Tort claim against state over acquittal in tax case reassigned to First Civil Section on jurisdictional allocation

Şedinţa publică din data de 19 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, prin A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să îl oblige pe pârât la plata sumei de 3.500 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 175 din 25 februarie 2019, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât prin întâmpinare şi a respins ca neîntemeiate acţiunea şi cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamantul A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 206 din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecare, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În memoriul depus la dosar, autorul căii extraordinare de atac a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, a reiterat situaţia de fapt, subliniind că a fost administrator şi asociat al ANCAPAN S.R.L., societate supusă la 9 septembrie 2010 unui control al Gărzii Financiare, care a constatat în mod nereal că, potrivit balanţei de verificare de la 31 iulie 2010, exista în stoc faină, însă, în realitate, pe stoc nu mai erau cantităţile specificate în contabilitate; deşi a prezentat facturi de vânzare aferente perioadei iulie - septembrie, organele de control au apreciat că operaţiunile sunt fictive.

În continuare, a precizat că, urmare a constatărilor comisarilor Gărzii Financiare, cuprinse în procesul-verbal nr. x din 27 septembrie 2010, a avut loc în perioada 18 ianuarie 2011 - 7 februarie 2011 o inspecţie fiscală desfăşurată de inspectorii A.N.A.F.-D.G.F.P. Suceava, care a încadrat operaţiunile de facturare faină tot ca fiind fictive, cu consecinţa emiterii deciziei de impunere nr. x din 2 martie 2011 în sumă de 453.123 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit şi accesorii.

A arătat recurentul că, în baza acestor constatări, instituţiile sus-menţionate au formulat împotriva sa plângere penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Totodată, a menţionat că Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2011, a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, bazându-se doar pe constatările organelor de control, fără a dispune efectuarea unei expertize contabile şi fără a administra alte probe.

A mai arătat autorul recursului că Tribunalul Suceava, învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2016, având ca obiect infracţiunea descrisă mai sus, a dispus completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize contabile judiciare şi audierea de martori şi, urmare a administrării acestor probe a dispus achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., reţinând că fapta nu există, hotărâre care a rămas definitivă ca urmare a pronunţării deciziei nr. 165 din 20 februarie 2015 a Curţii de Apel Suceava.

În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins cauzat de pârât, autorul recursului de faţă a precizat că în cadrul dosarului penal nr. x/2013 al Tribunalului Suceava, secţia Penală a fost nevoit să achite onorariul pentru efectuarea expertizei contabile în valoare de 3.500 RON.

De asemenea, a susţinut că aceste fapte i-au creat o tulburare emoţională gravă, care a culminat cu îmbolnăvirea sa, că i-au fost aduse vătămări onoarei şi vieţii personale şi sociale, în condiţiile în care ANCAPAN S.R.L. a fost dizolvată la solicitarea organelor fiscale, şi-a pierdut locuinţa şi i-a fost atrasă răspunderea materială în calitate de administrator al societăţii.

A subliniat recurentul şi că, acţionând cu gravă neglijenţă, angajaţii A.N.A.F., urmare a aplicării greşite a legii, aşa cum a arătat expertul în dosarul penal în care a fost achitat, au întocmit rapoartele de control al activităţii care au indus în eroare organele judiciare, creând o aparenţă de legalitate, cu consecinţa trimiterii lui în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, afectându-i imaginea în societate.

Cu toate acestea, susţine recurentul, prima instanţă i-a respins acţiunea ca nefondată, reţinând în esenţă că în cadrul dosarului penal nu s-a constatat săvârşirea unor abuzuri din partea organelor de control sau nelegalitatea actelor de control ce au stat la baza procesului penal, ci s-a apreciat ca acestea nu se coroborează cu alte probe, nereţinându-se în mod indubitabil nevinovăţia sa.

În acest context, a susţinut că instanţa a interpretat eronat sentinţa penală nr. 192/2014 a Tribunalului Suceava, în condiţiile în care achitarea sa a intervenit in baza art. 16 lit. a) C. proc. civ., reţinându-se că fapta nu există, ceea ce nu lasă loc de îndoială cu privire la nevinovăţia sa.

De asemenea, recurentul a apreciat decizia atacată ca fiind nelegală, arătând că instanţa de apel ar fi schimbat practic obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Concretizând, a consemnat că, deşi şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1.357 C. civ., solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin organele de control fiscal ai căror angajaţi i-au adus prejudicii morale si materiale, Curtea de Apel Suceava, în motivarea soluţiei de respingere a apelului a reţinut că "se impune a se analiza dacă statul, prin organele de urmărire penală a acţionat în mod discreţionar prin încălcarea normelor de procedură şi de drept material relevante. Or, Curtea constată că prin cererea introductivă reclamantul nu a făcut trimitere la vreo acţiune/inacţiune a organelor de urmărire penală ce poate îmbrăca formă delictuală."

Faţă de argumentele curţii de apel, autorul prezentului demers judiciar a susţinut că motivarea reprodusă ar fi proprie soluţionării unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., care instituie dreptul la repararea pagubei în ipoteza unei erori judiciare.

Prin întâmpinarea depusă la 9 septembrie 2019, intimatul-pârât Statul Român a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

La 21 ianuarie 2020, intimatul-pârât a depus punct de vedere la raport, în cuprinsul căruia a achiesat la concluziile raportorului şi a reiterat solicitarea de respingere a recursului ca nefondat.

Înalta Curte, în baza art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., luând în examinare cu prioritate excepţia propriei necompetenţe materiale procesuale în soluţionarea cauzei, invocată ex officio, reţine următoarele:

Prin art. 131 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a instituit în sarcina judecătorului obligaţia de a verifica dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina.

Potrivit art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.:

"(1) Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent."

Cu privire la competenţa funcţională a secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că, din punct de vedere al normelor de organizare judecătorească, prevederile art. 225 (1) din Legea nr. 71/2011 au impus, începând cu 1 octombrie 2011, reorganizarea fostelor secţii comerciale ale tuturor instanţelor judecătoreşti "ca secţii civile ori, după caz, unificarea acestora cu secţiile civile".

Reorganizarea a vizat şi secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 224 alin. (1) din lege statuând în sensul că "Secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi secţia comercială ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se reorganizează ca secţia I civilă şi secţia a II-a civilă".

Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, începând cu 1 octombrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost organizată în 4 secţii: secţia I civilă, secţia a II-a civilă, secţia penală şi secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Normele de organizare judecătorească au prevăzut că secţiile civile judecă litigiile civile indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor (art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3) şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile Legii nr. 71/2011 şi ale Legii nr. 76/2012).

Aceleaşi norme de drept au statuat totodată asupra posibilităţii înfiinţării de complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii în considerarea doar a obiectului sau naturii acestora, nu şi în considerarea calităţii părţilor litigante cadrul secţiilor civile, în raport cu numărul şi natura cauzelor civile înregistrate,.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin hotărârea nr. 99 din 20 septembrie 2018, a adoptat măsuri privind echilibrarea activităţii de judecată la nivelul secţiei I Civilă şi al secţiei a II-a Civilă.

Astfel, secţiei I Civile îi revin în competenţă litigiile din Nomenclatoarele Civil, Proprietate Intelectuală, Minori şi familie, iar secţiei a II-a Civile îi revin litigiile din Nomenclatoarele Litigii cu profesionişti, Faliment, Asigurări Sociale, Litigii de muncă, Drept maritim şi fluvial şi Insolvenţa persoanei fizice.

În speţă, se constată că obiectul cauzei îl reprezintă un recurs îndreptat împotriva unei decizii pronunţate într-un litigiu în materia răspunderii civile delictuale, care se circumscrie Nomenclatorului Civil şi, deci, competenţelor specializate alocate completelor de judecată ale secţiei I Civile, identificate în hotărârea mai sus menţionată.

Prin urmare, competenţa materială procesuală de soluţionare a recursului revine secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, în favoarea căreia cauza urmează să fie declinată, conform art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 206 din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă în favoarea secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2020.