Credit agreement clauses upheld; plaintiffs denied consumer status in real-estate development financing.

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21.09.2016 sub nr. x/2016 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A. solicitând să se dispună:

1. constatarea nulităţii absolute a următoarelor clauze din convenţia de credit nr. x/30.05.2008 si convenţia de credit nr. x/14.11.2007 încheiate intre subsemnaţii si S.C. D. S.A.: Art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, Art. 8.1 lit. a) liniuţa a 2-a si a 3-a din Condiţii Generale ale Convenţiei, Art. 8.1 lit. c) din Condiţii Generale ale Convenţiei, Art. 10.1 din Condiţii generale ale Conveniei - Costuri Suplimentar, Art. 10.2 din Condiţii Generale ale Convenţiei, Art. 5 lit. a) din Condiţii Speciale ale Convenţiei, Art. 3 pct. 5 din Condiţii Generale ale Convenţiei, Art. 5 pct. c) din Condiţii Speciale, Art. 5 pct. e din Condiţii Speciale, pe care le consideram abuzive, in temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 si a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

2. Obligarea paratei la restituirea sumei de 34.582,71 Euro reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la momentul incheierii contractelor de credit si pana la data redactării prezentei cereri de chemare in judecata (compusa din 19.880,03 Euro comision risc convenţia nr. x/30.05.2008* si suma de 14.702,68 Euro comision risc convenţia nr. x/14.11.2007) si la plata sumei de 5.402,49 Euro reprezentând comision de rezerva minima obligatorie achitat in baza clauzei prev. de art. 6 lit. e) din condiţiile speciale ale convenţiilor de credit (suma compusa din 2339,68 Euro comision rezerva Convenţia nr. x/30.05.2008 si suma de 3062,81 Euro reprezentând comision de rezerva Convenţia nr. x/14.11.2007).

Se solicită eliminarea clauzelor enunţate mai sus din contractul de credit, ca fiind lovite de nulitate absoluta.

Pârâta C. S.A a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind rămasă fără obiect, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes pe fond, se solicită să se respingă cererea de chemare în judecată întrucât nu este fondată.

La termenul din data de 24.03.2017 au fost respinse excepţiile invocate de către pârâta C..

Prin sentinta civila nr. 2687/2017 din 29.06.2017, pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L. în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc şi comision de rezervă minimă obligatorie.

S-a respins capătul de cerere privind restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc şi comision de rezervă minimă obligatorie în contradictoriu cu pârâta E. S.R.L. ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L., în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea ca fiind abuzive şi anularea clauzelor, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte cererea privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâta S.C. C. S.A..

S-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale din convenţiile de credit nr. x/14.11.2007 şi nr. x/30.05.2008:

- art. 3 lit. d) din condiţiile speciale;

- art. 5 lit. a) din condiţiile speciale;

- art. 5 lit. e) din condiţiile speciale;

- art. 3.5 din condiţiile generale;

- art. 8.1 lit. a), liniuţele a 2-a şi a 3-a şi lit. c) din condiţiile generale;

- art. 10.1 lit. a), b) şi lit. c) şi art. 10.2 din condiţiile generale;

A fost obligată pârâta C. să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlu de comision de risc şi comision de rezervă minimă obligatorie în temeiul convenţiilor de credit nr. x/14.11.2007 şi nr. x/30.05.2008.

S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

C. S.A a declarat apel împotriva acestei sentinţe solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii excepţiilor şi respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la capetele de cerere ce vizează clauzele ce prevăd comisionul de risc/administrare, comisionul de rezerva minima obligatorie si restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 1763A din 27 septembrie 2018 a admis apelul formulat de apelanta C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2687 din 29.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B. şi S.C. E. S.R.L..

A schimbat sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel Curtea a reţinut că prima instanţă a fost sesizată de către reclamanţii F. cu o cerere îndreptată împotriva pârâtei C., succesoarea G. cu care au fost încheiate cele două convenţii de credit nr. x/30.05.2008 şi nr. x/14.11.2007 în privinţa cărora s-a solicitat constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a mai multor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori . Instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. pe capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc şi comision de rezervă minimă obligatorie, întrucât cesionarea creanţei a avut loc după declararea scadenţei anticipate a creditului. Excepţiile invocate de către pârâta C. au fost respinse de instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 24.03.2017. Aceste excepţii se referă la lipsa calităţii procesuale active şi a celei pasive, motivat de lipsa unui raport juridic între părţile litigante ca urmare a cesionării creditelor, lipsa de obiect şi a inadmisibilităţii cererii cu motivarea că cele două convenţii de credit nu mai sunt în derulare ci, în etapa executării silite ca urmare a declarării scadenţei anticipate a creditului şi excepţia lipsei de interes pentru aceleaşi argumente.

Curtea a apreciat întemeiat motivul de apel referitor la greşita reţinere de către instanţa de fond a faptului că reclamanţii se încadrează în categoria comercianţilor ocrotiţi de Legea nr. 193/2000, situaţie care nu se regăseşte în prezentul litigiu.

Împotriva deciziei nr. 1763A din 27 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În premabulul recursului recurenţii-reclamanţi prezintă un scurt istoric al litigiului cu referire la petitul acţiunii şi la argumentele prezentate în susţinerea cererii de chemare în judecată.

În concret, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la perceperea comisionului de risc, recurenţii-reclamanţi arată că raţionamentul instanţei pentru care banca percepe un astfel de comision nu se susţine, câtă vreme rata lunară este sensibil mai mică faţă de debitul principal şi se apropie de dobânda aferentă ratei.

Nu se poate susţine că acest comision acoperă un eventual prejudiciu datorat modificării valorii de referinţă a monedei de acordare a creditului, iar în favoarea Băncii a fost cesionată şi o poliţă de asigurare de viaţă.

Obligaţia achitării unui comision de risc de o valoare semnificativă, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Condiţia privind negocierea de asemenea nu este îndeplinită, obligaţia plăţii comsionului de risc neputând fi negociată.

În ceea ce priveşte condiţia privind crearea unui dezechilibru semnificativ, recurenţii-reclamanţi arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil, în contractul de credit nefiind menţionate destinaţia comisionului de risc şi nici justificarea perceperii acestuia.

Riscul în legătură cu care Banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor existând dreptul Băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, precum şi obţinerea de despăgubiri.

Faţă de aceste considerente, desfăşurarea activităţii comerciale are ca obiectiv obţinerea unui profit, însă prin contractul de credit toate riscurile au fost transferate în sarcina împrumutatului.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative de ordine publică ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 atrage nulitatea absolută a clauzelor care reglementează comisionul de risc ce nu poate fi apreciat ca rezonabil în raport cu eventualul prejudiciu cauzat.

Recurenţii reclamanţi susţin în continuare că art. 3 lit. d) este o clauză abuzivă deoarece generează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Contractul nu face nicio referire asupra semnificaţiei sintagmei de schimbare semnificativă a pieţei monetare precum şi inexistenţa unui criteriu obiectiv în raport de care banca să poată majora dobânda.

În această situaţie devin incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care consacră regula in dubio pro reo.

Se mai susţine că, comisionul de rambursare în avans prevăzut de art. 5 pct. c din Condiţiile speciale este ilegal, nu are o justificare care să garanteze echilibrul între părţile contractante şi contravine şi dispoziţiilor art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, solicitând eliminarea lui din contracte.

Prin modalitatea de contractare pârâta nu respectă cerinţele bunei-credinţe.

Convenţia de credit este un contract de adeziune, clauzele nu au fost negociate cu reclamanţii, aceştia având doar posibilitatea acceptării lor.

În privinţa clauzelor prevăzute de art. 8.1 pct. 2 şi 3 şi lit. c) şi d) din convenţiile de credit şi acestea sunt lovite de nulitate, deoarece creează un drept exclusiv şi discreţionar de a proceda la declararea scadenţei anticipate a creditului, ce contrazice echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului.

De asemenea, clauza prevăzută la art. 10 din Condiţiile generale este de natură să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind abuzivă din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Clauza prevăzută la art. 6 lit. e) care instituie obligarea debitorilor la plata unui comision de rezervă creează o disproporţie între drepturile şi obligaţiile părţilor, în realitate acest comision reprezentând o dobândă mascată care se adaugă la dobânda stabilită prin credit.

În ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei pronunţată de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., înrucât hotârârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Se reproşează instanţei de apel că nu a analizat îndeplinirea categoriei de consumator, decizia instanţei de apel fiind întemeiată pe un singur înscris fără a lua în considerare celelalte probe prezente la dosar, din care nu rezultă clar calitatea de profesionişti a reclamanţilor.

Reclamanţii subliniază aspectul că înscrisul extrajudiciar a fost întocmit în condiţiile în care aceştia se aflau deja în situaţia imposibilităţii respectării planului de rambursare, solicitând intervenţia băncii în vederea reeşalonării creditelor.

Recurenţii citează dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi conchid în sensul că instanţa a prezumat în mod greşit calitatea de dezvoltator a reclamanţilor.

De asemenea, reclamanţii apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Se susţine că în cazul reclamanţilor, instanţa trebuie să se raporteze la calitatea acestora de consumatori, întrucât îndeplinesc condiţiile acestei categorii. Simpla afirmaţie a pârâtei, fără înscrisuri concludente este lipsită de valoare şi nu poate duce la încadrarea reclamanţilor în categoria profesioniştilor.

Actul de vânzare-cumpărare pentru teren este încheiat de o persoană fizică, iar tranzacţiile care s-au realizat au fost scutite de plata TVA.

Dovada calităţii de comerciant trebuia făcută de pârâtă în condiţiile art. 46 Codul comercial, coroborat cu art. 3 Codul comercial, calitatea de comerciant nu se consideră probată, fiind necesare dovezi privind existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 18 aprilie 2019 a fost încuviinţat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Această cerinţă va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurenţii-reclamanţi la termenul de judecată din 20 februarie 2020, dată la care au avut loc dezbaterile în ceea ce priveşte fondul cauzei, în sensul limitării analizei la cele care îndeplinesc condiţiile invocării.

S-a susţinut cu prilejul susţinerilor orale motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care priveşte încălcarea autorităţii de lucru judecat în raport de considerentele reţinute prin sentinţa nr. 8/02.02.2017, pronunţată de Tribunalului Bucureşti în dosarul nr. x/2016, având ca obiect o contestaţie la executare, între aceleaşi părţi, prin care s-au anulat clauzele contractuale şi s-a constat că părţile au calitatea de consumator.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

Cu alte cuvinte, motivele de recurs pot fi primite dacă ele au fost invocate în apel sau pe parcursul judecăţii apelului, în termenul prevăzut de lege, dar instanţa le-a respins sau nu s-a pronunţat asupra lor.

În speţa de faţă, se constată că incidenţa prevederilor art. 430 C. proc. civ. a fost invocată prin concluziile orale de la termenul de judecată acordat pentru dezbaterea recursului de faţă, astfel încât ipoteza cerută de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu se regăseşte în cauză.

Se mai reţine că prin motivele de apel reclamanţii nu s-au prevalat de prevederile art. 430 C. proc. civ., cu referire la încălcarea autorităţii de lucru judecat, aspect care subzista şi la momentul judecării cauzei în apel.

În raport de aceste argumente, critica evocată nu îndeplineşte condiţiile invocării, neputând fi analizată în prezentul recurs, reprezentând modificarea argumentelor şi temeiurilor de drept invocate în susţinerea recursului.

Totodată, Înalta Curte constată că, în această cauză, este ţinută a analiza exclusiv criticile de nelegalitate privitoare la nereţinerea prezumţiei de consumator, pe care au susţinut-o reclamanţii în sprijinul incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Din perspectiva limitelor menţionate în paragrafele anterioare, intanţa de recurs va analiza exclusiv aplicarea normelor legale incidente în cauză în constatarea carcaterului abuziv şi a nulităţii absolute a unor clauze contractuale din perspectiva stabilirii calităţii de consumator a reclamanţilor.

Sub aspectul criticilor subsumate motivului de casare reprezentat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., referitoare la încălcarea art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

În urma analizei materialului probator administrat în faţa celor două instanţe de fond, interpretarea şi aplicarea în concret a normelor juridice incidente a vizat reţinerea situaţiei de fapt potrivit căreia reclamanţii au solicitat creditele în scopul investirii într-o afacere imobiliară, având în vedere propria recunoaştere a reclamanţilor şi valoarea foarte mare a celor două credite.

Sub aspectul motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că analiza motivelor de apel ce priveau soluţia dată cererii de apel formulată de pârâta C. S.A. a fost realizată în condiţii de legalitate, nefiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ.

Se constată că a fost respectată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), cu referire la noţiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanţă internă să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, susţinerile părţilor fiind examinate de către instanţă, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

În consecinţă, din considerentele expuse de către instanţa de apel rezultă care sunt argumentele ce au stat la baza pronunţării hotărârii sub acest aspect.

Raportat la cele amintite, susţinerea recurenţilor-reclamanţi vizând nelegalitatea deciziei atacate şi invocarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apare ca nefondată.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, respectiv art. 2 din Legea nr. 193/2000 se reţine că şi acestea sunt nefondate.

Raportat la aceste critici şi având în vedere situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că reclamanţii nu se încadrează în categoria consumatorilor, astfel cum este definită această noţiune de art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Directiva 93/13/CEE are drept principal obiectiv asigurarea unei protecţii adecvate a consumatorilor ca părţi în contractele de credit. Preocuparea legiuitorului european şi mai apoi a celui naţional de ocrotire a consumatorului se datorează poziţiei fragile pe care acesta o ocupă într-un contract de credit. Se porneşte de la premisa că un contract de credit este unul de adeziune, la care împrumutătorul înţelege să adere sau nu, neavând posibilitatea de a-i influenţa conţinutul, clauzele fiind standard, prestabilite.

Lipsa negocierii conţinutului contractului creează un pericol de abuz de poziţie dominantă din partea băncii, în special în cazul în care potenţialul client face parte din categoria consumatorilor, aşa cum sunt definiţi aceştia de art. 2 din Legea nr. 193/2000:

"persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care (..) acţionează în scopuri dinafara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale". Se porneşte de la premisa că un consumator este partea slabă din contractul de credit, datorită stării sale de inferioritate atât din punct de vedere a posibilităţii de negociere cât şi de informare. Voinţa legiuitorului a fost aceea de a proteja consumatorul mediu, protecţia consumatorului nefiind una absolută, care să îl scutească de orice responsabilitate la încheierea unui contract bancar.

În consecinţă, doar categoria consumatorilor este protejată de Legea nr. 193/2000.

În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, se constată că natura efectivă a activităţii pentru care au fost solicitate şi acordate creditele în litigiu, a fost construirea unui imobil P+6, ce cuprinde apartamente destinate vânzării, ceea ce permite concluzia că aceştia au ales să desfăşoare o activitate profesională, ceea ce depăşeşte limitele unui simplu consumator.

Intenţia de construire a imobilului în scopul vânzării apartamentelor către terţii cumpărători, rezultă chiar din conţinutul mărturisirii extrajudiciare făcută prin adresa transmisă pârâtei C. S.A. prin care reclamantul A. afirmă că banii proveniţi din cele două credite au fost folosiţi la edificarea unui imobil P+6, situat în Bucureşti, precum şi din valoarea mare a sumei împrumutate.

Criticile recurenţilor în sensul că operaţiunea a fost scutită de plata T.V.A. aspect care demonstrează că reclamanţii nu se încadrează în categoria profesioniştilor nu poate reprezenta un argument în sprijinul excluderii dezvoltatorilor imobilari din categoria comercianţilor. Scutirea de plata T.V.A. a tranzacţiilor realizate a fost efectuată în raport de dispoziţiile Codul fiscal, ale cărui prevederi nu fac obiect de analiză în cauza de faţă.

Relevantă este şi jurisprudenţa CJUE, care analizează calitatea de consumator a persoanei fizice împrumutate prin prisma legăturii funcţionale cu activitatea unui profesionist. Astfel, la paragraful 36 din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-410/11 s-a statuat că "numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenţia menţionată în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională".

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel este legală şi temeinică, criticile subsumate motivelor de casare invocate fiind nefondate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul şi îl va respinge ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1763/A din 27 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. C. S.A. şi S.C. E. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2020.