Unjust enrichment claim for incorporated materials: Inapplicability of 10-year real property prescription to movable goods and procedural bar on new grounds raised for the first time in cassation

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 05.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamanta a sumei în cuantum de 1.700.000 RON, reprezentând contravaloarea materialelor şi obiectelor sanitare încorporate în imobilul proprietatea pârâţilor şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1345 din C. civ., art. 1639 din C. civ. şi art. 194 şi următoarele din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 694/13.03.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E. şi F., ca prescrisă; s-a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata către pârâtă în cuantum de 6.545 RON.

Prin cererea de apel înregistrată la data de 15.06.2018, apelanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii B., C., D., E. şi F., a solicitat anularea sentinţei şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru analiza fondului cauzei.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 2258/A/2018 din 14 noiembrie 2018 a respins apelul formulat de apelanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare Bucureşti S.A împotriva sentinţei civile nr. 694/13.03.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017 în contradictoriu cu intimaţii B., C., D., E. şi F., ca nefondat.

A obligat apelanta la plata către intimaţi a sumei de 11.007,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 2258A din 14 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare Bucureşti S.A a declarat recurs.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că decizia atacată este nelegală pentru următoarele argumente:

Hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, cu trimitere la încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Decretul-Lege nr. 167/1958 şi art. 1890 C. civ., atunci când a determinat termenul general de 3 ani aplicabil cursului prescripţiei extinctive, fără a avea în vedere natura bunurilor încorporate (imobile prin destinaţie) ceea ce ar fi atras aplicarea termenului special de prescripţie de 10 ani.

În mod eronat instanţa de apel a considerat incident termenul de prescripţie de 3 ani, fără a avea în vedere natura bunurilor. Instanţa de apel nu a avut în vedere principiul accesiunii artificiale şi nici termenul special de prescripţie instituit prin art. 1890 C. civ., conform căruia în cazul imobilelor, termenul de prescripţie este de 10 ani şi este derogatoriu de la termenul general prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-reclamantă citează dispoziţiile art. 405 C. proc. civ. şi art. 21 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora reiese că în materie de imobile se aplică un termen special de prescripţie similar executării silite a titlurilor privitoare la imobile de 10 ani.

Un motiv în plus pentru care solicită aplicarea termenului special de prescripţie, susţine că este determinat de dispoziţiile art. 2518 pct. 1 C. civ. care stabileşte că se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie. Chiar din starea de fapt reţinută de către instanţa de apel a rezultat că bunurile au fost puse în operă în hotel şi au devenit imobile prin destinaţie, sens în care în mod greşit a fost calculat termenul general de prescripţie din anul 2012 şi nu un termen special de 10 ani.

Se mai susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958 atunci când a apreciat că pentru cursul prescripţiei poate fi avut în vedere raportul juridic dintre reclamantă şi debitoarea G. S.R.L. şi nu raportul juridic bazat pe îmbogăţirea fără justă cauză dintre reclamantă şi proprietarii hotelului, persoane chemate în judecată. În analiza cursului prescripţiei, instanţa de apel a avut în vedere un alt raport juridic de care reclamanta era străină, contractul nr. x din 1 martie 2006 fiind încheiat între debitoarea G. şi pârâţi.

Dintr-un alt punct de vedere, instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 8 alin. (2) care stabilesc că pentru cursul prescripţiei în materie de îmbogăţire fără justă cauză trebuie să avem în vedere momentul la care titularul cunoaşte persoana beneficiară a măririi de patrimoniu. Având în vedere aceste argumente, recurenta-reclamantă apreciază că în speţă, cauza juridică a acţiunii promovate o reprezintă faptul juridic ilicit, iar termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut majorarea patrimoniului pârâţilor chemaţi în judecată, respectiv prin Raportul de activitate şi răspunsul depus de practicianul în insolvenţă G. S.R.L. în luna septembrie 2017. Instanţa de fond a fost investită cu o acţiune de in rem verso, iar în privinţa acestui tip de acţiune, termenul de prescripţie a început să curgă în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Sub un alt aspect se mai susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere situaţia suspendării cursului prescripţiei, prin raportare la folosinţa bunurilor proprietatea reclamantei. Pârâţii au închiriat ansambul hotelier, inclusiv bunurile reclamantei puse în operă, au perceput şi încasat chirie, şi-au mărit patrimoniul iniţial prin contravaloarea produselor puse în operă şi apoi prin chiria percepută ca urmare a funcţionabilităţii bunurilor reclamantei. În raport de starea de fapt, se apreciază că nu a curs cursul prescripţiei, îmbogăţirea patrimoniului fiind permanentă în intervalul 2006-2016, în tot acest interval pârâţii obţinând chirie şi majorându-şi progresiv patrimoniul prin aportul bunurilor reclamantei încorporate în complexul hotelier închiriat.

Se mai afirmă că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât nu a analizat incidenţa în cauză a termenului de prescripţie de 10 ani. Regula de procedură încălcată constă în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar sub acest aspect hotărârea apare nemotivată, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Sub un ultim aspect, se critică decizia instanţei de apel sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., atunci când nu a cenzurat cheltuielile de judecată în cuantum de 11.007,05 RON solicitate de pârâţi.

Cheltuielile de judecată admise au un cuantum nerezonabil, fiind peste limita onorariilor practicate pe piaţă pentru un astfel de litigiu. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată, admiterea apelului, anularea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru analiza fondului cauzei.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 03.07.2019, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 28.11.2019 a fost admis în principiu recursul şi a fost acordat termen de judecată pentru soluţionarea acestuia în şedinţă publică.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Sub aspect procedural, se reţine că recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect s-a criticat decizia recurată în raport de încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Decretul Lege nr. 167/1958 şi art. 1890 C. civ. de la 1864, atunci când a determinat cursul prescripţiei generale de 3 ani, fără a avea în vedere natura bunurilor încorporate, respectiv imobile prin destinaţie, ceea ce ar fi atras un termen special de prescripţie de 10 ani.

În esenţă se susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere principiul accesiunii artificiale, şi nici termenul special de prescripţie instituit prin art. 1890 vechiul C. civ., derogatoriu de la termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Se mai reţine că aceste argumente au fost indicate în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

Cu alte cuvinte, motivele de recurs pot fi primite dacă ele au fost invocate în apel sau pe parcursul judecăţii apelului, în termenul prevăzut de lege, dar instanţa le-a respins sau nu s-a pronunţat asupra lor.

În speţa de faţă, se constată că incidenţa prevederilor art. 21 din Decretul Lege nr. 167/1958 şi art. 1890 C. civ. de la 1864 a fost invocată prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în apel, astfel încât ipoteza cerută de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu se regăseşte în cauză.

Instanţa de apel potrivit dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ. va proceda la rejudecarea cauzei în limitele stabilite, implicit sau explicit, de către apelant, ceea ce presupune că instanţa de apel să se raporteze la criticile apelantului, arătate în termenul legal.

Arătarea motivelor de fapt şi drept pe care se întemeiază apelul este prevăzută de art. 470 alin. (1) C. proc. civ., iar nerespectarea acestor prevederi este prevăzută de art. 470 alin. (3) sub sancţiunea decăderii.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, se constată că prin motivele de apel reclamanta s-a prevalat doar de prevederile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cu referire la stabilirea unui alt moment de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie, ci nu cu privire la aplicabilitatea unui alt act normativ.

În raport de aceste argumente, critica evocată nu îndeplineşte condiţiile invocării, neputând fi analizată în prezentul recurs, reprezentând modificarea argumentelor şi temeiurilor de drept invocate în susţinerea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

A doua critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este reprezentată de interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958, atunci când a apreciat că pentru cursul prescripţiei poate fi avut în vedere raportul juridic dintre reclamantă şi debitoarea G. S.R.L. şi nu raportul juridic bazat pe îmbogăţirea fără justă cauză dintre reclamantă şi proprietarii hotelului.

Recurenta susţine că instanţa a fost învestită cu o actio de in rem verso, iar în privinţa acestui tip de acţiune termenul de prerscripţie începe să curgă în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.

Prin motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, reclamanta şi-a justificat pretenţiile ca urmare a livrării bunurilor în baza contractului încheiat cu S.C. G. S.R.L. la 08.05.2006 şi dotarea unui complex hotelier.

Acţiunea de faţă a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, obiectul acţiunii fiind reprezentat de contravaloarea materialelor şi obiectelor sanitare încorporate în imobilul H. din Constanţa.

Se reţine că instanţa a stabilit momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, raportat la dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 care se aplică în cazul acţiunii de faţă.

Culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi pe cel chemat să rspundă de ea, a fost apreciată în raport de situaţia de fapt prezentată în cererea de chemare în judecată, cu referire la raportul juridic ce a determinat pierderea posesiei bunurilor, pentru a se stabili pierderea economică suferită de reclamantă şi momentul producerii sale.

Stabilirea momentului la care s-a produs pierderea economică şi a intervalului de timp în care reclamanta putea să facă demersurile necesare pentru identificarea proprietarilor hotelului, nu echivalează cu reţinerea altui raport juridic, astfel încât critica va fi respinsă.

Critica recurentei-reclamantă privind suspendarea cursului prescripţiei prin raportare la folosinţa bunurilor proprietatea acesteia, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea nefondată.

Recurenta-reclamantă susţine că îmbogăţirea pârâţilor a fost permanentă în perioada 2006-2016, interval în care aceştia au obţinut chirie, majorându-şi patrimoniul prin aportul bunurilor proprietatea reclamantei încorporate în compelxul hotelier închiriat, astfel încât cursul prescripţiei nu a curs, fiind suspendat.

În esenţă, se susţine că folosinţa bunurilor ar conduce la suspendarea cursului prescripţiei extinctive, ca urmare a încasării chiriei pentru folosinţa H..

Vor fi menţinute argumentele instanţei de apel potrivit cărora paguba economică s-a produs prin pierderea proprietăţii/posesiei bunurilor, când corelativ s-a produs pretinsa mărire a patrimoniului pârâţilor, cu valoarea respectivelor bunuri. Folosinţa bunurilor nu poate reprezenta un caz de recunoaştere a dreptului pretins.

În consecinţă, Înalta Curte constată lipsa incidenţei cauzelor de suspendare prevăzute de art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958.

Sub un ultim aspect se susţine incidenţa motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce priveşte incidenţa în speţă a termenului de prescripţie de 10 ani.

Se susţine încălcarea unei reguli de procedură reprezentată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., prin neanalizarea aplicării termenului special de prescripţie de 10 ani şi nu de 3 ani.

Este de observat că recurenta-reclamantă invocă nulitatea actelor de procedură pentru încălcarea unor condiţii extrinseci, ceea ce nu se subsumează motivului de casare indicat de recurentă.

În raport de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a căror nerespectare se pretinde a nu fi fost respectată, motivul de casare incident ar putea fi cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care se constată că hotărârea instanţei de apel a analizat cauza în raport de limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat în argumentarea reţinută faţă de primul motiv de recurs, instanţa de apel nu a fost investită să soluţioneze presupusa critica adusă instanţei de fond cu privire la incidenţa unui alt termen de prescripţie, acest argument fiind pus în discuţie, pentru prima oară, în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte critica adusă deciziei instanţei de apel referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la cenzurarea cheltuielilor de judecată, se reţine că prin concluziile verbale recurenta-reclamantă a precizat că renunţă la susţinerea acestora, urmând a nu mai fi analizate de către instanţa de recurs.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală, va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare Bucureşti S.P.R.L. la plata către intimatul B. a sumei de 5.679,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR MANAGEMENT REORGANIZARE LICHIDARE BUCUREŞTI S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2258/A/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D., C., B., F. şi E..

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR MANAGEMENT REORGANIZARE LICHIDARE BUCUREŞTI S.P.R.L. la plata sumei de 5.679,75 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatului B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2020.