Commercial sale restitution: appeal allowed, decision quashed and case remanded for exceeding devolutive effect

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de faţă:

Constată că, acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând anularea facturilor pro forma nr. x/30.03.2016 - în valoare de 32.500 EUR, reprezentând MB Sprinter x, nr. 00503/30.03.2016 - în valoare de 32.500 EUR, reprezentând x x şi nr. y/30.03.2016 - în valoare de 40.000 EUR, reprezentând Setra x; repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 92.000 EUR (422.804,4 RON la cursul l EUR = 4,5957 RON) reprezentând o parte din preţul achitat în baza facturilor menţionate; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere din data punerii în întârziere 05.10.2016 şi până la plata efectivă, constând în dobânda legală, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Arad a pronunţat sentinţa civilă nr. 418 din 15 iunie 2018, prin care a admis în parte acţiunea reclamantei, dispunând obligarea pârâtei la restituirea către aceasta a sumei de 92.000 euro, precum şi la plata dobânzii legale începând cu data de 05.10.2016 şi până la achitarea integrală a debitului; a respins petitul privind anularea facturilor pro forma emise de pârâtă; a obligat pârâta la 11.806,39 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 814/04.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. şi a fost anulată sentinţa civilă nr. 418/15.06.2018 a Tribunalului Arad, cauza fiind reţinută spre rejudecare.

Curtea a apreciat că maniera de soluţionare de către Tribunalul Arad a acţiunii reclamantei este una contradictorie, în condiţiile în care s-a respins capătul principal de cerere referitor la anularea facturilor pro forma, dar, cu toate acestea, a fost admis capătul subsecvent de cerere, referitor la restituirea diferenţei de preţ, în sumă de 92.000 euro, şi a dobânzii legale.

S-a considerat că, deşi Tribunalul ar lăsa impresia că, atunci când a dispus restituirea preţului, a avut în vedere o recalificare a acţiunii reclamantei, dintr-o acţiune în nulitate, într-o acţiune în rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare, în dispozitivul hotărârii nu se reflectă o atare măsură.

Dimpotrivă, prin dispozitiv se respinge, în mod explicit, capătul de cerere referitor la nulitate şi se admite capătul subsecvent, privind repunerea în situaţia anterioară - prin restituirea diferenţei de preţ (şi dobânda legală), fără ca instanţa să se fi pronunţat în vreun fel cu privire la soarta contractului.

S-a apreciat că această soluţie nu este posibilă, pentru că o plasează pe pârâtă în situaţia de a-i restitui reclamantei preţul vehiculelor nelivrate, cu toate că rămâne ţinută, în continuare, şi de obligaţia de livrare a acestora, prin ipoteză, contractul de vânzare-cumpărare nefiind desfiinţat. Tribunalul ar fi trebuit fie să primească excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere referitor la anularea facturilor pro forma şi, ca urmare a respingerii acestui capăt de cerere, să respingă şi capătul de cerere subsecvent, referitor la restituirea diferenţei de preţ, fie să recalifice acţiunea reclamantei într-o acţiune în rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare şi să se pronunţa prin hotărâre asupra unei astfel de acţiuni, dispunând rezoluţiunea şi restituirea diferenţei de preţ.

Evocând fondul, Curtea de Apel Timişoara a procedat, cu prioritate, la calificarea acţiunii reclamantei, raportat la temeiurile de fapt şi de drept invocate în susţinerea acesteia, constatând că acţiunea îmbracă forma juridică a unei acţiuni în rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare şi restituirea diferenţei de preţ, iar, prin decizia civilă nr. 31/15.01.2019, a admis acţiunea recalificată, a dispus rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi, care a stat la baza emiterii facturilor pro forma nr. x/30.03.2016, nr. y/30.03.2016 şi nr. y/30.03.2016, până la concurenţa sumei de 92.000 Euro, a obligat pârâta B. S.R.L. la restituirea către reclamanta A. S.A. a diferenţei de preţ în sumă de 92.000 Euro, împreună cu dobânda legală aferentă acestui debit, calculată de la data de 05.10.2016 şi până la achitarea integrală a debitului, şi la plata cheltuielilor de judecată de 11.806,39 RON - în primă instanţă şi 4950,20 RON - cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâtei potrivit căreia raportul juridic cu reclamanta nu ar îmbrăca forma juridică a unei vânzări obişnuite, întrucât nu este un raport juridic bipartit - format din vânzător şi cumpărător - ci este unul tripartit, în care, Societatea B. S.R.L. are doar rolul de intermediar, adevăratul vânzător fiind D. S.R.L. (cumpărătorul fiind, evident, reclamanta A. SA), iar, pe baza probatoriului administrat, a constatat că între reclamanta A. S.A. şi pârâta B. S.R.L. s-a încheiat un veritabil contract de vânzare-cumpărare, prin care pârâta s-a obligat a dobândi în proprietate şi transmite reclamantei autovehiculele menţionate în facturile pro forma nr. x/30.03.2016.

Deoarece vânzătorul D. S.R.L. nu şi-a respectat obligaţia de livrare a autovehiculelor, părţile au încheiat Actul Adiţional nr. 1 - prin care au convenit să restrângă obiectul contractului iniţial, numai la autovehiculele prevăzute la poziţiile 5 şi 6, vânzătorul urmând să pună la dispoziţia cumpărătorului aceste vehicule până cel mai târziu data de 04.07.2016.

Întrucât nici această obligaţie nu a fost onorată de vânzător, cumpărătorul a promovat pe rolul Tribunalului Arad acţiunea în rezoluţiune şi restituirea preţului în sumă de 443.371,88 RON, aceasta fiind admisă - prin sentinţa civilă nr. 913/05.12.2016, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2016.

Or, între autovehiculele care au format obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta B. S.R.L. şi D. S.R.L. se numără şi autovehiculele la care se referă facturile pro forma nr. x/30.03.2016, nr. y/30.03.2016 şi nr. y/30.03.2016 - ceea ce conduce la concluzia că pârâta B. S.R.L. a achiziţionat respectivele vehicule de la D. S.R.L., tocmai pentru a le vinde, mai departe, reclamantei A. S.A., cu un adaos comercial de câte 1875 Euro - pentru fiecare dintre acestea.

În consecinţă, Curtea de Apel a reţinut existenţa a două raporturi juridice bipartite distincte: cel dintâi între reclamanta A. S.A. şi pârâta B. S.R.L., iar cel de-al doilea între pârâta B. S.R.L. şi D. S.R.L..

Concluzionând, Curtea de Apel a constatat că între reclamanta A. S.A. şi pârâta S.C. B. S.R.L., s-a încheiat un veritabil contract de vânzare, care a stat la baza emiterii facturilor pro forma nr. x/30.03.2016, nr. y/30.03.2016 şi nr. y/30.03.2016 - contract prin care pârâta şi-a asumat obligaţia de livrare către reclamantă a unor autovehicule Mercedes-Benz în valoare totală de 105.000 Euro, în timp ce reclamanta şi-a asumat obligaţia de plată a preţului, achitat integral la data de 10.07.2016.

Întrucât contractul a fost executat numai în parte, până la concurenţa sumei de 13.000 Euro (potrivit facturii nr. x/20.07.2016), şi întrucât termenul de predare de către pârâtă a celorlalte autovehicule s-a împlinit la data de 05.10.2016 (data punerii în întârziere a pârâtei - conform notificării recepţionate la data de 30.09.2016, fila x ds. fond), fără ca aceasta să-şi fi executat obligaţia asumată contractual, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1516, 1548-1550 C. civ. 2009 pentru a dispune rezoluţiunea vânzării.

Ca efect al rezoluţiunii, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea către reclamanta A. S.A. a diferenţei de preţ în sumă de 92.000 Euro.

Întrucât, de la data plăţii preţului reclamanta a fost lipsită de beneficiul sumei transferate în contul pârâtei, şi întrucât aceasta din urmă nu şi-a executat obligaţia corelativă, asumată contractual, Curtea de Apel Timişoara a apreciat că reclamanta a suferit un prejudiciu patrimonial ce se impune a fi reparat, constând în contravaloarea dobânzii legale aferente diferenţei de preţ, în temeiul art. 1531 şi 1536 C. civ.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. referitoare la limitarea posibilităţii modificării cererii introductive în apel, recalificând din oficiu cererea de chemare în judecată ca având ca obiect rezoluţiunea vânzării, şi nu anularea unor facturi, în chiar calea de atac a pârâtului şi în absenţa unei cereri în acest sens a autorului cererii. Recurenta a apreciat că în acest mod instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţii şi a depăşit limitele devoluţiei în calea de atac, schimbând cadrul procesual deşi nu existau cereri virtuale sau implicite care să fi fost lăsate nesoluţionate de prima instanţă.

Totodată, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţele de fond au reţinut în mod eronat existenţa între părţi a unui raport juridic de vânzare, în care este indicată drept unica parte culpabilă, în ciuda apărărilor sale referitoare la raportul juridic tripartit în care furnizorul D. S.R.L., ales de reclamantă, se făcea vinovat de nelivrarea autoutilitarelor, deşi preţul fusese încasat.

În cadrul argumentării motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reiterat apărările privind inadmisibilitatea acţiunii în anulare a unor facturi, care reprezintă un înscris, mijloc de probă, şi nu un act juridic.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată întemeiat recursul pentru următoarele considerente:

În cauză, prima instanţă a respins ca inadmisibil capătul de cerere referitor la anularea facturilor pro-forma, dar a dispus restituirea sumelor încasate în baza acestora de către pârâtă. Instanţa de apel a anulat această hotărâre cu motivarea că restituirea prestaţiilor nu poate fi dispusă decât ca o consecinţă a desfiinţării contractului, fie ca urmare a constatării nulităţii acestuia, fie ca urmare a declarării rezoluţiunii lui.

Ulterior, cu prilejul evocării fondului, din cele două variante posibile avansate în chiar cuprinsul considerentelor deciziei civile nr. 814/04.12.2018, instanţa de apel a ales să califice primul capăt de cerere ca fiind o acţiune în rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare, apreciind ca aceasta corespunde temeiurile de fapt şi de drept invocate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. A fost depăşit astfel impedimentul inadmisibilităţii şi, analizându-se pe fond acest capăt de cerere recalificat, prin decizia civilă nr. 31/15.01.2019, s-a dispus rezoluţiunea parţială a vânzării reţinută a fi încheiată între părţi, iar, ca efect al acesteia, restituirea prestaţiilor efectuate în baza acesteia prin obligarea pârâtei al plata preţului încasat, actualizat cu rata inflaţiei, şi cu plata dobânzii legale aferente.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a omis faptul că apelul declarat nu cuprindea critici referitoare la greşita calificare a primului capăt de cerere sau chiar cu privire la soluţia pronunţată asupra acestuia. În cauză, singura parte care ar fi justificat un interes în susţinerea unei asemenea căi de atac, respectiv reclamanta, nu a promovat cale de atac, iar pârâta - apelantă nu a formulat apel împotriva soluţiei privitoare la acest capăt de cerere, ci, în mod expres, a solicitat schimbarea doar în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii şi a celui de-al doilea capăt de cerere, apreciat ca fiind lipsit de fundament juridic în condiţiile respingerii ca inadmisibile a capătului de cerere principal.

Conduita instanţei de apel constituie o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece calificarea realizată din oficiu, cu nerespectarea principiului disponibilităţii, a reprezentat în realitate o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată. Totodată, au fost nesocotite şi limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, instituite de art. 477 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care nu s-a observat faptul că soluţia asupra primului capăt de cerere nu a fost atacată.

În această modalitate, instanţa a înrăutăţit situaţia pârâtei în propria cale de atac, contrar dispoziţiilor de principiu din art. 481 C. proc. civ., având în vedere faptul că noua calificare a permis şi analiza pe fond a capătului de cerere, finalizată cu admiterea acestuia.

Faţă de încălcarea principiilor enunţate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind lovită de nulitate absolută decizia atacată, iar în raport de acest motiv de casare, apreciază ca fiind inutilă analiza celorlalte motive de recurs privind nelegalitatea pe fond a soluţiilor pronunţate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleeaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 31/A din 15 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A..

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2020.