Nullity of cassation appeal for failure to develop non-nullity grounds in motor vehicle accident damages case

Şedinţa publică din data de 19 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub nr. x/2017 la 11 octombrie 2017 şi precizată la 19 februarie 2017, reclamanţii A., B., C., D. au chemat-o în judecată pe pârâta E. - prin mandatar F. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, în favoarea fiecăruia dintre reclamanţi şi la plata sumei de 37.500 RON, cu titlu de daune materiale, către reclamantul B., sumă reprezentând cheltuieli de înmormântare.

Prin încheierea din 27 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a Tribunalului Timiş, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2017*.

Astfel învestit, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, prin încheierea din 26 aprilie 2018, a admis excepţia propriei necompetenţe funcţionale şi a trimis cauza spre competentă soluţionare secţiei a II-a Civile a aceleiaşi instanţe. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă cu soluţionarea acestuia, suspendând din oficiu judecarea cauzei.

Prin sentinţa nr. 296 din 25 iunie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a stabilit că Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă este instanţa competentă funcţional în soluţionarea cauzei.

Urmare a soluţionării conflictului negativ de competenţă ivit între secţiile Tribunalului Timiş, litigiul a fost reînregistrat pe rolul secţiei a II-a Civile a acestei instanţe sub nr. x/2017, iar prin sentinţa civilă nr. 1070/2018 din 18 decembrie 2018 prima instanţă a admis în parte acţiunea, obligând-o pe pârâtă la plata a câte 50.000 de RON către fiecare dintre reclamanţi, cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 10.000 de RON către pârâta D. cu acelaşi titlu; a respins cererea reclamantului B. de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale, precum şi cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B., C. şi D., solicitând schimbarea acesteia, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 516/A din 18 iunie 2019, a respins apelul reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii A., B., C., D., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenţii şi-au subsumat criticile formulate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În susţinere, autorii prezentului demers judiciar au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează acordarea daunelor morale ce derivă din aplicarea Legii nr. 138/1995, ignorând că, atât în cuprinsul art. 51 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 113133/2006, cât şi în art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, se prevede expres că stabilirea daunelor morale, în cazul vătămărilor corporale sau al deceselor unor persoane prin accidente de autovehicule, se face în baza legislaţiei şi jurisprudenţei din România.

Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenţii au arătat că aceasta este favorabilă stabilirii şi acordării unor daune morale, pentru situaţii similare, cu valori cuprinse între 100.000 şi 500.000 RON, sens în care au indicat o serie de hotărâri judecătoreşti apreciate ca fiind relevante.

Au mai susţinut recurenţii că instanţa de prim control judiciar nu a redat în considerentele deciziei pronunţate motivele pentru care a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la capătul de cerere privind daunele materiale, în condiţiile în care tribunalul, în soluţionarea acestui capăt de cerere, a ignorat probatoriul administrat în cauză - înscrisuri, martori.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte intimata E., prin mandatar F. S.R.L., care, prin întâmpinarea depusă la 3 septembrie 2019, a solicitat anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că criticile formulate de recurenţi vizează netemeinicia hotărârii atacate şi nu nelegalitatea acesteia, concluzie în sprijinul căreia a făcut trimiteri jurisprudenţiale.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în ceea ce priveşte critica vizând daunele morale, sens în care a relevat caracterul legal al hotărârii din perspectiva aplicării unor criterii rezonabile şi echitabile de cuantificare a prejudiciului moral ce respectă principiul proporţionalităţii între echitate şi nevoia socială. Totodată, intimata a solicitat respingerea ca inadmisibil a motivului de recurs vizând daunele materiale, arătând că acesta a fost formulată omisso medio, direct în recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care însă nu au depus puncte de vedere la acesta.

La termenul din 19 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează să admită excepţia nulităţii şi să anuleze recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează recursul şi dezvoltarea acestora, astfel încât acestea să poată fi încadrate în cele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor legale anterior evocate, neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, precum şi stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat critici care să vizeze în concret decizia atacată, memoriul depus la dosar exprimând exclusiv nemulţumirea acestora faţă de soluţiile instanţelor anterioare.

În acest context, instanţa supremă reţine că menţiunile referitoare la pretinsa aplicare greşită a normelor de drept material (care de principiu se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, nu pct. 6 C. proc. civ. expres indicat), au fost invocate în mod formal, în realitate recurenţii neputând preciza textul legal care îi îndreptăţeşte la stabilirea cuantumului pretenţiilor exhibate, ci tinzând exclusiv să obţină recuantificarea prejudiciului moral suferit în calea de atac a recursului, ceea ce constituie un aspect de temeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate a acesteia.

Referitor la criticile asupra dispoziţiei de neacordare de daune materiale, se constată că recurenţii au susţinut că instanţa de control nu şi-a argumentat menţinerea soluţiei tribunalului, iar această critică ar putea fi de principiu subsumată cazului de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar în cauză nu poate fi primită pe de o parte pentru că se constată că acestea vizează în realitate exclusiv interpretarea şi aprecierea probelor administrate, respectiv a declaraţiilor de martori, ceea ce nu presupune verificarea legalităţii deciziei recurate, ci, eventual, a temeiniciei acesteia, iar pe de altă parte pentru că nu a fost invocată în apel, ci direct în recurs, omisso medio.

Astfel, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, nefiind identificate nici motive de ordine publică care să poată fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte urmează să admită excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi, în baza art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 493 alin. (5) şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să anuleze recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., A., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 516/A din 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2020.