Nullity of non-negotiated CHF mortgage clauses for unilateral interest revision and undefined fees

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 25 august 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L., a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 referitoare la stabilirea dobânzii variabile la valoarea unui indice de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.6 raportat la art. 4.4 referitoare la obligaţia restituirii integrale a creditului în termen de 10 zile de la data schimbării dobânzii în situaţia în care clientul nu acceptă noua valoare a acestuia, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.8 alin. (5) referitor la dreptul băncii de a modifica unilateral şi discreţionar valoarea comisionului de rambursare anticipată, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 8.2 alin. (1) teza I referitor la obligaţia împrumutatului de a nu contracta un credit sau obligaţii similare de la alte bănci sau instituţii financiare fără acordul prealabil al băncii. Aceste clauze au fost incluse în contractul de credit x/21.05.2007, denumit contractul A.

De asemenea, reclamanta a cerut să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 referitoare la stabilirea dobânzii variabile la valoarea unui indice de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.6 raportat la art. 4.4 referitoare la obligaţia restituirii integrale a creditului în termen de 10 zile de la data schimbării dobânzii în situaţia în care clientul nu acceptă noua valoare a acestuia, art. 4.7 alin. (1) parţial, exclusiv cu privire la comisionul de administrare, respectiv art. 4.7 alin. (3) privind modul de calcul al comisionului de administrare şi art. 4.11 alin. (1) lit. b) privind obligaţia de plată a comisionului de administrare, art. 4.11 lit. e) privind obligaţia de plata a oricăror alte comisioane stabilite de banca, să se constate nulitatea absoluta a clauzelor de la art. 5.9 alin. (5) referitor la dreptul băncii de a modifica unilateral şi discreţionar valoarea comisionului de rambursare anticipată, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 7.1 alin. (3) şi alin. (5) şi art. 8 alin. (1) pct. 1 şi 2 referitor la obligaţia debitorului de a încheia pe cheltuială proprie o poliţă de asigurare şi de a plăti primele de asigurare. Aceste clauze au fost incluse în contractul de credit x/21.05.2007, denumit contractul B.

Reclamanta a mai cerut să se constate nulitatea absolută a clauzelor incluse în actul adiţional nr. x/23.02.2010 la contractul de credit x/21.05.2007, denumit contractul A, respectiv art. I pct. 6 raportat la art. 3.1 din Anexa I a Actului adiţional referitoare la comisionul de rambursare anticipată în valoare de 0,5%, 1%, 0%, după caz, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. I pct. 9 referitor la comisionul de administrare a creditului, să se constate nulitatea absoluta a clauzelor de la art. 1 din Anexa I a actului adiţional referitor la stabilirea unei marje fixe a băncii în valoare de 5,85%, art. 3.4 din Anexa I a Actului adiţional referitor la stabilirea unui comision de administrare a creditului de 0,06%.

Totodată reclamanta a cerut, ca urmare a admiterii capetelor anterioare ale cererii, să se constate că Banca avea obligaţia de a stabili cu începere de la data de 25.06.2008 o valoare a dobânzii variabile egală cu indicele de referinţă stabilit de Banca Naţională a României la care se adaugă marja 0 (zero) a Băncii, să fie obligate pârâtele la restituirea diferenţelor de dobândă încasate nelegal la un procent mai mare decât indicele LIBOR CHF cu începere de la rata 13 (25.06.2008) şi în continuare după introducerea cererii de chemare în judecată, să se stabilească un comision de rambursare anticipată cu valoare 0%, potrivit art. 3.1 din Anexa I a Actului adiţional nr. x/2010, să fie obligată pârâta C. S.R.L. la restituirea comisionului de rambursare anticipată reţinut în luna aprilie 2012, la data rambursării anticipate parţiale a creditului cu suma de 58.880 EURO (echivalent CHF), să fie obligate pârâtele la restituirea comisionului de administrare achitat cu începere de la 21.05.2007 şi în continuare după introducerea cererii de chemare în judecată, să fie obligate pârâtele la restituirea contravalorii tuturor primelor de asigurare achitate din anul 2009 şi până în prezent, să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit, să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb la o valoare intermediara între valoarea CHF/RON de la momentul contractării şi valoarea de apreciere a cursului CHF in prezent, curs care să fie valabil pe toata durata derăarii contractului, ca urmare a aplicării principiului impreviziunii.

In drept, reclamanta a indicat prevederile art. 194 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 2968 din 12 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiat capătul I al cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. ("constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x/21.05.2007 ("A")"), a admis în parte capătul II al cererii de chemare în judecată ("constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x/21.05.2007 ("B")"), a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3, art. 4.11 lit. e) din contractul de credit x/21.05.2007, a respins ca neîntemeiate celelalte solicitări care au făcut obiectul capătului II de cerere, a respins ca neîntemeiat capătul III de cerere ("constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în actul adiţional nr. x/23.02.2010 la contractul de credit x/21.05.2007 ("A")", a anulat ca netimbrat capătul IV.8 de cerere ("stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF la o valoare intermediară […] ca urmare a aplicării principiului impreviziunii"), a respins ca neîntemeiat în rest capătul IV de cerere, a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a arătat că între reclamanta A., în calitate de împrumutat, şi pârâta B. S.A. a intervenit contractul de credit ipotecar nr. x/21.05.2007 având ca obiect suma de 144.000 CHF ce urma să fie restituită, împreună cu costurile creditului, în 312 luni . Reclamanta a afirmat că aceasta este forma contractului pe care a agreat-o, iar nu o altă variantă, care conţine clauze care nu i-au fost prezentate în etapa precontractuala şi asupra cărora nu şi-a exprimat voinţa de a se obliga. Reclamanta ar fi aflat de această a doua variantă a contractului abia la data de 27.04.2009, când i-a fost transmisa de către banca adresa nr. x, prin care i s-a comunicat obligaţia de reînnoire a poliţei de asigurare, sub sancţiunea declarării scadenţei anticipate a creditului.

Reclamanta nu a probat existenţa unei forme "A" a contractului, însă a recunoscut că semnătura aplicată pe fiecare pagina a formei "B" îi aparţine, Tribunalul constată că aceasta este forma contractului care guvernează raportul dintre părţi.

Prima instanţă a avut în vedere clauzele contractuale privind variaţia dobânzii şi prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000. Pârâta nu a dovedit, deşi legea îi impune sarcina probei, că clienta sa a avut în mod efectiv posibilitatea de a influenţa natura sau chiar prezenţa unor clauze în contract, poziţiile de negociere ale părţilor nefiind egale. Prin urmare, s-a reţinut îndeplinirea cerinţei vizând caracterul nenegociat al clauzelor contestate.

Dezechilibrul a fost prezent în contract încă de la data încheierii acestuia, el datorându-se posibilităţii băncii de a schimba în mod unilateral condiţiile de rambursare în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului.

Pentru aceste motive, Tribunalul a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 din contractul de credit ipotecar.

Prima instanţă a mai precizat că nu sunt abuzive clauzele cuprinse la art. 4.4 - art. 4.6 din contractual de credit, deoarece acestea reglementează ipoteza în care rata dobânzii este modificată de bancă şi consacră obligaţia acesteia de a comunica împrumutatului modificarea intervenită. În situaţia în care rata dobânzii ar fi variat în funcţie de criterii transparente, obiective şi aflate în afara ariei de influenţă a băncii, aceste texte ar fi fost instrumentele care ar fi permis derularea în continuare a contractului, cu respectarea imperativului informării prealabile a împrumutatului.

Cât priveşte cererea de restituire a dobânzii excedentare, tribunalul a arătat, pornind de la prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, că instanţa nu ar putea decât cu încălcarea legii şi a libertăţii contractuale a părţilor să înlocuiască o formulă de calcul a dobânzii stabilită prin contract cu o altă formula a dobânzii. Solicitarea reclamantei de obligare a băncii la restituirea dobânzii excedentare, achitată în plus peste rata dobânzii propusă de reclamantă, nu poate fi primită, având în vedere că această rată a dobânzii, determinată ca sumă dintre indicele LIBOR CHF 3 luni şi marja 0 (zero) nu a fost agreată de părţi, astfel că nu poate fi luată în considerare de instanţă ca element de referinţă.

Modalitatea de redactare a clauzelor contestate este neechivocă, fiind menţionată expres modalitatea de determinare a sumelor datorate cu titlul de comision de administrare, astfel încât întinderea obligaţiei este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate. Comisionul de administrare putea fi determinat prin aplicarea cotei procentuale la soldul creditului din fiecare lună.

Sub aspect formal, din modalitatea de redactare a contractului rezultă caracterul de prestaţie esenţială a comisionului contestat stabilit în sarcina împrumutatului. Din punctul de vedere al fondului, dată fiind raţiunea perceperii acestuia, efectuarea de operaţiuni de cont bancar de către creditor în scopul utilizării şi rambursării creditului, comisionul a fost perceput de către bancă ca fiind în strictă legătură cu acordarea creditului, astfel încât aceste prestaţii pot fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esenţiale, ele caracterizând contractul.

Prin urmare, constatând apartenenţa la preţul contractului a comisionului contestat, care a fost prevăzut în mod clar şi inteligibil, nu există niciun argument pentru a considera că acesta are caracter abuziv, astfel că au fost respinse cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzelor care îl reglementează şi cererea de restituire a sumelor achitate de reclamantă cu acest titlu.

Prin art. I pct. 9 al actului adiţional nr. x/23.02.2010, semnat pe fiecare pagina de reclamantă s-a prevăzut că acest comision de administrare reprezintă costul cu întreţinerea şi administrarea creditului şi va fi plătit de către împrumutat lunar, odată cu rambursarea ratei de credit, conform graficului de rambursare. Comisionul de administrare are valoarea menţionată în Anexa I şi se calculează după formula indicată în cuprinsul actului adiţional. Potrivit Anexei I a actului adiţional comisionul de administrare a creditului este în valoare de 0,06%. Motivele pentru care clauzele din actul adiţional prin care este reglementat acest comision nu sunt abuzive sunt aceleaşi ca şi cele deja expuse.

Potrivit art. 4.11 lit. e), pentru creditul acordat împrumutatul va plati alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condiţiilor de creditare iniţiale, solicitate de către client. Prin consacrarea dreptului băncii de a modifica unilateral condiţiile de rambursare, fără ca îndeplinirea sau nu a ipotezei în care această modificare ar putea fi operată să poată fi analizată de consumator, a fost introdus în contract un dezechilibru semnificativ al poziţiilor celor două părţi: limitele şi întinderea obligaţiilor uneia din părţi sunt bine delimitate, în timp ce întinderea obligaţiilor celeilalte părţi poate fi modificată de cocontractant, cu consecinţa creării unei stări de captivitate a consumatorului, a cărui situaţie contractuală poate fi modificată oricând şi fără vreo justificare de bancă, pe toata perioada de derulare a conventiei.

Pentru aceste motive, Tribunalul a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 4.11 lit. e) din contract.

Potrivit art. 4.11 lit. d) din contract, necontestat de reclamantă, pentru creditul acordat împrumutatul va plăti comision de rambursare anticipată de 2,50%, calculat la suma plătită anticipat, care poate fi modificat oricând de către bancă, pe întreaga perioadă de creditare.

Aşadar, după încheierea actului adiţional, valoarea comisionului de rambursare anticipata a fost 0 (zero). Chiar şi în cazul absenţei unei asemenea precizări a valorii în cuprinsul Anexei, banca nu ar fi fost în măsură să perceapă comision de rambursare anticipată, deoarece, la data încheierii actului adiţional, dobânda nu era fixă, ci variabila, iar art. I pct. 6 din actul adiţional mai sus citat prevede că doar în cazul în care rambursarea anticipată se efectuează într-o perioadă în care dobânda este fixă acest comision poate fi perceput.

Reclamanta nu a probat că banca ar fi operat vreo modificare unilaterală a comisionului de rambursare anticipată înainte de încheierea actului adiţional, astfel că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privitoare la comisionul de rambursare anticipată.

În privinţa clauzelor privind obligaţia încheierii poliţei de asigurare, s-a arătat că reclamanta a susţinut nulitatea acestora din perspectiva faptului că ele au fost introduse într-o variantă a contractului care i-a fost necunoscută, dar pe care a semnat-o în împrejurări pe care nu le poate explica pe de-a întregul. Aceste argumente au fost analizate de instanţă cu ocazia soluţionării capătului I al cererii de chemare în judecată, motivele expuse cu acea ocazie fiind în egală măsură valabile, astfel că Tribunalul a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzelor referitoare la obligaţia împrumutatului de a încheia anual contracte de asigurare şi de a plăti primele de asigurare.

Referitor la capătul de cerere întemeiat pe teoria impreviziunii, prima instanţă l-a anulat ca netimbrat, conform art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece reclamanta nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.317,8 RON.

Faţă de admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat culpa procesuală a pârâtei B. S.A., care a inserat în contract clauze al căror caracter abuziv a fost constatat de instanţă, astfel că, în baza art. 451 alin. (1), art. 452 şi art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON cu titlu de onorariu de avocat (chitanţa nr. x/29.09.2014.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. şi pârâta B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1842A din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2968 din 12 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Raportat la motivele de apel invocate, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate având în vedere următoarele argumente:

Motivul de apel bazat pe ideea imposibilităţii de analizare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale care vizează componente de preţ este nefondat, atât timp cât atât legislaţia internă, cât şi cea comunitară permit o atare analiză în ipoteza în care respectivele clauze nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Nu a fost găsită întemeiată nici apărarea apelantei pârâte în sensul existenţei caracterului negociat al clauzelor criticate, atât timp cât banca nu a administrat vreo dovadă în sensul purtării sau posibilităţii de purtare a negocierilor cu intimata reclamantă. Prezentarea de către bancă a documentelor necesare semnării pentru perfectarea contractului de credit sau a graficului de rambursare nu echivalează cu purtarea unor negocieri efective sau cu stabilirea posibilităţii pentru consumator de a negocia, astfel cum în mod just a reţinut prima instanţă.

Invocarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 pentru valabilitatea clauzei de revizuire a dobânzii prin raportare la dobânda de referinţă a băncii nu poate fi acceptată, atât timp cât, pe de-o parte, actul normativ indicat nu este aplicabil contractului de credit încheiat înainte de intrarea sa în vigoare, iar pe de altă parte, aceste dispoziţii legale nu exclud necesitatea formulării unor clauze contractuale clare, inteligibile şi previzibile sub aspectul preţului creditului.

Prin urmare, clauza contractuală mai sus menţionată nu are caracter clar şi inteligibil, este nenegociată şi produce, contrar exigenţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel că în mod corect prima instanţă a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a acesteia.

Al doilea motiv de apel se referă la greşita reţinere a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.11 lit. e) din contractul de credit, potrivit căreia pentru creditul acordat împrumutatul va plăti alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condiţiilor de creditare iniţiale, solicitate de către client.

Această clauză este abuzivă pentru motivul că nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, nu menţionează circumstanţele în care se poate ajunge la impunerea altor comisioane decât cele convenite şi lasă în puterea discreţionară a băncii posibilitatea perceperii unor costuri suplimentare, fără a fi posibilă cenzurarea lor de către consumator sau de către instanţa judecătorească.

Curtea constată că în mod corect a considerat prima instanţă caracterul abuziv al acestor prevederi referitoare la alte comisioane, pentru argumentele prezentate în sentinţa atacată.

Conform acestei clauze, pentru orice modificări ale condiţiilor iniţiale de creditare, consumatorul se găseşte în situaţia de a suporta costuri suplimentare, conform deciziei unilaterale a băncii împrumutătoare. O astfel de clauză nenegociată creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Practic, consumatorul este pus în situaţia de a suporta cheltuieli sporite fără a cunoaşte împrejurările în care s-ar impune plata unor sume suplimentare şi fără a putea controla în vreun mod decizia discreţionară a băncii.

Împotriva deciziei civile nr. 1842A din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A..

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, ca urmare a rejudecării procesului în fond, admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi, pe cale de consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine criticile cu privire la clauzele privind dobânda variabilă şi dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul derulării contractului, arătând că instanţa a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea că acest element al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului, că acestea nu au fost negociate, fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, recurenta arată că nu poate fi considerată abuzivă respectiva clauză, întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între B. S.A. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi clienţi săi.

În opinia sa, instanţa ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv întemeiat în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Tot în acelaşi context, recurenta învederează instanţei de control judiciar că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Mai mult decât atât, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de legea specială pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care acţiunea trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită, întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Astfel, fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Practic, contractele de credit de consum au, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părţi având atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. în cazul în care dobânda scade, cel care câştigă este consumatorul, dacă dobânda creşte, cea care obţine un câştig este banca. Nu mai puţin, acest risc a existat şi a fost asumat de ambele părţi la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

În acest context, în opinia recurentei, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţii legale, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficienţă juridică.

Mai susţine recurenta, că întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o suma fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. Astfel, rezultă că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală.

Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

Pentru aceste considerente, recurenta apreciază că soluţia prin care prima instanţă a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică şi nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Referitor la alte comisioane pe care operatorul bancar le poate percepe pentru servicii prestate în condiţiile modificării condiţiilor de creditare iniţiale solicitate de către client, recurenta supune atenţiei instanţei de control judiciar, următoarele:

Solicită ca instanţa să aibă în vedere faptul că se poate observa cu uşurinţă că stabilirea şi perceperea oricăror alte comisioane de către bancă poate avea loc doar în condiţiile în care clientul solicită modificarea condiţiilor de creditare iniţiale. Prin urmare, respectiva clauză produce efecte doar în situaţia în care clientul are iniţiativa modificării condiţiilor de creditare iniţiale, negociate de către părţile contractante, depinzând, deci, exclusiv de voinţa acestuia din urmă.

Astfel, în ipoteza în care clientul nu solicită modificarea condiţiilor de creditare iniţiale pe parcursul executării contractului, nu vor fi stabilite şi percepute comisioane suplimentare de către bancă, astfel încât nu se poate reţine ca fiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului.

Pentru toate aceste considerente recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi ca urmare a rejudecării procesului în fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 13 septembrie 2018, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului părţilor potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de la data de 24 octombrie 2019 recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen în şedinţa publică pentru soluţionarea acestuia.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-pârâte s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conţinând critici din perspectiva clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din contract privind aspectele dobânzii variabile şi a dreptului băncii de modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul derulării contractului.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a apreciat în sensul caracterului abuziv al acestor clauze, cu motivarea că aceste elemente al contractului produc un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, că acestea nu au fost negociate, se constată că în mod legal şi corespunzător instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Din aceste dispoziţii legale reies condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale încheiate cu consumatorul: lipsa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Cu privire la aspectul privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, instanţa în mod corect a apreciat că este îndeplinită această condiţie. Atunci când legiuitorul a reglementat cerinţa ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care acesta nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate şi acceptate de către consumator. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului. Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existenţa unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Nu reprezintă negociere nici posibilitatea oferită consumatorului de a alege dintre mai multe oferte de pe piaţă ori puse la dispoziţie de către bancă, atât timp cât nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor contestate.

Acceptarea de către împrumutat a unor clauze preformulate nu poate fi transformată într-o culpă a acestuia, de natură a înlătura protecţia oferită de legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorilor. Raţiunea acestei legislaţii este tocmai aceea de a proteja partea aflată într-o situaţie de inferioritate contractuală, în special de natură economică, faţă de profesionist.

De asemenea, prezentarea de către bancă a documentelor necesare semnării pentru perfectarea contractului de credit sau a graficului de rambursare nu echivalează cu purtarea unor negocieri efective sau cu stabilirea posibilităţii pentru consumator de a negocia.

Aşadar, atât timp cât nu s-a făcut dovada unei negocieri efective a clauzelor contestate, instanţa în mod legal a apreciat că este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest context se mai impune precizarea că legea nu interzice profesioniştilor utilizarea unor contracte/clauze preformulate. Dimpotrivă, o astfel de practică este chiar oportună, în condiţiile în care ofertele se adresează unui număr mare de potenţiali clienţi, impunându-se şi necesitatea respectărilor exigenţelor de prudenţă bancară şi a normelor edictate de Banca Naţională a României. Însă, pentru ca astfel de clauze să fie valabile, ele trebuie să respecte şi rigorile impuse de legislaţia din materia drepturilor consumatorilor, respectiv să fie clare, inteligibile, de natură a prezerva echilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform exigenţelor bunei-credinţe.

Totodată, s-a reţinut în mod corect că prin clauza în discuţie se creează un dezechilibru semnificativ, fiind afectat dreptul consumatorilor de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice (art. 3 lit. b) şi art. 18 - 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) şi art. 45 - art. 47 din Legea nr. 296/2004).

Se constată astfel că modalitatea de variaţie a dobânzii în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă nu poate fi asimilată unor criterii obiective şi verificabile, astfel încât nici reclamanta şi nici instanţa de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda şi nici nu se poate verifica dacă această modificare ar fi fost una oportună sau justificată.

Inserarea în contract a unor astfel de criterii echivoce, nedefinite în contract, permite profesionistului să le interpreteze într-o modalitatea favorabilă acestuia, punând totodată împrumutatul în imposibilitatea de-a verifica modalitatea în care variază dobânda, astfel încât nu s-a putea considera că drepturile şi obligaţiile părţilor se află într-un deplin echilibru juridic.

În consecinţă, se constată că apelanta pârâtă nu a dovedit motivele concrete care ar putea determina banca să revizuiască dobânda, nefiind prevăzute clar criteriile în funcţie de care va opera modificarea, indicii bancari care ar fi intrat în componenţa formulei de calcul, astfel încât atât consumatorul, cât şi instanţa de judecată, să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii.

Astfel, în absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înţeleasă componenta variabilă a dobânzii (evoluţia pieţei financiare/costul finanţării gestionării creditului), precum şi mecanismul de determinare al acestei componente, se poate considera că prevederile contractuale în discuţie nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În jurisprudenţa CJUE s-a arătat că dezechilibrul semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul în raport cu poziţia prevăzută de dreptul naţional (cauza Constructora Principado S.A., C 226/12, cauza Mohamad Aziz C415/11).

În concluzie, instanţa supremă reţine că prin clauza contractuală care prevede posibilitatea apelantei pârâte de a modifica dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Prin decizia recurată, în mod legal a reţinut instanţa de apel faptul că amintita clauză nu poate fi înţeleasă în mod clar şi fără echivoc de către consumator, motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente revizuibile, după un criteriu care la rândul lui nu poate fi anticipat (în condiţiile variaţiei indicilor de referinţă), nerăspunzând exigenţelor normelor legale evocate mai sus.

Aşadar, respectiva clauză nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la criticile recurentei privitor la inadmisibilitatea aprecierii privind caracterul abuziv al clauzelor legate de definirea obiectului principal se constată că într-adevăr potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Reglementarea din dreptul naţional este în consens cu cea din dreptul european, Directiva nr. 13/93/CEE prevăzând două excepţii privind aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, astfel această apreciere nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Se constată că instanţa nu a analizat preţul creditului, ci doar a constatat că o anumită clauză îi permite uneia din părţi să modifice în tot obiectul unei obligaţii.

Clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este abuzivă, întrucât nu are caracter clar şi inteligibil, este nenegociată şi produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel că în mod corect prima instanţă a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a acesteia.

În ceea ce priveşte criticile privind greşita reţinere a caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 4.11 lit. e) din contractul de credit, potrivit căreia pentru creditul acordat împrumutatul va plăti alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condiţiilor de creditare iniţiale, solicitate de client, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat caracterul abuziv al acestor prevederi, fiind o clauză nenegociată, care creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, consumatorul fiind pus în situaţia de a suporta cheltuieli sporite, fiind neinformată cu privire la această clauză.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1842 A din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi intimata-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2020.