care apelul formulat de partea pârâtă a fost admis şi hotărârea pronunţată de Judecătoria Turda casată integral.

Totodată, tribunalul a procedat la compensarea datoriilor reciproce reprezentând cheltuieli de judecată până la cuantumul sumei celei mai mici şi a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată către pârâtă a sumei în cuantum de 12.782 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B., solicitând admiterea apelului, cu consecinţa modificării în parte a hotărârii atacate şi în fond, obligarea acestuia în solidar cu asigurătorul la plata despăgubirilor stabilite de către instanţa de fond.

În motivele de apel s-a arătat că societatea de asigurare are calitate procesuală pasivă în cauză şi urmează să răspundă în solidar cu apelantul, iar în situaţia în care nu răspunde, din motive independente de apelantul, atunci fondul trebuia să dispună despăgubirea păgubitului reclamant. S-a invocat faptul că, prin hotărârea atacată, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale referitoare la excluderea aplicării cauzelor contractului de asigurare că, în cauză, s-a reţinut eronat că persoana vătămată era "o persoană sau un bun transportat" de către vehiculul asigurat în baza unui contract.

Împotriva aceleiaşi sentinţe precum şi a încheierilor din data de 22.02.2013 şi din data de 04.12.2014 a declarat apel şi S.C. C. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi în consecinţă schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii în întregime a pretenţiilor reclamantului; în principal admiţând excepţiile perimării, necompetenţei generale a instanţelor din România, autorităţii de lucru judecat, iar pe fond respingerea, atât a cererii introductive, cât şi precizarea de acţiune ca inadmisibile în temeiul răspunderii civile delictuale, iar în subsidiar respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.

În condiţiile în care se va trece peste cauza de neprimire a acţiunii s-a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale a D. şi, în consecinţă, să se dispună ca orice daune pe care le-ar admite instanţa să se stabiliească în sarcina pârâtei S.C. D.. A în temeiul poliţei de asigurare valabil încheiate Seria x nr. x din 04.05.2004 (cu valabilitate până la data de 04.08.2004) obligând pârâta la plata indemnizaţiilor de asigurare; cu cheltuieli de judecată pe care le solicită a fi acordate în întregime pentru faza de fond şi cheltuielile din faza de apel.

În motivele de apel s-a arătat că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia perimării acţiunii formulate de reclamant.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, apelanta a considerat că, în mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia. Instanţa a reţinut că în speţă competenţa este alternativă şi că reclamantul, pe cale de consecinţă, avea posibilitatea să se adreseze instanţei unde a avut loc accidentul sau instanţei în circumscripţia se afla domiciliul asiguratului în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 44/2001 transpus în legislaţia română prin Legea nr. 187/2003.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, apelanta a arătat că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia, considerând că din perspectiva legislaţiei române, nu există autoritate de lucru judecat, neexistând identitate de obiect, cauză şi părţi.

O altă critică a vizat faptul că, în ceea ce priveşte răspunderea specială patrimonială de dreptul muncii, instanţa de fond a interpretat eronat prevederile art. 269 din Codul muncii, stabilind că numai o culpă (sub forma acţiunii intenţionate) din partea angajatorului ar atrage răspunderea specială patrimonială de dreptul muncii. Analiza textului de lege menţionat este scoasă din context şi analizată trunchiat. Legiuitorul nu putea să se refere la o culpă a angajatorului fără a extinde acesta culpă la alte persoane cu care angajatorul îşi desfăşoară activitatea. Probabil în ideea de a exclude o asemănară până la identitate între acesta situaţie şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, pe de o parte şi penru protejarea angajatorilor de arbitrariul unei răspunderi obiective, pe de altă parte, legiuitorul a stabilit că numai în situaţia existenţei unei culpe angajatorul va răspunde (apreciată ca o culpa levis în abstracto, adică ce mai uşoară culpă).

Pe fondul cauzei apelanta a solicitat să se constate că instanţa de fond a aplicat greşit legea cu privire la condiţiile exoneratoare de răspundere pentru fapta proprie a pârâtului B., nefiind îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii nici din punct de vedere a răspunderii civile delictuale (subiective sau obiective) nici al răspunderii contractuale.

Cu privire la daunele materiale şi renta acordată reclamant, apelanta a arătat că acestea sunt neîntemeiate, sumele acordate suplimentar, solicitate în precizarea de acţiune pretinse în data de 20 aprilie 2015 fiind prescrise din 2004, 2008, celelalte cheltuieli fiind nejustificate.

Mai mult, s-a arătat, cu privire la daunele acordate, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut cu privire la dobânzile calculate asupra daunelor morale. În acest sens instanţa a acordat dobânzi de la data introducerii cererii pentru întreaga sumă acordată cu titlu de daune materiale şi morale, deşi aceste sume au fost solicitate doar prin precizarea de acţiune, iar nu prin acţiunea introductivă, hotărârea fiind neîntemeiată şi sub acest aspect.

Prin decizia civilă nr. 230 din 23 aprilie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1687 din 25.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. şi în consecinţă a obligat pârâţii S.C. C. S.R.L., B. şi D. în solidar la plata către reclamant a următoarelor sume: 7703,28 RON cu titlu de venituri nerealizate de către reclamant de la data producerii accidentului şi până la 25.10.2018, a sumei de 1162 RON cu titlu de rentă lunară începând cu data de 25.10.2018 şi până la încetarea stării de nevoie, a sumei de 10.199 RON cu titlu de daune materiale precum şi a sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON la curs BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, respectiv a dobânzii legale aferente sumelor datorate începând cu data de 11.11.2005 şi până la achitarea integrală a debitului şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

De asemenea, instanţa de apel a respins apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva încheierilor din 22.02.2013 şi 04.12.2014 precum şi împotriva sentinţei civile nr. 1687 pronunţată la data de 25.10.2018 de către Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2017, pe care a menţinut-o.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:

Analiza criticilor vizând fondul cauzei impun cu prioritate şi analiza excepţiei puterii pozitive de lucru judecat invocată de pârâta apelantă S.C. C. S.R.L. referitoare la susţinerile acesteia conform cărora în cuprinsul dosarului 7 O 243/05 a Tribunalului Landului Heildelberg, instanţa a stabilit că litigiul dintre reclamant şi pârâtă este unul specific dreptului muncii, astfel încât solicitarea reclamantului intimat de a obţine despăgubiri pe temei delictual a fost respinsă ca inadmisibilă. Efectul puterii de lucru judecat a hotărârii anterior menţionate nu poate opera în cauză, întrucât instanţa germană a fost investită cu soluţionarea unei cereri având ca obiect acordarea unor sume echivalente a ceea ce în legislaţia noastră naţională reprezintă ajutorul public judiciar necesar demarării acţiunii propriu zise, aşa încât o analiză efectuată într-o astfel de cerere nu se poate opune şi nu poate avea autoritate de lucru judecat cu privire la însuşi raportul juridic dedus judecăţii şi implicit faţă de solicitarea formulată de reclamantul intimat şi adresată instanţei naţionale pe temeiul răspunderii civile delictuale. Prin urmare, s-a apreciat, în prezenta procedură, pe de o parte, nu poate opera efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu consecinţa respingerii ca inadmisibilă a cererii, dimpotrivă, remediul a fost în mod corect apreciat de prima instanţă ca fiind admisibil.

Prin cererea introductivă reclamantul intimat a solicitat acordarea unor daune materiale şi morale, urmare a accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost şi care a avut loc la data de 2 iunie 2004 pe teritoriul Germaniei. Întreaga probaţiune administrată în cauză a stabilit starea de fapt ca fiind cea reţinută atât de autorităţile germane, cât şi de instanţa naţională atât în urma deschiderii dosarului penal, cât şi ca urmare a prezentei cereri de chemare în judecată. Vinovat de producerea accidentului rutier a fost conducătorul autocamionului, pârâtul B., care se deplasa în Germania urmare a contractului încheiat cu pârâta intimată S.C. C. S.R.L., în sarcina acestuia reţinându-se că nu a păstrat o distanţă regulamentară faţă de autovehiculul din faţa sa şi nu a adaptat condiţiile privind viteza de deplasare la condiţiile de trafic. În acelaşi timp s-a reţinut o culpă şi în sarcina reclamantului intimat care se afla în acelaşi autocamion datorată lipsei purtării centurii de siguranţă, ceea ce a determinat ca în urma impactului dintre cele două autovehicule aflate în trafic, reclamantul să fie proiectat prin partbrizul din faţă, pe carosabil, accidentându-se grav.

Urmare a producerii evenimentului rutier, reclamantul a fost transportat la o clinică din Germania, iar din cuprinsul raportului medical de specialitate rezultă că acesta a beneficiat în clinica din străinătate de o îngrijire medicală intensivă pe perioada 2 iunie 2004 - 21 iunie 2004 şi că ulterior acestor intervenţii pentru continuarea tratamentului şi normalizarea vindecării rănilor restante de pe trunchiul drept al femurului, a fost nevoie de o proteză.

Starea de fapt în urma căreia a rezultat vătămarea corporală a intimatului a rezultat şi din cuprinsul probelor administrate în prezenta cauză, respectiv interogatoriul pârâtului B..

Aşadar, pretenţiile reclamantului intimat faţă de pârâtul vinovat de producerea evenimentului rutier B. şi respectiv pârâta S.C. C. S.R.L. a căror angajaţi erau cei doi, se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală motiv pentru care Curtea relevă că prima instanţă în mod corect analizând condiţiile impuse de prevederile art. 998, 999 C. civ. a reţinut întrunirea în cauză a existenţei unei fapte ilicite a prejudiciului suferit, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu precum şi a vinovăţiei sau culpei persoanei faţă de care se pretinde repararea prejudiciului.

Pe de altă parte, pârâta apelantă S.C. C. S.R.L. a criticat hotărârea primei instanţe susţinând faptul că angajarea răspunderii sale în condiţiile prev.de art. 1000 alin. (3) din C. civ. ca şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu poate fi antrenată în condiţiile în care se impune a se reţine existenţa unui accident de muncă, astfel cum a stabilit Judecătoria Sinesheim la momentul la care a respins cererea formulată de o terţă persoană în numele reclamantului, pentru acordarea unui ajutor constând în suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de o viitoare acţiune în despăgubiri.

Critica a fost înlăturată ca neîntemeiată, întrucât prin raportare la dispoziţiile art. 269 Codul muncii, forma în vigoare la data producerii evenimentului rutier (2 iunie 2004), s-a apreciat că textul legal statua asupra obligaţiei angajatorului de a-l despăgubiri pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu. În prezenta cauză, reţine instanţa de apel, răspunderea contractuală revine pârâtei apelante S.C. C. S.R.L., însă nu pe tărâmul dreptului muncii derivat din baza contractului de muncă încheiat cu reclamantul, aceasta putând opera doar în situaţia în care prejudiciul material suferit de acesta ar fi fost rezultatul culpei angajatorului. În speţă însă, nu poate fi imputat angajatorului, respectiv apelantei o astfel de culpă şi în concret din starea de fapt prezentată a rezultat că prejudiciile materiale şi vătămările corporale suferite de reclamantul intimat s-au datorat faptei prepusului, cu care de altfel partea avea încheiat un raport de muncă rezultat din contractul individual de muncă x/11.03.2004. Chiar dacă reclamantul era angajat al pârâtei în funcţia de şofer, nu poate fi antrenată automat răspunderea civilă contractuală a acesteia faţă de împrejurarea că nu se poate reţine în sarcina angajatorului şi nu i se impută acestuia vreo culpă în producerea prejudiciului cauzat reclamantului.

Ca o componentă a răspunderii civile delictuale, culpa se impută şi aparţine în parte pârâtului B., aşa încât în mod corect prima instanţă a constatat ca admisibilă cererea formulată de reclamant în temeiul răspunderii civile delictuale împotriva pârâtului vinovat de producerea accidentului rutier şi angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului conform art. 1000 alin. (3) din C,.civ., cea din urmă fiind o răspundere indirectă pentru prejudiciile cauzate în prepuşi în mod direct, în baza disp.art. 998, 999 C. civ. şi în condiţiile în care angajarea răspunderii comitentului intervine strict în situaţia în care victima dovedeşte prezenţa tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale în raporturile sale cu prepusul prevăzute de dispoziţiile anterior menţionate.

Cu privire la critica invocată de către pârâta apelantă S.C. C. S.R.L. privind existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere determinată de intenţia sau culpa gravă a victimei ceea ce este echivalentă şi asimilată cu forţa majoră faţă de persoana responsabilă, reţine instanţa de apel, din probatoriul administrat a rezultat existenţa unei culpe comune a conducătorului auto cât şi a reclamantului pasager în autovehiculul implicat în accidentul rutier. Astfel, probele administrate au dus la concluzia că nu s-a putut stabili cu exactitate printr-un raport de expertiză tehnică de specialitate culpa exclusivă a conducătorului auto, motiv pentru care în mod corect s-a reţinut culpa comună în proporţie de 50% atât în sarcina pârâtului B., cât şi în sarcina reclamantului A., culpa reclamantului rezultând dintr-o analiză comparativă a situaţiei pârâtului B., care purtând centura de siguranţă şi acesta nu a suferit nici un fel de vătămări. Pe de altă parte, nu poate fi considerată ca o cauză de forţă majoră şi culpa exclusivă a reclamantului datorată lipsei centurii de siguranţă, câtă vreme impactul cu autovehiculul din faţa autovehiculului în care se aflau pârâtul şi reclamantul s-a datorat pârâtului B. care nu a adaptat condiţiile privind viteza de circulaţie la condiţiile de trafic şi nu a păstrat distanţa regulamentară faţă de autovehiculul din faţa sa.

Cât priveşte împrejurarea că sumele acordate suplimentar prin precizarea de acţiune, respectiv cheltuielile pretinse în data de 20 aprilie 2015 sunt prescrise, Curtea nu a reţinut această critică, întrucât acţiunea a fost promovată în noiembrie 2004, şi prin urmare, de la acel moment a intervenit o suspendare a cursului prescripţiei, motiv pentru care critica urmează a fi înlăturată.

Pentru aceste considerente a fost respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâta S.C. C. S.R.L. în raport de dispoziţiile art. 480 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte apelul declarat de către pârâtul B. instanţa de apel a constatat că, prin hotărârea primei instanţe, s-au interpretat şi aplicat greşit prevederile legale referitoare la excluderea aplicării clauzelor contractului de asigurare, astfel că în mod greşit s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cauză a pârâtei D..

Potrivit prevederilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, toate persoanele fizice şi juridice care deţin autovehicule supuse înmatriculării în România sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a producerii unor accidente cum este şi în cazul de faţă. Pe de altă parte, potrivit art. 49 din acelaşi act normativ aşa cum era el în vigoare la momentul producerii accidentului, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care au fost produse accidentele de autovehicule atât în timpul mersului, cât şi în timpul staţionării.

În acelaşi timp, art. 51 din Legea 136/1995 stabileşte că în situaţia existenţei unui caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri se acordă despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat şi asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.

Din ansamblul dispoziţiilor legale amintite cuprinse în art. 48 - 53 din Legea nr. 136/1995 rezultă cu certitudine că ipoteza întrunirii condiţiilor stabilite de textele legale menţionate societatea de asigurare este obligată să acorde despăgubiri persoanei vătămate.

Pentru a statua asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii de asigurare prima instanţă în mod greşit a avut în vedere prev.art. 23 pct. 9 din Ordinul CSA nr. 3113/2003 întrucât acest temei legal nu se aplică prezentei cauze, singurele excepţii fiind cele prevăzute de pct. 2 - 8 şi respectiv 10-13 care de asemenea nu sunt aplicabile în speţă.

Aceasta deoarece în mod greşit şi eronat s-a reţinut în cauză că persoana vătămată era "o persoană sau un bun transportat" de către vehiculul asigurat în baza unui contract. Dimpotrivă, reclamantul se afla în cabina autovehiculului în calitate de angajat al societăţii, situaţie în care nu se poate echivala cu excluderea prevăzută la art. 23 pct. 9 din Ordinul CSA anterior menţionat, respectiv că acesta ar fi fost bun sau persoană transportată în baza unui contract, câtă vreme acesta avea inclusiv calitatea de conducător auto al vehiculului implicat în accident.

Faţă de această calitate, instanţa de apel reţine că a rezultat cu evidenţă faptul că în mod greşit i s-a atribuit calitatea de bun/persoană transportată în baza unui contract deşi în realitate acesta avea calitatea de conducător al vehiculului implicat în accident însă la momentul producerii acestuia nu se afla la volan.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că pârâtei intimate D. îi revenea obligaţia de a răspunde în mod solidar alături de persoana vinovată în baza contractului de asigurare şi implicit îi revine calitatea procesuală pasivă, nefiind aplicabilă excepţia prevăzută la art. 23 pct. 9 din Ordinul CSA nr. 3113/2003.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 230/2019 pronunţată de aceeaşi instanţă, cerere formulată de petenta D. S.A., apreciind că nu fusese invocat anterior argumentul privind limita maximă a despăgubirii decurgând din asigurarea obligatorie de răspundere civilă delictuală, determinată de aplicarea Ordinului Preşedintelui Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 3113/2003 (art. 10 alin. (1) lit. b) şi art. 23 pct. 5).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal pârâţii (I) B., (II) D. S.A. şi (III) S.C. C. S.R.L. şi recurs incident pârâta D. S.A.

Împotriva încheierii din 17.09.2019, a declarat recurs pârâta D. S.A.

(I) Recurentul B. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate şi în fond, obligarea asigurătorul la plata despăgubirilor stabilite de către instanţa de fond, cu excluderea solidarităţii sale şi a angajatorului.

Recurentul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. şi a invocat faptul că, prin decizia atacată, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale referitoare la aplicarea clauzelor contractului de asigurare.

În susţinerea în acestei critici recurentul a redat dispoziţiile cuprinse în art. 41, 42, 51, 52, şi 53 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din Romania şi a conchis în sensul că din economia acestor dispoziţii rezultă faptul că societatea de asigurare este obligată să acorde despăgubiri persoanei vătămate, obligaţia de solidaritate fiind stabilită în mod greşit cu încălcarea prevederilor legale evocate.

(II) Recurenta D. S.A. a criticat decizia nr. 230 din 23 aprilie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă cât şi a încheierea pronunţate de aceeaşi instanţă la data de 17 septembrie 2019 pentru următoarele motive:

Recursul declarat împotriva deciziei a fost întemeiat pe dipoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului casarea deciziei atacate şi reţinertea cauzei spre o nouă judecată.

Critica formulată de recurentă se referă la faptul că decizia atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la limita de despăgubire aplicabilă: art. 50 alin. (2) din Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, art. 23 pct. 9 din Ordinul 3113/2003 pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule şi autorizarea asigurătorilor care vor practica această asigurare în anul 2004.

Redând aceste dispoziţii legale recurenta arată că între reclamant şi pârâta C. S.R.L. existau raporturi contractuale de muncă, contract care înlătură obligaţia sa, în calitate de asigurător, de plată a despăgubirilor. Din această perspectivă recurenta solicită instanţei de recurs reanalizarea prevederilor invocate prin prisma excepţiei lipsei calităţii sale procesuale.

O altă critică vizează faptul că, în raport cu art. 10 din Ordinul 3113/2003 şi cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la limita de despăgubire, în condiţiile în care răspunderea asigurătorului de răspundere civilă nu este o răspundere nelimitată, ci dimpotrivă, o răspundere limitată la suma asigurată.

Recurenta şi-a întemeiat recursul declarat împotriva încheierii pronunţate de instanţa de apel la data de 17 septembrie 2019 pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi pe cele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coroborat cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ. se referă la faptul că în motivarea încheierii instanţa de apel a reţinut în mod eronat că aspectele ce ţin de limita maximă de despăgubire ar fi fost invocate pentru prima dată în cererea de lămurire a dispozitivului, faţă de faptul că acestea au fost invocate în faţa instanţei prin înscrisul înregistrat la instanţă la data de 2 februarie 2018.

Cea de-a doua critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că încheierea recurată nu este motivată, din considerentele acesteia reieşind faptul că judecătorul cauzei nu s-a aplecat asupra tuturor argumentelor invocate de părţi, în speţă asupra apărărilor formulate de D. privitoare la limita de asigurare de 70.000 le de persoană, aspect reglementat de Ordinul nr. 3113/2003.

Recurenta redă o serie de consideraţiuni de ordin doctrinar şi conchide în sensul că motivarea instanţei de apel nu întruneşte cerinţele procedurale prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 30 decembrie 2019 recurenta D. formulează recurs incident împotriva aceleiaşi decizii prin care reiterează criticile din recursul principal şi le încadrează în dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865.

(III) Recurenta S.C. C. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 230 din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă, solicitând modificarea hotărârii în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. 18651 şi art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. 1865.

În raport cu motivul de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată următoarele:

Prin concluziile orale de la termenul de judecată din data de 23 aprilie 2019, dată la care s-a dezbătut fondul cauzei s-a solicitat instanţei să dispună, în condiţiile în care va reţine că răspunderea este delictuală, obligarea asigurătorului la plata daunelor.

Instanţa de apel nu a analizat solicitarea C. de obligare a asigurătorului la plata tuturor daunelor pe care le-a încuviinţat, şi a respins în întregime apelul formulat, admiţând doar apelul formulat de apelantul B., care a solicitat obligarea asigurătorului în solidar.

Una din criticile aduse hotărârii instanţei de fond a fost legată de situaţia contractului de asigurare, S.C. C. arătând că, în condiţiile în care instanţa de fond a constatat că acţiunea este admisibilă în temeiul răspunderii civile delictuale, pârâta D. trebuia să fie obligată să plătească despăgubirea în temeiul poliţei valabil încheiate cu societate de asigurări, anterior momentului producerii accidentului, conform poliţei Seria x nr. x din 04.05.2004 (cu valabilitate până la data de 04.08.2004).

Soluţia instanţei de apel s-a rezumat la solicitările reclamantului (formulate în precizarea de acţiune) şi ale pârâtului B.(din cererea de apel) prin care s-a solicitat atragerea răspunderii asigurătorului numai în solidar cu S.C. C. şi prepusul B., fără a analiza cererea recurentei care privea atragerea răspunderii totale a asigurătorului, iar nu o răspundere solidară.

Consideră recurenta că această modalitate de soluţionare a apelului echivalează cu o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, şi cu schimbarea naturii ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

S-a arătat că, în temeiul Legii nr. 136/1995, forma aplicabilă la data producerii accidentului, la art. 49 se menţionează că asigurătorul este cel care acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund.

A considerat recurenta că, prin stabilirea obligaţiei solidare între pârâţi instanţa de apel a schimbat natura juridică neîndoielnică a contractului de asigurare.

S-a arătat că societatea de asigurări avea cunoştinţă de existenţa unei alte poliţe de asigurare facultativă (CASCO), poliţă care le-a fost notificată la data producerii accidentului, şi care nu a fost onorată de pârâta D.. In conformitate cu această poliţă D. era obligat să plătească daune pentru avarii şi furt, precum şi pentru accidente ale persoanelor din autovehicul. Menţiunile de pe poliţă sunt că în caz de avarii (care includ şi accidentarea persoanelor din autovehicul) este valabilă şi în afara teritoriului României. Cu toate că poliţa era valabilă, şi că D. a procedat la plata despăgubirilor pentru bunul avariat, nu şi-au îndeplinit toate obligaţiile în privinţa despăgubirilor pentru accidentarea persoanelor din autovehicul, deşi erau obligaţi atât în temeiul contractului cât şi al legii.

Sub acest aspect recurenta concluzionează asupra faptului că, în mod corect, instanţa de fond i-a obligat la plata despăgubirilor către reclamantul A., însă în mod greşit a stabilit obligaţia în solidar cu recurenta şi pârâtul B..

Referindu-se la motivul de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că instanţa de apel, prin modalitatea de soluţionare a apelului, a făcut o aplicare greşită a legii, cu privire la contractul de asigurare şi aduce în susţinere următoarea argumentaţie:

Legea nr. 136/1995, în forma aplicabilă la data producerii accidentului, arată la art. 49 este cel care acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care răspund asiguraţii.

Prin hotărârea pronunţată în apel instanţa a stabilit o solidaritate pasivă între pârâţii B. (prepus), C. (comitent) şi D. (asigurător). În condiţiile textului de lege evocat, asigurătorul este cel care preia riscurile, în temeiul unei poliţe valabil încheiate, şi plăteşte în numele asiguratului, S.C. C., legea asigurărilor nereglementând solidaritate pasivă între asigurat şi asigurător.

Un alt argument al lipsei unei solidarităţi pasive este dat de art. 1041 C. civ. de la 1865 în care se arată că nu poate exista solidaritate pasivă, decât dacă este prevăzută expres în contract sau lege. Dacă în contractul de asigurare nu se prevede o solidaritate pasivă, nici din lege (conform menţiunilor de mai sus) nu rezultă o solidaritate pasivă, instanţa nu putea să o instituie prin hotărârea atacată.

Ori, consideră recurenta, în condiţiile în care instanţa de apel a stabilit obligaţia în solidar, hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, sens în care solicită modificarea deciziei atacate, în sensul de a se reţine doar obligaţia asigurătorului la plata despăgubirii, în temeiul celor două poliţe valabil încheiate de recurentă.

În subsidiar recurenta formulează critici cu privire la modul în care instanţa a respins apelul său cu privire la criticile privind excepţiile respinse de instanţa de fond.

O primă critică se referă la modul în care instanţa de apel a respins acestei recurente cu privire la excepţia necompetenţei instanţelor din România.

S-a arătat că instanţa a reţinut că în speţă competenţa este alternativă şi că reclamantul, pe cale de consecinţă, avea posibilitatea să se adreseze instanţei unde a avut loc accidentul sau instanţei în circumscripţia se afla domiciliul asiguratului în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 44/2001 transpus în legislaţia română prin Legea nr. 187/2003,

În opinia recurentei, competenţa putea fi alternativă doar dacă nu era sesizat Tribunalul Heielberg, la 25 mai 2005, prin mandatarul av. E., în baza unei împuterniciri avocaţiale din data de 9 iulie 2004.

Dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Turda s-a depus ulterior la data de 10.11.2005, în dosarul nr. x/2005, ulterior primind număr unic 222/328/2005, recurenta concluzionează în sensul că excepţia este întemeiată şi că în mod greşit instanţa i-a respins acest motiv de apel.

A doua critică formulată cu titlu subsidiar se referă la faptul că, în cuprinsul motivării deciziei, instanţa de apel a considerat că efectul puterii de lucru judecat nu poate opera în cauză, întrucât instanţa germană a fost investită cu o cerere având ca obiect acordarea unui ajutor public judiciar. In opinia recurentei, pe rolul Tribunalului Heidelberg din Germania s-a aflat cererea de acordare a ajutorului judiciar a fost formulată deodată cu proiectul de acţiune civilă înregistrată sub nr. x O 243/2005, intentată de reclamantul A. împotriva pârâtului B. şi Biroului German de Carte Verde e. V., având ca obiect recuperare daune.

Cererea formulată de Cabinetul de Avocatură E. către Tribunalul Regional Heidelberg având ca obiect acordarea de ajutor pentru susţinerea costurilor de judecată în litigiul privind recuperarea daunelor, are caracterul unei cereri de demarare a litigiului privind antrenarea răspunderii delictuale.

Chiar dacă procedura în faţa instanţei Germane a fost doar o cerere de asistenţă judiciară, formulată deodată cu proiectul de acţiune, din analiza tuturor documentelor depuse la dosar rezultă că instanţele germane au analizat admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în judecată. înainte de a pronunţa soluţia asupra cheltuielilor judiciare.

Instanţa germană s-a pronunţat asupra naturii juridice a acţiunii ce urma a fi depusă, prin acţiunea care făcut obiectul Dos. 7 O 243/2005 al Tribunalului Landului Heidelberg, reclamantul solicitând despăgubiri atât de la pârâtul B., cât şi de la Biroul German de Carte Verde, reprezentantul asigurătorului în temeiul convenţiei de Carte Verde încheiată.

A considerat recurenta că, de vreme ce Tribunalul Landului Heidelberg s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii de daune, iar această hotărâre este definitivă, statuările instanţei germane se impun şi instanţei române.

Recurenta a menţionat că efectul pozitiv al puterii lucrului judecat nu este condiţionat de tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Potrivit doctrinei, efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ori de cât ori în litigiul ce poartă între aceleaşi părţi sunt dezbătute consecinţe juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranşată în mod irevocabil printr-o hotărâre anterioară .

Instanţa germană, prima sesizată conform competenţei alternative dată de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 transpus în legislaţia naţională prin Legea nr. 187/2003, s-a pronunţat cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, stabilind (deodată cu respingerea cererii de acordare a ajutorului public judiciar) în mod irevocabil că cererea întemeiată pe răspundere delictuală nu este admisibilă.

Dosarul cu nr. x/2005 judecat de Tribunalului Landului Heidelberg, Departamentului civil nr. 7 avea ca obiect obligarea societăţii de asigurări (în contul pârâtului B.) la plata sumelor de 200 EUR daune materiale şi 120.000 EUR daune morale, în temeiul răspunderii delictuale.

In concluzie, s-a arătat, cât timp intimatul a învestit o instanţă germană cu repararea prejudiciului el nu mai era în măsură să învestească şi o instanţă română cu repararea aceluiaşi prejudiciu, mai ales că instanţa germană s-a pronunţat deja asupra inadmisibilităţii cererii de acordare de despăgubiri în temeiul răspunderii delictuale.

Prin nota de relaţii transmisă la dosarul cauzei de către av. E. în data de 25 nov. 2014 acesta confirmă din nou soluţionarea dosarului de către instanţele germane, iar pe de altă parte confirmă că cererea a fost respinsă de instanţa de drept comun " respins cererea pe motivul că pretenţiile trebuiau realizate într-un proces de dreptul muncii ".

A considerat recurenta că instanţa germană s-a pronunţat exact pe acest aspect al inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, cu putere de lucru judecat pentru instanţa română.

Cu privire la răspunderea specială patrimonială de dreptul muncii, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 269 din Codul muncii, stabilind că numai o culpă (sub forma acţiunii intenţionate) din partea angajatorului ar atrage răspunderea specială patrimonială de dreptul muncii.

S-a arătat că analiza textului de lege menţionat este scoasă din context şi analizată trunchiat dat fiind faptul că legiuitorul nu putea să se refere la o culpă a angajatorului fără a extinde acesta culpă la alte persoane cu care angajatorul îşi desfăşoară activitatea.

A apreciat recurenta că art. 269 alin. (1) din Codul muncii se poate referi la o lipsă de diligentă în desemnarea angajatului care a produs efectiv paguba celuilalt angajat {culpa in eligendo), această interpretare a textului fiind evidentă daca se analizează întreg articolul 269 Codul muncii, pentru că în alin. (3) al art. 269 se menţionează acţiunea în regres pe care o are angajatorul faţă de angajatul care în mod concret a acţionat cu vinovăţie şi a produs prejudiciul.

A arătat recurenta că, în ceea ce priveşte condiţiile de existentă ale răspunderii juridice, răspunderii angajatorului i se aplică aceleaşi reguli ca şi în cazul răspunderii salariaţilor - fapta ilicită, raportul de cauzalitate, culpă., prevederile art. 269 vizând numai prejudicii produse în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau în legătura cu munca.

În ceea ce priveşte tipul de răspundere aplicabil în cauza de faţă recurenta apreciază că aceasta este o răspundere specială de dreptul muncii, contractuală, iar nu o răspundere delictuală, aducând în susţinere mai multe argumente:

Urmare admiterii excepţiei puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate de Tribunalul Heidelberg, care a stabilit definitiv, aplicând legea germană, că litigiul este unul de dreptul muncii, iar răspunderea care se angajează este una specifică raporturilor de muncă, adică contractuală. Dacă instanţa germană ar fi constatat că este admisibilă acţiunea în temeiul răspunderii delictuale, ar fi admis cererea de ajutor public şi ar fi procedat la judecarea cauzei, în baza competenţei alternative date de Regulamentul nr. 44/CCE şi de Regulamentul de carte verde.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda prin Rezoluţia din data de 24 ianuarie 2005 pronunţată în dosar x/2004, în care s-a analizat sesizarea privind nerespectarea de către recurentă a normelor de protecţia muncii, s-a stabilit că evenimentul "se încadrează în prevederile art. 24 alin. l şi art. 25 litb din Legea nr. 90/1996, republicată, şi art. 4 şi 5 lit. i) Secţiunea I, cap. I din Normele Metodologice nr. IV de aprobare a legii nr. 90/1996, fiind accident de muncă.

Inspectoratul Teritorial de Muncă a Judeţului Cluj a stabilit în procesul-verbal de cercetare din data de 13.10.2004 ca suntem in prezenta unui accident de muncă fiind in consecinţa aplicabile dispoziţiile legale care reglementează raporturile de muncă.

A concluzionat recurenta în sensul că dispoziţiile art. 269 din Codul muncii se interpretează, nu prin raportare exclusivă la culpa angajatorului, astfel cum procedează instanţa de fond, ci prin raportare la răspunderea patrimonială a angajatorului pentru culpa unui salariat, care în cadrul raporturilor de muncă produce un prejudiciu altui salariat.

În continuare recurenta a făcut o serie de consideraţiuni de ordin teoretic cu privire la distincţia dintre răspunderea contractuală în general şi răspunderea delictuală, la răspunderea patrimonială de dreptul muncii şi a relevat faptul că o calificare corectă a naturii răspunderii nu ar atrage doar respingerea prezentei acţiuni, ca inadmisibilă, dar ar limita dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri care să depăşească cuantumul prejudiciului material suferit în cadrul raporturilor de muncă (din culpa sa proprie precum şi a celuilalt angajat.)

Prin urmare, s-a arătat, răspunderea patrimonială de dreptul muncii se angajează în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, răspunderea în discuţie prezentând particularităţile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă dar şi de dreptul pozitiv, care limitează dauna la una materială, astfel că raporturile juridice deduse judecăţii se întemeiază pe un contract de muncă.

Cu privire la existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere recurenta a arătat că analiza instanţei de apel este insuficientă întrucât preia doar argumentele instanţei de fond.

Sub acest aspect, raportându-se la probatoriul administrat, recurenta punctează asupra faptului că reclamantul nu purta centura de siguranţă la momentul producerii accidentului şi era foarte agitat după efectuarea unui control al autorităţilor germane, fapt care i-a distras atenţia şoferului, contribuind astfel decisiv la producerea accidentului în care dumnealui a căzut victimă. A arătat recurenta că reclamantul care era angajat ca şofer, trebuia nu numai să respecte obligaţiile impuse de regulamentele rutiere şi de protecţia muncii, de a purta centura de siguranţă, dar fiind o persoană cu discernământ, trebuia să anticipeze riscul care s-ar putea produce dacă nu respectă aceste regulamente.

A considerat recurenta că instanţa de apel nu a analizat cazul de exonerare de răspundere obiectivă constând în acordul dintre S.C. C. şi reclamant. De asemenea, a arătat recurenta, un alt fapt care îl face culpabil pe reclamant de producerea accidentului, chiar şi în cadrul unei răspunderi contractuale, care constituie de asemenea un caz de forţă majoră faţă de pârâtul B. este neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamant. S-a arătat că, potrivit dispoziţiilor angajatorului reclamantul era cel care trebuia să se afle la volan în momentul producerii accidentului, fapt confirmat şi de pârâtul B. la întrebarea 4 din interogatoriu, acesta arătând că, în ciuda sarcinilor trasate de angajator, s-au înţeles să conducă doar B.. Reţinerea instanţei de fond în sensul că nu s-a dovedit cu scripte care erau atribuţiile şoferilor, trebuia înlăturată, având în vedere că acestea fiind fapte juridice sce e pot dovedi cu orice mijloc de probă, inclusiv cu mărturisire sau martori.

Cu privire la daunele materiale şi renta acordate reclamantului, recurenta precizează că acestea sunt neîntemeiate, faţă de faptul că a suportat costurile asigurării de viaţa la valoare maximă de 50.000 EUR, bani care ulterior au fost decontaţi pentru cheltuieli la Spitalul din Germania, iar faţă de faptul că aceste sume au fost insuficiente; întrucât costurile cu proteza şi operaţia au fost deja plătite, obligarea pe viitor la o rentă constituie o dublă despăgubire, ceea ce este inadmisibil din perspectiva reparării unui prejudiciu.

Recurenta a arătat şi faptul că, în opinia sa, sumele acordate suplimentar, solicitate în precizarea de acţiune - cheltuielile pretinse în data de 20 aprilie 2015 - sunt prescrise.

Cu privire la solicitarea de daune morale recurenta a arătat că, în opinia sa, daunele solicitate sunt excesive motivat de faptul că această sumă poate fi acordată doar în condiţiile răspunderii civile delictuale, iar în temeiul poliţei de asigurare, în condiţiile în care se va admite acţiunea, cea care trebuie să plătească este societatea de asigurări, nu în solidar cu ceilalţi pârâţi.

Mai mult, s-a arătat, cu privire la daunele acordate, instanţa a dat mai mult decât s-a cerut cu privire la dobânzile calculate asupra daunelor morale. In acest sens instanţa a acordat dobânzi de la data introducerii cererii pentru întreaga sumă acordată cu titlu de daune materiale şi morale, deşi aceste sume au fost solicitate doar prin precizarea de acţiune, iar nu prin acţiunea introductivă, motiv pentru care consideră că şi sub acest aspect hotărârea este neîntemeiată.

Prin întâmpinarea înregistrată la 23 decembrie 2019, intimata BAAR a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive iar, în subsidiar, respingerea recursurilor formulate în cauză, ca nefondate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 7 ianuarie 2020 intimatul A. a invocat excepţia tardivităţii tuturor recursurilor declarate iar, în subsidiar respingerea recursurilor ca nefondate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 9 ianuarie 20202, recurenta D. a invocat excepţia nulităţii recursurilor formulate de pârâţii B. şi S.C. C. iar, în subsidiar respingerea celor două recursuri ca nefondate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 25 februarie 2020 recurenta S.C. C. S.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident, excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenta D. împotriva deciziei nr. 230/2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt fondate, urmând a fi admise pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte va grupa criticile formulate de cei 3 recurenţi în raport cu textele de lege ce reglementează motivele de nelegalitate a deciziei recurate, astfel încât acestea vor fi supuse unei analize unitare, cu consecinţa finală a casării cu trimitere spre rejudecate.

Astfel, în ceea ce priveşte criticile privind lipsa motivării sau motivarea contradictorie în legătură cu respingerea unor apărări sau nereţinerea unor argumente invocate de părţi (art. 304 pct. 5 şi pct. 7 din vechiul C. proc. civ. - 1865), Înalta Curte reţine că acestea sunt fondate.

Referitor la omisiunea instanţei de apel de a analiza detaliat cauzele exoneratoare de răspundere invocate de pârâta S.C. C. S.R.L., Înalta Curte constată că o atare critică este întemeiată, deoarece în considerente, instanţa de apel s-a limitat doar la a considera că deşi reclamantului i s-a reţinut o parte din culpă pentru producerea rezultatului păgubitor, aceasta nu poate fi asimilată forţei majore care să excludă răspunderea angajatorului. Or, pârâta S.C. C. S.R.L. a invocat în susţinerea apărărilor sale mai multe cauze de exonerare de răspundere, între care şi împrejurarea că reclamantul, fiind angajat cu contract de muncă al acestei pârâte, putea solicita exclusiv atragerea unei răspunderi contractuale derivată din accidentul de muncă, fapt ce excludea ca atare răspunderea civilă delictuală. De asemenea, din motivarea deciziei instanţei de apel rezultă că, deşi se reţine ca premisă în stabilirea situaţiei de fapt, producerea unui accident de muncă, care în mod firesc, ca efect al preexistenţei unei poliţe de asigurare indicată de către pârâtă (seria x nr. x) ca fiind aplicabilă inclusiv pentru o atare situaţie, nu se face nicio menţiune despre efectele acestei împrejurări, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării hotărârii. Din această perspectivă, motivarea instanţei de apel cu referire exclusiv la culpa concurentă a reclamantului, apare ca fiind străină de argumentele pe care pârâta le-a invocat în apărare, sub aspectul exonerării sale de răspundere, ceea ce nu permite înţelegerea raţionamentului juridic al instanţei avut în vedere pentru pronunţarea acestei soluţii.

Decizia recurată este afectată şi de lipsa considerentelor privind efectele asupra litigiului de faţă, a împrejurării că societatea pârâtă S.C. C. S.R.L. a suportat costurile asigurării de viaţă pentru reclamant, ceea ce, în opinia pârâtei, care a invocat această apărare, ar exclude şi obligaţia de plată a unei rente lunare (în cuantum de 1162 RON) începând cu 25.10.2018 până la încetarea stării de nevoie.

De asemenea, criticile recurentului-pârât B. privind nemotivarea respingerii susţinerilor sale relative la înlăturarea solidarităţii sale în calitate de şofer asigurat deopotrivă cu societatea de asigurare (pârâta D. S.A.) sunt întemeiate. În acest sens, Înalta Curtea observă că, deşi recurentul B. a încadrat în drept criticile sale în art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. 1865, în realitate din argumentele dezvoltate în detalierea acestei critici, se desprinde susţinerea în sensul nemotivării acestui aspect, esenţial în conturarea soluţiei finale.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei D. S.A.) privind lipsa din decizie a motivării aspectului privind limitarea cuantumului despăgubirii în raport cu Ordinul preşedintelui CSA nr. 3113/2003, şi aceasta este întemeiată, de vreme ce instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni.

Mai mult, prin încheierea recurată, instanţa de apel, în mod nelegal a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei, cu motivarea că nu s-ar fi invocat niciodată pe parcursul litigiului aspectul privind limita maximă a despăgubirii, ceea ce este eronat, pârâta D. S.A. formulând această apărare prin întâmpinarea depusă în primă instanţă la Judecătoria Turda (dosarul Judecătoriei Turda).

În acest sens, instanţa de recurs apreciază că această critică fondată ce priveşte atât decizia recurată cât şi încheierea va atrage, pe cale de consecinţă, casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La rejudecare, instanţa de apel va lămuri toate aceste aspecte privind existenţa/inexistenţa cauzelor de răspundere invocate de pârâta S.C. C. S.R.L., prin raportate la natura juridică a răspunderii civile grefate pe răspunderea civilă contractuală sau pe răspunderea civilă delictuală, cu distincţiile corespunzătoare, a celor privind solidaritatea sau lipsa acestui caracter al obligaţiei în ce priveşte pe pârâtul B. şi societatea de asigurare, dar şi în raport cu angajatorul, în funcţie de dezlegarea dată susţinerilor privind exonerarea acestuia de răspundere, precum şi a celor referitoare la limita maximă a despăgubirii în raport cu asiguratorul de răspundere civilă obligatorie.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ. (aplicabil în cauza de faţă), hotărârea va cuprinde: "…motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În raport cu dispoziţiile precitate, instanţa de apel avea obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente. De asemenea, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care nu s-a întâmplat în prezenta cauză, astfel cum s-a reţinut mai devreme de către Înalta Curte.

În ceea ce priveşte apărarea privind lipsa calităţii procesuale pasive a Biroului Asigurătorilor Auto din România - B.A.A.R., succesor al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii (F.P.V.S.), Înalta Curte constată că această chestiune nu a făcut obiectul apelurilor împotriva sentinţei civile nr. 1687/25.10.2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, astfel încât o atare dezlegare (de respingere a cererii introductive ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă) a intrat în puterea lucrului judecat, neputând fi reanalizată, omisso medio, în recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apelurile declarate de părţi împotriva hotărârii date în primă instanţă, deoarece potrivit art. 299 coroborat cu art. 312 din vechiul C. proc. civ., aspectele supuse judecăţii recursului sunt limitate la aspectele ce au fost judecate de către instanţa de apel, la rândul său supusă exigenţelor motivelor de apel invocate de părţi.

Aşadar, această apărare (care nu poate fi calificată drept excepţie de procedură sau excepţie de fond în recurs) reiterată în recurs, după ce fusese încuviinţată în primă instanţă de către Tribunal, va fi înlăturată ca fiind inadmisibilă, în raport cu aceste dispoziţii legale, precum şi cu situaţia litigiului, astfel cum a fost aceasta stabilită de către instanţa de apel.

Având în vedere astfel că motivele de recurs invocate de cei trei recurenţi grefate pe lipsa motivării ori pe motivare contradictorie, cu incidenţa art. 304 pct. 5 şi 7 din C. proc. civ. (1865) au fost apreciate ca fondate, iar acestea atrag potrivit art. 312 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. (1865) casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, în ceea ce priveşte criticile privind interpretarea greşită a legii sau interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 şi pct. 9 din vechiul C. proc. civ.) sub aspectele invocate de fiecare dintre recurenţi, acestea vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.

În fine, având în vedere aspectele reţinute de către instanţa de recurs ca întemeiate, cu consecinţa casării în parte a deciziei, vor fi menţinute dispoziţiile instanţei de apel referitoare la respingerea calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte D. S.A., precum şi cele privind menţinerea dispoziţiilor sentinţei atacate cu apel, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Biroului Asigurătorilor Auto din România - B.A.A.R., succesor al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii (F.P.V.S.), la respingerea excepţiei perimării, a excepţiei puterii lucrului judecat, a excepţiei prescripţiei şi a excepţiei prematurităţii acţiunii introductive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii B., S.C. C. S.R.L. şi D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 230/2019 din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă precum şi recursul declarat de pârâta D. S.A împotriva încheierii de şedinţă din 17 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Casează în parte decizia precum şi încheierea recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Menţine în rest dispoziţiile din decizia atacată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 martie 2020.