RCA insurance liability: conflicting grounds violation and mandatory interpretation of late payment penalty accrual start date

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii D. S.A. şi E., solicitând obligarea pârâtei D. S.A. la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 24.101 RON şi morale în sumă de 300 euro/lună pentru fiecare dintre reclamanţii B. şi C., fiii defunctei F., cu titlu de rentă viageră, suma de 1.500.000 euro cu titlu de daune morale pentru fiecare dintre cei trei reclamanţi şi penalităţi în cuantum de 0,2%/zi de întârziere începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinta civila nr. 572 din 10.03.2017, pronunţata de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. S.A. şi E. şi, în consecinţă a fost obligată pârâta D. S.A. Bucureşti să plătească reclamantului A. despăgubiri materiale în cuantum de 24.101 RON şi daune morale în cuantum de 100.000 euro; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor B. şi C., câte 200 euro cu titlu de rentă lunară începând cu 14.06.2016 şi până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu ca aceştia să împlinească vârsta de 26 ani şi daune morale în cuantum de câte 150.000 euro pentru fiecare; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente sumelor menţionate, începând cu 14.06.2016 şi până la plata efectivă.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că în prezenta speţă este aplicabil art. 1391 C. civ. ce prevede că instanţa judecătorească va putea să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. Reclamantul A. este soţul supravieţuitor al defunctei G., iar reclamanţii B. şi C. sunt fiii defunctei.

Referitor la cuantumul şi compunerea daunelor materiale solicitate, raportat la probele depuse la dosar, instanţa a constatat că acestea sunt întemeiate.

Cererile referitoare la renta lunară solicitată de reclamanţii B. şi C. şi la acordarea daunelor morale s-a constatat că sunt întemeiate în parte.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A., B., C. şi pârâta D. S.A..

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 424/2017 din 12 iulie 2017 a respins apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C.; a admis apelul declarat de apelanta D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 572, pronunţată la data de 10.03.2016 în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Maramureş pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor şi în consecinţă a obligat pârâta să achite fiecărui reclamant daune morale în cuantum de 100.000 de euro în echivalentul în RON la data plăţii; a obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 3.451,57 RON reprezentând daune materiale; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate; a respins cererea reclamanţilor de obligare la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Apelul declarat de pârâta D. S.A. a fost admis, Curtea reţinând că a fost relevată o greşită determinare a cuantumului daunelor morale, în considerarea raporturilor de familie existente şi a impactului emoţional al morţii soţiei şi mamei reclamanţilor. În ceea ce priveşte daunele material a apreciat că acestea sunt dovedite cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect stabilirea penalităţilor de întârziere a apreciat ca nefondate criticile referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, legiuitorul stabilind un moment identic pentru curgerea termenului privind acordarea daunelor materiale şi morale.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta D. S.A.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă prin decizia nr. 983 din 22 martie 2018 a admis recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei nr. 424 din 12 iulie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În ceea ce priveşte criticile vizând nerespectarea criteriilor de stabilire a cuantumului daunelor morale, Înalta Curte a reţinut că acestea nu sunt fondate, menţinând dispoziţiile instanţei de fond.

În ceea ce priveşte criticile privind acordarea de penalităţi de întârziere, instanţa supremă a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căreia obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

De asemenea, a fost apreciată fondată critica privind acordarea rentei lunare, din perspectiva art. 50 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014.

În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 611/2018 din 20 noiembrie 2018 pronunţată în dosar nr. x/2016 a respins apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C..

A admis apelul declarat de apelanta D. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 572 din 10.03.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Maramureş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi în consecinţă: a obligat pârâta să achite fiecărui reclamant daune morale în cuantum de 100.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, precum şi suma de 3.451,57 RON reprezentând daune materiale; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor penalităţi de 2% pentru fiecare zi de întârziere aferente sumelor menţionate, începând cu data de 20 noiembrie 2018 (data rămânerii definitive a hotărârii) şi până la plata lor efectivă; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata rentei lunare de câte 200 euro fiecăruia dintre reclamanţi; a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă prin încheierea din 19 februarie 2019 a admis cererea formulată de S.C. D. S.A., în contradictoriu cu intimaţii A., B., C. şi E. şi în consecinţă:

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivului deciziei civile nr. 611 pronunţată la data de 20.11.2018 de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/2016 în sensul obligării pârâtei la penalităţi de întârziere între reclamanţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere şi nu cum din eroare s-a menţionat de 2 % pe fiecare zi de întârziere.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că toate criticile reclamanţilor apelanţi reiterate în rejudecarea apelului privind un alt moment de la care să fie acordate penalităţile de întârziere, au fost înlăturate, prin aceasta opunându-se dezlegarea în drept obligatorie dată de instanţa de recurs, motiv pentru care, câtă vreme părţile nu au ajuns la o înţelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, aceea potrivit căreia obligaţia de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă, respectiv 20 noiembrie 2018.

De asemenea, capătul de cerere privind acordarea rentei lunare în favoarea descendenţilor persoanei decedate a fost respins ca neîntemeiat şi de această dată instanţa urmând să aibă în vedere problemele de drept dezlegate prin decizia de casare.

Împotriva deciziei civile nr. 611/2018 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă reclamanţii A., B., C. au declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.. Se reproşează instanţei de apel că nu a respectat cadrul rejudecării dispus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv nu a avut în vedere momentul de la care curg penalităţile de întârziere precizat de instanţa supremă precum şi recomandările privind capătul de cerere privind acordarea rentei viagere.

Cu privire la momentul de la care curg penalităţile de întârziere, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, susţin recurenţii-reclamanţi că hotărârea nu cuprinde considerente proprii, ci reia motivarea instanţei de casare, fără să facă o analiză pe fond a problemelor de drept reţinute prin decizia de casare.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată în primul ciclu procesual cu privire la daunele morale şi materiale acordate, recurenţii-reclamanţi susţin că aceasta a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de pârâtă, decizia de apel încălcând dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 în ceea ce priveşte neîndeplinirea termenelor prevăzute de art. 37 sau îndeplinirea defectuoasă a acestora, cât şi în ceea ce priveşte diminuarea justificată a despăgubirii. Potrivit acestor texte legale, obligaţia de plată a despăgubirii a devenit exigibilă în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, moment de la care pârâta ar datora penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, în cuantum de 0,2%. Recurenţii-reclamanţi solicită plata penalităţilor de întârziere calculate de la data introducerii acţiunii, dată la care pârâta a fost pusă în întâziere.

Obligaţia de plată a despăgubirilor nu poate deveni exigibilă la data la care acestea au fost stabilite prin hotărâre judecătorească, întrucât norma A.S.F. nr. 23/2014 reglementează o situaţie distincă de cea din speţă şi anume situaţia în care persoana prejudiciată se adresează direct instanţei.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata rentei viagere în favoarea reclamanţilor B. şi C., recurenţii arată că hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată. Pârâta a contestat doar cuantumul sumei solicitată şi nu s-a opus acordării acestei sume.

Se susţine că temeiul juridic al acestui capăt de cerere este reprezentat de dispoziţiile art. 1390 alin. (1) C. civ., rentă lunară care trebuia acordată de la momentul decesului.

În continuare, recurenţii-reclamanţi invocă nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în raport de existenţa motivelor contradictorii, precum şi pentru insuficienta motivare a acesteia.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată, iar în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 10 octombrie 2019, în unanimitate, s-a admis în principiu recursul, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect instanţa supremă reţine că recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în susţinerea criticii privind existenţa motivelor contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, având în vedere că deşi se face referire în considerente că în ceea ce priveşte daunele materiale şi morale hotărârea este definitivă, dispozitivul cuprinde menţiuni privind obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale.

Analizând critica recurenţilor-reclamanţi cu referire la cazul de casare fondat pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., teza privind existenţa motivelor contradictorii, Înalta Curte constată că aceasta este fondată în raport de următoarele argumente:

Prin decizia de casare, au fost apreciate ca nefondate criticile privind acordarea daunelor materiale şi morale. Au fost constatate ca fiind fondate criticile privind cuantumul penalităţilor de întârziere, precum şi cele privind acordarea rentei lunare, indicaţiile instanţei de casare vizând verificarea modului de soluţionare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităţilor de întârziere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite, precum şi a celui privind obligarea la plata rentei viagere.

Potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Instanţa de apel, în rejudecare deşi reţine aceste dispoziţii, le aplică greşit în sensul că deşi reanalizează soluţia privind acordarea penalităţilor de întârziere urmare a despăgubirii cuvenită ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea RCA precum şi soluţia privind capătul de cerere privind acordarea rentei lunare, reţinând că celelalte capete de cerere au intrat în puterea de lucru judecat, dispozitivul deciziei cuprinde menţiuni cu privire la obligarea reclamanţilor la plata daunelor interese reprezentând daune materiale şi morale.

În consecinţă, vor fi apreciate fondate susţinerile reclamanţilor în sensul existenţei motivelor contradictorii în cuprinsul hotărârii, evidenţiate prin cele arătate, aspect care se circumscrie motivului de casare invocat din perspectiva nerespectării dezlegărilor instanţei de casare.

Sub un alt aspect, recurenţii-reclamanţi invocă dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. pentru a susţine insuficienta motivare a hotărârii, reproşând instanţei de apel că nu a făcut o analiză în concret a dreptului material incident în speţă, prin care să se constate că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 din norma A.S.F. nr. 23/2014 raportat la cele ale art. 37 alin. (4) din acelaşi act normativ. S-a mai susţinut că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii faţă de capătul de cerere privind renta lunară, deşi pârâta nu s-a opus acordării acesteia, contestând doar cuantumul ei.

Critica privind acordarea penalităţilor de întârziere se vădeşte a fi fondată, sub aspectul momentul de la care au fost acordate, având în vedere următoarele considerente:

Problema de drept privind acordarea penalităţilor de întârziere urmare a despăgubirii cuvenită reclamanţilor ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA ce a fost stabilită în cazul procesului pendite în sarcina pârâtei în calitate de asigurator, a fost analizată prin raportare la Norma ASF nr. 23/2014.

S-a reţinut că situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În cauza dedusă judecăţii, despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Instanţa de casare a reţinut că în cauză este incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Observând statuările instanţei de apel, se constată că în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere, s-a reţinut prin decizie recurată că obligaţia de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă, respectiv 20 noiembrie 2018. Din verificarea actelor dosarului rezultă că data de 20 noiembrie 2018 reprezintă data pronunţării hotărârii din apel în cel de-al doilea ciclu procesual.

În raport de aceste considerente, se constată că sub acest aspect nu au fost respectate dezlegările instanţei de casare, care a reţinut că decizia este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, îndrumarea instanţei fiind în sensul de a se verifica modul de soluţionare a acestui capăt de cerere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite.

Potrivit art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel avea îndatorirea de a analiza modul de soluţionare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităţilor de întârziere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite. Analiza instanţei de apel în rejudecare s-a limitat la redarea argumentelor instanţei de casare şi procedând la darea unei soluţii greşite, unei probleme de drept care fusese deja dezlegată prin decizia de casare şi care trebuia preluată ca atare, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., vătămând totodată, în mod grav, şi dreptul părţilor la un proces echitabil.

Potrivit considerentelor deciziei civile nr. 983/22.03.2018, instanţa de casare a dezlegat problema de drept referitoare la momentul de la care sunt datorate penalităţi de întârziere în sensul că a stabilit că acestea sunt datorate după primirea hotărârii judecătoreşti definitive cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească. În acest cadru, se putea observa că suma datorată de pârâtă cu titlu de despăgubiri a fost stabilită în mod definitiv în urma deciziei pronunţate asupra recursului în primul ciclu procesual, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., rejudecarea dispusă vizând doar chestiunea perioadei de calcul a penalităţilor de întârziere.

O astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

Critica privind acordarea rentei viagere este privită ca fiind nefondată, dezlegările instanţei de apel în sensul că această solicitare nu se justifică fiind corecte şi în acord cu dispoziţiile deciziei de casare.

Prin urmare, având în vedere că sunt fondate criticile recurenţilor-reclamanţi, care atrag incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., cu consecinţa casării hotărârii.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 611/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată cu luarea în considerare a problemelor dezlegate pe calea prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 611/2018 din 20 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D. S.A. şi E..

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2020.