Tort claim against directors time-barred; appeal dismissed and costs awarded to defendants.

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. şi C. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata de despăgubiri în cuantum total de 900.000 euro, reprezentând daune materiale şi morale pentru prejudiciile suferite prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., constând în neîntocmirea Registrului Acţionarilor şi neevidenţierea acţiunilor deţinute la pârâta C. S.R.L.

În drept au fost invocate prevederile art. 998, art. 999 şi art. 1000 din C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinările depuse, pârâta B. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în subsidiar, a cerut respingerea cererii, ca neîntemeiată, iar pârâta C. S.R.L.. a invocat excepţiile abuzului de drept, netimbrării, prescripţiei dreptului material la acţiune şi autorităţii de lucru judecat, iar pe fond a solicitat, de asemenea, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 466 din 19 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L. A obligat reclamanta la plata sumei de 3.680 RON către pârâta B., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat şi a dispus detaşarea dosarului nr. x/2013 şi a dosarului nr. x/2007 ataşat la acesta pentru a fi restituite Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamanta A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 274 A/2017 din 23 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. şi a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 1.785 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârilor instanţelor de fond şi trimiterea cauzei la prima instanţă, în vederea judecării litigiului pe fond.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat două critici, respectiv:

1. Cu titlu prealabil, a precizat că litigiul dedus judecăţii constituie latura civilă a acţiunii penale, lăsată nesoluţionată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti prin pronunţarea sentinţei penale nr. 2757 din 8 decembrie 2014 în dosarul nr. x/2013.

Pornind de la această premisă, autoarea căii de atac a subliniat că deciza atacată este nelegală, având în vedere că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod greşit că s-ar fi constituit parte civilă în procesul penal cu depăşirea termenului prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Concretizând, recurenta a notat că a introdus cererea ce formează obiectul judecăţii ca şi consecinţă a lăsării nesoluţionate a laturii civile în cadrul procesului penal, ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Astfel, a notat că obiectul cauzei de faţă rezidă în cererea sa de despăgubiri pentru prejudiciile suferite prin săvârşirea de către intimata-pârâtă B. a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen., constând în neîntocmirea Registrului Acţionarilor şi neevidenţierea acţiunilor deţinute la pârâta C. S.R.L.

În continuare, recurenta a reiterat opinia sa potrivit căreia dreptul la acţiunea civilă s-a născut la data la care instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi nu la 12 martie 2007, cum greşit ar fi reţinut instanţele de fond. Din această perspectivă, a precizat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, subliniind că lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în procesul penal nu echivalează cu respingerea acţiunii civile, ci valorează întreruperea termenului de prescripţie până la pronunţarea sentinţei penale nr. 2757 din 8 decembrie 2014, astfel că, în opinia recurentei, acţiunea în civil a fost promovată în interiorul termenului de prescripţie.

Recurenta a mai arătat că, potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, termenul de 3 ani de prescripţie a dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală, prevăzut de art. 3 din Decret, care începe să curgă, potrivit art. 8, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, se întrerupe, între altele, conform art. 16 alin. (1) lit. b), prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă, sub condiţia impusă de art. 16 alin. (2) de a nu se fi pronunţat încetarea procesului, cererea să nu fi fost respinsă, anulată, să nu se fi perimat sau cel care a introdus-o să nu fi renunţat la ea.

De asemenea, a evocat decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi Cod în ceea ce priveşte lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În acelaşi sens, a menţionat recurenta şi dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile."

În final, a conchis arătând că instanţa de apel a aplicat regulile prescripţiei acţiunii civile în procesul penal, abordare inadmisibilă, subliniind că acţiunea civilă în procesul penal are un caracter accesoriu, lucru care îi restricţionează sfera de aplicabilitate şi soluţionare, aceasta putând fi exercitată numai în măsura în care acţiunea penală putea fi pusă în mişcare.

În speţă, a precizat că efectul accesoriu al acţiunii civile în cadrul procesului penal s-a manifestat prin nesoluţionarea de către instanţa penală a laturii civile în cazul prescripţiei răspunderii penale.

În susţinerea afirmaţiilor sale, a menţionat cauza Tonchev vs. Bulgaria, în cadrul căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nesoluţionarea laturii civile în cazul prescripţiei răspunderii penale a încălcat dreptul de acces la justiţie al reclamantului, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În acelaşi sens, autoarea recursului a evocat şi decizia civilă nr. 1479 din 29 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Cea de-a doua critică dezvoltată de autoare subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constă în aceea că instanţa de apel nu a analizat prescripţia dreptului material la acţiune pentru daunele materiale distinct de prescripţia pentru daunele morale.

În concret, recurenta a arătat că instanţei de prim control judiciar îi revenea sarcina de a analiza distinct cele două pretenţii, având în vedere temeiul şi regimul juridic diferit care le guvernează.

Detaliind, a arătat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie trebuia analizat pentru fiecare pretenţie în parte.

Astfel, autoarea căii de atac a susţinut că, dacă pentru daunele materiale instanţa a stabilit (în mod greşit, în opinia sa) că termenul de prescripţie a început să curgă cel târziu la 12 martie 2007, pentru daunele morale, termenul de prescripţie nu era împlinit, aceasta întrucât daunele morale constituie o reparaţie pentru suferinţele pricinuite părţii vătămate printr-o faptă ilicită, suferinţe care nu încetează să se producă odată cu sistarea acţiunii sau inacţiunii ce constituie fapta penală, ci se prelungesc în timp, până în prezent.

Faţă de cele expuse anterior, recurenta a solicitat casarea deciziei atacate şi a sentinţei civile nr. 466 din 19 aprilie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, precum şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru soluţionarea pe fond a cauzei.

Intimatele-pârâte au depus întâmpinări la 27 octombrie 2017, respectiv, la 2 noiembrie 2017, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus la 5 decembrie 2017 răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a reprodus întocmai motivele de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus punct de vedere la raport prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia abuzului de drept şi a lipsei de interes legitim, precum şi excepţia caracterului vădit nefondat al recursului.

La rândul său, şi recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului, reiterând concluziile de admitere a recursului.

Intimata B. nu a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 18 februarie 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, deşi recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că, în apel, unele din motivele invocate şi în recurs au fost respinse, iar, asupra altora, instanţa de apel a omis să se pronunţe, în concret, recurenta nu arată care sunt aceste omisiuni pentru a putea fi cenzurate de Înalta Curte prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, în cele ce urmează, Înalta Curte va avea în vedere motivul de nelegalitate ce vizează modul greşit de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate fiind susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta a susţinut că instanţele de fond au stabilit greşit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Înalta Curte constată, aşadar, că, în speţă, nu a fost contestat termenul de prescripţie aplicabil, identificat prin raportare la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ci stabilirea datei de la care acesta începe să curgă, respectiv dacă constituirea ca parte civilă din procesul penal implică întreruperea prescripţiei extinctive, în sensul art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ.

Aşadar, chestiunea aflată în divergenţă şi de care depinde soluţionarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Recurenta-reclamantă îşi fundamentează motivul de recurs pe concluzia că dreptul la acţiunea civilă s-a născut la momentul la care instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă, ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, şi nu la data de 12 martie 2007, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentei, prin hotărârile pronunţate, instanţele au procedat corect la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripţiei extinctive în cazul obligaţiilor izvorând din cauzarea de prejudicii.

Sub aspectul analizării legii aplicabile, se impune a sublinia faptul că, în cauză, sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, reglementare referitoare la prescripţia extinctivă anterioară intrării în vigoare a C. civ. din 2009, fiind vorba de prescripţii începute a fi curs mai înainte de data de 1 octombrie 2011, potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Totodată, sunt avute în vedere şi dispoziţiile înscrise în art. 6 alin. (4) din C. civ. din 2009 care prevăd expres că: prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

În acest cadru legislativ, ca regulă generală, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul general de prescripţie fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, de la data când se naşte dreptul la acţiune.

În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) din decret.

Cum, în speţă, reclamanta şi-a fundamentat despăgubirile solicitate pe dispoziţiile înscrise în art. 998 şi următoarele C. civ., se constată că momentul începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei a fost corect determinat din perspectiva celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (1) din decret le stabileşte şi de la care termenul de prescripţie poate începe să curgă, şi anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de aceasta.

Întrucât, în cauză, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost analizată din perspectiva normei speciale în raport cu obiectul învestirii sale şi al temeiului juridic pe care acţiunea reclamantei se fundamentează, Înalta Curte constată că, în raport de situaţia de fapt stabilită în cauză, care nu mai poate fi reevaluată în această fază procesuală, instanţele de fond au determinat corect data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, demers ce implica cunoaşterea de către cel vătămat a acelor elemente şi împrejurări concrete pentru a putea acţiona în scop de obligare la despăgubiri.

Cum determinarea momentului obiectiv s-a făcut de către instanţa de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea vizează o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce se impune a fi respectată şi în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate.

Prin urmare, conform celor reţinute de instanţa de apel, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă din 2005, de la momentul obiectiv al formulării contestaţiei împotriva unei hotărâri a Adunării Generale sau cel mai târziu la data formulării plângerii penale (26.09.2007), când recurenta-reclamantă trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă cel mai târziu la 26.09.2007 (data formulării plângerii penale), fără să fi intervenit vreun caz de suspendare sau întrerupere, în sensul art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că acest termen s-a împlinit la 26 septembrie 2010.

Prin urmare, atât constituirea ca parte civilă în procesul penal la 30.09.2014, cât şi formularea acţiunii la 15 ianuarie 2015 s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea în angajarea răspunderii civile delictuale stingându-se prin prescripţie, conform art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Reţinând, aşadar, aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia dreptul material la acţiune s-ar fi născut la momentul la care instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, nu poate fi primită.

În altă ordine de idei, cu toate că operaţiunea de constituire ca parte civilă în procesul penal valorează cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive, pentru a opera această întrerupere, nu este suficient ca partea să uzeze de acest drept în termenul prevăzut de C. proc. pen., ci, este imperios necesar ca acest drept să fi fost exercitat până la momentul împlinirii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiunea civilă.

Contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţine că, în cauză, termenul de prescripţie a fost întrerupt până la data pronunţării sentinţei de încetare a procesului penal dispusă în dosarul penal x/2013 şi că, astfel, prin ştergerea prescripţiei începute înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt cursul prescripţiei, acţiunea reclamantei este introdusă înăuntrul termenului de prescripţie.

Cu toate că doar în privinţa suspendării cursului prescripţiei se poate afirma că ar opera până la un anumit moment, Înalta Curte urmează a avea în vedere formularea din susţinerea recurentei în sensul de întrerupere a termenului de prescripţie la data pronunţării sentinţei de încetare a procesului penal dispusă în dosarul penal x/2013, însă, pentru a fi constatată o întrerupere a termenului de prescripţie, era necesar ca acesta să nu fi fost împlinit deja la momentul intervenirii cauzei de întrerupere. Or, aşa cum în mod just a constatat instanţa de fond şi ulterior, cea de apel, la data constituirii ca parte civilă în procesul penal (30.09.2014), prescripţia dreptului material la acţiune era deja împlinită.

Hotărârea recurată a fost criticată şi din perspectiva modului greşit de analiză a prescripţiei dreptului material la acţiune pentru daunele materiale faţă de prescripţia dreptului material la acţiune pentru daunele morale, recurenta apreciind că, prin raportarea la împrejurarea că aceste din urmă daune constituie o reparaţie pentru suferinţe pricinuite părţii care nu încetează a se produce odată cu sistarea acţiunii sau inacţiunii ce constiuie fapta penală, termenul de prescripţie nu era împlinit.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că acţiunea privind repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unor drepturi personale nepatrimoniale are tot un caracter patrimonial, astfel încât, în situaţia în care prin fapta ilicită s-au cauzat atât prejudicii materiale, cât şi morale, se naşte dreptul victimei la despăgubiri, care este un drept de creanţă ce se supune regulilor referitoare la prescripţia extinctivă (în cazul de faţă, termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958).

Pentru aceste considerente, constatând că, în cauză, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 274A/2017 din 23 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A., ca parte căzută în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.380 RON reprezentând onorariu de avocat către intimata-pârâtă B., conform dovezii aflate la dosarul de recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 274A/2017 din 23 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 2.380 RON către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.