Nullity of appeal against refusal to refer unconstitutionality exception regarding five-day limit on objections to enforcement of promissory notes

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte la data de 11 iunie 2009, sub nr. x/2009, contestatoarea A. S.R.L. a formulat opoziţie la executare împotriva executării silite a următoarelor titluri executorii: biletul la ordin emis la data de 05.12.2008, scadent la data de 02.03.2009, în valoare de 84.299,28 RON, seria x ; biletul la ordin emis la data de 10.12.2008, scadent la data de 09.03.2009 în valoare de 130.246,30 RON seria x şi biletul la ordin emis la data de 08.12.2008, scadent la data de 05.03.2009 în valoare de 91.139 RON seria x , bilete la ordin emise în favoarea S.C. B. S.R.L., depuse la SCPEJ C. şi D., învestite cu formulă executorie la cererea intimatei S.C. E. S.A. Bucureşti.

Partea contestatoare A. S.R.L. a formulat opoziţie la executare şi cu privire la procesul-verbal încheiat la data de 05.06.2009 de executorul judecătoresc D. în dosarul de executare nr. 260/2009 privind cheltuielile de executare în sumă de 10.634 RON. A solicitat şi suspendarea executării până la soluţionarea opoziţiei la executare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 58/1934.

Prin încheierea din data de 25 mai 2011 instanţa a dispus suspendarea cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 183 C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă a cercetărilor penale vizând cererea de înscriere în fals formulată de contestatoare cu privire la contrafacerea semnăturii şi a sumelor înscrise în biletele la ordin cu seriile x, pretins a fi fost falsificate de numitul F. şi numita G., reprezentanţi ai S.C. B. S.R.L..

Prin sentinţa comercială nr. 194 din 27 iunie 2017, Judecătoria Târgovişte a constatat perimată opoziţia la executare formulată de creditoarea A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata E. S.A. Bucureşti, sentinţa fiind atacabilă cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.

Împotriva sentinţei comerciale nr. 194 din 27 iunie 2017, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând desfiinţarea în tot a acesteia şi menţinerea suspendării cauzei dispusă de instanţa de fond prin încheiere până la soluţionarea definitivă a cercetărilor penale vizând cererea de înscriere în fals.

Prin decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2009, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 194 din 27 iunie 2017, păstrând sentinţa atacată.

Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Târgovişte, sub nr. x/2018, contestatoarea S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata S.C. E. S.A., a solicitat, pe calea opoziţiei la executare, să se dispună nulitatea absolută a biletelor la ordin, suspendarea executării titlurilor, anularea executării silite, să se constate că executarea este perimată de drept şi să se dispună desfiinţarea acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 242/2018 din 16 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Târgovişte a respins excepţia perimării executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. 460/2009 aflat pe rolul B.E.J. D. invocată de S.C. A. S.R.L., a admis excepţia tardivităţii opoziţiei la executare invocată de E. S.A. şi a respins opoziţia la executare formulată de către contestatorul S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu E. S.A., ca tardivă.

Împotriva sentinţei civile nr. 242 din 16 noiembrie 2018 contestatorul A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Dosarul a fost înregistrat la 08 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia Civilă, sub nr. x/2018.

Prin încheierea din 20 martie 2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I Civilă a admis excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei I Civile şi a declinat competenţa de soluţionare a apelului în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Dâmboviţa.

Dosarul astfel declinat a fost înregistrat pe rolul secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Dâmboviţa la 22 martie 2019, sub nr. x/2018*.

Prin decizia nr. 447/2019 din 24 aprilie 2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul formulat de apelanta-contestatoare S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 242 din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata E. S.A.

Împotriva deciziei nr. 447 din 24 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat şi suspendarea executării deciziei atacte, în temeiul dispoziţiilor art. 484 C. proc. civ. şi stabilirea în acest sens a cauţiunii - cerere respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea de şedinţă din data de 21 august 2019.

De asemenea, în cadrul recursului formulat, a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, precum şi a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi ale art. XVIII din Legea nr. 2/2013 raportat la art. 129 din Constituţia României.

Prin încheierea din 29 octombrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a Civilă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, art. 483 alin. (2) C. proc. civ., art. XVIII din Legea nr. 2/2013 - raportat la art. 129 din Constituţia României, formulată în cadrul recursului declarat de recurenta-contestatoare S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 447 din 24 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata E. S.A.

Totodată, prin decizia nr. 431 din 29 octombrie 2019, aceeaşi instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii recursului invocată din oficiu şi a respins recursul declarat de recurenta-contestatoare S.C. A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 447 din 24 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata E. S.A., ca inadmisibil.

Împotriva încheierii din 29 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a Civilă, recurenta-contestatoare A. S.R.L. a declarat, în termenul legal de 48 de ore de la pronunţare, recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă la 20 ianuarie 2020, sub nr. x/2018*.

În motivarea recursului, recurenta-contestatoare A. S.R.L. a arătat că instanţa nu a aplicat prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora trebuia să suspende cauza şi să sesizeze Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate prin cererea de recurs.

Totodată, a susţinut că instanţa nu a respectat nici prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora trebuia să pronunţe şi opinia instanţei cu privire la excepţia invocată.

În continuare, recurenta a criticat decizia din recurs a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a Civilă, susţinând că, în mod nelegal, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii recursului şi nu a dat curs cererii sale prin care a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Astfel, recurenta a învederat faptul că, în mod nelegal şi netemeinic prima instanţă nu a cercetat şi nici nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere puse în discuţie la momentul rămânerii în pronunţare, respingând contestaţia/opoziţia la executare, iar instanţa de apel a considerat că, în ce priveşte omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii privind suspendarea executării silite formulată în cadrul dosarului pendinte "Tribunalul constată că sunt aplicabile dispoziţiile art. 444 din noul C. proc. civ. care reglementează instituţia completării hotărârii judecătoreşti, calea de atac a apelului fiind inadmisibilă".

Se arată că, deşi la data de 14 noiembrie 2018, în momentul dezbaterilor, instanţa a dat cuvântul părţilor cu privire la suspendarea executării silite, nici în considerente, şi nici în dispozitiv nu se analizează şi nici nu se soluţionează această cerere pusă în discuţia părţilor. Altfel spus, recurentul afirmă faptul că instanţa nu a cercetat şi nici nu a indicat, conform prevederilor art. 261 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., motivele şi argumentele sale referitoare la suspendarea executării silite, lăsând, astfel, necercetat acest punct al procesului, impunându-se astfel anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

A mai arătat şi că instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei, împrejurare sancţionată de lege cu nulitatea hotărârii, iar instanţa de apel a considerat în mod nelegal că dreptul la apărare al părţilor nu a fost încălcat de către instanţa de fond deoarece judecătoria a respins opoziţia la executare ca fiind tardiv formulată, soluţia pronunţată nevizând fondul acţiunii deduse judecăţii, fiind nelegală afirmaţia că "lipsa cuvântului părţilor în dezbateri asupra fondului acţiunii, nu aduce atingere legalităţii soluţiei pronunţate."

Totodată, recurentul arată că, în mod greşit, prima instanţă a admis excepţia tardivităţii formulării opoziţiei cambiale, încălcând şi aplicând greşit normele de drept, iar instanţa de apel, de asemenea a considerat că a exercitat dreptul de a formula opoziţia la executare cu depăşirea termenului legal imperativ prevăzut de lege.

Se afirmă că opoziţia la executarea silită a biletelor la ordin a fost respinsă fără a se intra în cercetarea fondului cauzei, admiţându-se excepţia tardivităţii opoziţiei la executare invocată de E. S.R.L., cu toate că aceasta a fost îndreptată împotriva somaţiei emisă de executor în anul 2018.

Pentru a pronunţa această soluţie, recurentul afirmă că instanţa a făcut referire la altă somaţie atacată de acesta cu opoziţie la executare, cerere înregistrată sub nr. x/2009 care s-a perimat.

Se arată că, deşi a respectat termenul de 5 zile în care a atacat noua somaţie emisă de executor pentru motivele menţionate în opoziţia la executare, instanţele invocă, în mod greşit, dispoziţiile art. 62 alin. (1) din Legea 58/1934 potrivit cărora "în termen de 5 zile de la comunicarea somaţiunii, debitorul poate face contestaţie la executare."

Cu toate că a solicitat admiterea probelor, acestea nu au fost încuviinţate, instanţele neintrând în cercetarea fondului procesului, concluzia instanţei de fond fiind aceasta: " . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .având în vedere faptul că acţiunea a fost introdusă peste termenul legal de 5 zile, expres prevăzut şi impus de legiuitor, solicită respingerea opoziţiei contestaţiei la executare ca fiind tardiv introdusă."

Se susţine că instanţa a motivat sentinţa în mod eronat atunci când a statuat în sensul că, prin comunicarea unei somaţii în anul 2018, contestatorul nu este repus în termenul de formulare a opoziţiei la executare, nefiindu-i creat un nou drept de formulare a opoziţiei la executare.

Faţă de această statuare a instanţei, recurenta susţine că art. 389 din vechiul C. proc. civ., ce se aplică în dosarul de executare silită din 2009, prevede la alin. (3) că "dacă se face o nouă cerere de executare, se va face mai întâi o nouă somaţie, la care nu se va mai alătura titlul ce se execută", astfel încât, în opinia autoarei recursului, însuşi executorul este obligat să facă o nouă somaţie după suspendare, neexistând în niciun text de lege vreo interdicţie de a nu ataca această somaţie.

De asemenea, recurentul evocă dispoziţiile art. 401 din C. proc. civ. de la 1865, afirmând că, însăşi Legea nr. 76/2012, în efortul de a unifica terminologic legislaţia conexă C. proc. civ., a schimbat denumirea căii speciale de atac prin care debitorul, confruntat cu executarea unui titlu cambial, poate invoca excepţiile cambiale, din "opoziţie la executare " în "contestaţie la executare".

Aşadar, în opinia recurentei, textele de lege sunt extrem de clare şi nu fac nicio distincţie, singura condiţie pusă de textul de lege pentru promovarea contestaţiei la executare fiind încadrarea în termenul de 5 zile de la comunicarea somaţiei, lucru care s-a şi întâmplat. Se reiterează faptul că legea nu face distincţie dacă este vorba despre o primă somaţie sau despre una ulterioară adresată de executorul judecătoresc după încetarea unui eveniment ce a împiedicat curgerea în continuare a executării silite.

Se menţionează că executarea silită începută în anul 2009 a fost iniţial contestată în dosarul civil nr. x/2009, iar, la data de 25 iunie 2009 instanţa a dispus suspendarea executării silite în temeiul art. 403 C. proc. civ. până la soluţionarea contestaţiei la executare.

Ulterior, la 27 aprilie 2018, executorul judecătoresc este învestit de creditor cu o cerere prin care i se solicită să efectueze demersurile necesare în vederea înapoierii titlurilor executorii, acesta se conformează solicitării creditoarei şi reintră în posesia titlurilor executorii, pentru ca, în vederea executării acestora, să emită somaţia de executare.

Se arată că, în termenul prevăzut de lege, de 5 zile de la comunicarea somaţiei din data de 18.05.2018, a formulat contestaţie/opoziţie la executare, solicitând a se constata că aceasta îndeplineşte condiţiile art. 61 alin. (6) din Legea cambiei şi biletului la ordin, putând fi contestată conform art. 62 din lege.

Totodată, recurentul susţine şi că neatacarea actelor de executare ar da dreptul atât creditorului, cât şi executorului judecătoresc, să exercite acte abuzive, ceea ce ar însemna că nu ar putea fi exercitată decât o singură cale de atac asupra somaţiei executorului - opoziţia la executare şi totodată că nu s-ar putea propune spre încuviinţare nicio probă.

Având în vedere cele două principii fundamentale ale dreptului civil, specialia generalibus derogant şi ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, recurenta solicită invalidarea argumentelor instanţelor de fond şi de apel.

Mai mult decât atât, făcând trimitere la încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2018, se arată că inclusiv intimata a precizat că excepţia tardivităţii vizează chestiunile ce ţin de nulitatea titlului cambial prevăzute la art. 2 din Legea nr. 38/1944 şi care nu sunt oprite de art. 19 al aceleiaşi legi, astfel încât, în opinia autoarei recursului, excepţia tardivităţii nu viza întreaga contestaţie la executare, ci doar posibilitatea invocării motivelor de nulitate ale titlului cambial, restul chestiunilor ce ţin de executarea silită înseşi putând fi contestate pe calea contestaţiei la executare.

Recurenta subliniază faptul că orice act de executare poate fi contestat în termen de 15 zile/5 zile de când partea a luat cunoştinţă de existenţa lui, o soluţie contrară fiind inechitabilă, injustă şi, evident, neconstituţională. Cu alte cuvinte, în opinia recurentei, instanţa ar fi trebuit să rămână învestită cu celelalte chestiuni privitoare la cauză, chiar dacă ar fi constatat tardivitatea apărărilor de la punctul 1 din cererea de chemare în judecată.

În altă ordine de idei, se arată că, în mod nelegal şi netemeinic, instanţa de fond a respins excepţia perimării executării silite cambiale, iar instanţa de apel reţine că executarea silită a fost suspendată în cadrul dosarului nr. x/2009 până la pronunţarea unei soluţii irevocabile, acest dosar fiind soluţionat irevocabil de către Tribunalul Dâmboviţa în ianuarie 2018, prin respingerea recursului declarat de A..

Se mai arată şi că, în dosarul x/2009, nici Judecătoria Târgovişte, şi nici Tribunalul Dâmboviţa nu soluţionează contestaţia, ci constată perimată opoziţia la executare, aceasta nefiind o soluţie care să vizeze fondul cauzei, ci o sancţiune dată cererii pentru că fost lăsată în nelucrare.

Se mai arată că instanţa de apel reţine în mod nelegal faptul că, în speţă, "cauza de suspendare a încetat la pronunţarea deciziei nr. 1 din 17 ianuarie 2018 a Tribunalului Dâmboviţa, când soluţia de constatare a perimării contestaţiei la executare a rămas definitivă" în condiţiile în care constatarea perimării putea fi solicitată şi de creditoare care avea cunoştinţă de cererea ce formează obiectul dosarului nr. x/2009, şi nu numai din oficiu, de către instanţă, pentru ca aceasta să arate un interes în executarea silită.

Aşadar, în opinia recurentei, în cauză, sunt incidente prevederile art. 389 din C. proc. civ. de la 1865, motiv pentru care, se impune a se analiza dacă reglementarea anterioară a C. proc. civ., sub care se desfăşoară executarea cambială contestată în prezent, sancţiona pasivitatea creditorului indiferent de culpa acestuia, prevederea legală nefăcând trimitere la o pasivitate culpabilă, ci exclusiv la pasivitate.

Se mai arată că executarea silită începută în 2009 a fost iniţial contestată în dosarul civil nr. x/2009, cauza în care a fost dispusă la data de 25 iunie 2009, suspendarea executării silite în temeiul art. 403 C. proc. civ., iar cauza nr. 4681/315/2009 a fost suspendată la data de 25 mai 2011 în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă a cercetărilor penale în cauza 6688/P/2014, dosar care vizează cererea de înscriere în fals cu privire la contrafacerea semnăturii şi a sumelor înscrise în biletele la ordin, titlurile executorii din prezenta cauză.

Soluţia dispusă în cauza nr. 6687/P/2014, respectiv Ordonanţa din 20 aprilie 2016, a rămas definitivă la data de 17 mai 2016, astfel încât, începând cu aceeaşi dată, încetează suspendarea cauzei nr. 4681/315/2009 în temeiul art. 244 alin. (3) C. proc. civ.

Se mai arată şi că, începând cu aceeaşi dată, 17 mai 2016, începe să curgă, în temeiul art. 248 C. proc. civ., termenul de perimare a cauzei nr. 4681/315/2009, termen care se împlineşte la data de 17 decembrie 2016, aşa cum s-a reţinut, de altfel, cu putere de lucru judecat prin sentinţa nr. 194 din 27 iunie 2017, moment la care devin incidente dispoziţiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că încetează suspendarea executării silite întrucât "Perimarea are drept urmare că toate actele de procedură făcute în acea instanţă nu-şi produc efectele."

Se mai susţine că actul de procedură ce interesează este încheierea de suspendare a executării silite care, începând cu data de 17 decembrie 2016, devine lipsită de efecte, în sensul că, de la acest moment, executarea silită nu mai este suspendată.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 254 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., începând cu data de 17.12.2016, devenind lipsit de efecte ope legis actul de procedură prin care s-a dispus suspendarea executării silite, începe să curgă termenul care sancţionează creditorul pentru pasivitatea sa, respectiv termenul de perimare a executării silite.

Calculând 6 luni de la data de 17 decembrie 2016, recurenta remarcă faptul că, la data de 17 iunie 2017, se împlineşte termenul prevăzut de art. 389 din vechiul C. proc. civ., executarea silita perimându-se, neexistând, în acest timp niciun act întrerupător al termenului şi nicio suspendare a acestuia.

Se mai arată că art. 389 din C. proc. civ. de la 1865 nu condiţionează împlinirea sau calculul termenului de prezenţa sau absenţa culpei creditorului, termenul curgând împotriva creditorului chiar în absenţa culpei sau chiar peste ştiinţa acestuia. În acest sens, recurenta afirmă că, potrivit actelor din dosarul nr. x/2009, creditoarea a ştiut despre repunerea cauzei pe rol în vederea discutării perimării (şi nu a fondului cauzei), fiind citată în acest sens, cu această menţiune.

Mai mult decât atât, se arată că, la dosarul de fond al Judecătoriei Târgovişte, la data de 26 iunie 2017, a fost depusă o cerere din partea avocatului intimatei de lăsare a cauzei la ultima strigare sau de judecare în lipsă, ceea ce atestă, o dată în plus, că aceasta cunoştea motivul repunerii pe rol a cauzei constând în soluţia din dosarul penal, sens în care se susţine că termenul de perimare este împlinit, chiar dacă s-ar calcula din acest moment.

În altă ordine de idei, recurenta precizează că intimata nu poate susţine necunoaşterea soluţiei pronunţate în cauza penală, întrucât, potrivit înscrisului depus la termenul din data de 14 noiembrie 2018, rezultă că, unul dintre autorii plângerilor penale conexate, în urma cărora a fost constituit dosarul penal, a fost chiar creditoarea - E. - dosar penal nr. x/09.12.2009.

Totodată, se arată şi faptul că nu poate fi primit argumentul instanţei referitor la împrejurarea că termenul de la care începe să curgă perimarea executării silite este ianuarie 2018, pe motiv că "dosarul nr. x/2009 având ca obiect opoziţie la executare a fost soluţionat irevocabil în ianuarie 2018», întrucât, în opinia recurentei, dosarul nr. x/2009 nu a fost soluţionat niciodată în mod irevocabil, ci, mai mult, dosarul nr. x/2009 nu a fost deloc soluţionat.

Aşadar, în opinia recurentei, soluţionarea cauzei presupune o soluţie de admitere sau respingere a cererilor formulate, astfel încât, în ianuarie 2018, instanţa nu a soluţionat irevocabil cauza, ci a constatat că nu o poate soluţiona, aceasta fiind perimată.

Mai mult, se susţine că perimarea operează de drept de la momentul împlinirii termenului, iar instanţa de judecată constată post factum intervenirea perimării. De altfel, se arată că, însăşi intimata putea solicita instanţei constatarea perimării. Se mai arată şi că, din acest motiv, o cerere perimată nu poate avea niciun efect asupra prescripţiei, astfel că, momentul ianuarie 2018 nu poate fi folosit drept punct de reper, întrucât acesta nu este nici momentul de la care partea a luat cunoştinţă de soluţia din dosarul penal, nici momentul de la care partea a avut cunoştinţă despre perimarea dosarului civil şi nici momentul soluţiei irevocabile asupra cauzei civile.

În altă ordine de idei, se arată că, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au observat că, în cursul executării silite pornite în dosarul nr. x/2009 şi continuată în anul 2018, autoarea recursului nu îndeplinea condiţiile pentru a avea calitatea de debitor.

Se afirmă că reaua-credinţă a creditoarei în punerea în executare a biletelor la ordin rezultă chiar din faptul că, deşi aceasta a cunoscut motivul refuzului la plată, şi anume acela că semnătura nu corespunde cu specimenul avut în bancă, a formulat cererea de executare şi a continuat executarea silită.

De altfel, se arată că, lipsa calităţii de debitor a A. S.R.L. a fost constatată, în subsidiar, chiar de către Parchet, astfel încât, din analiza soluţiei Parchetului ce a stat la baza constatării perimării opoziţiei la executare în dosarul nr. x/2009, se poate observa că autorul falsificării biletelor la ordin a rămas neidentificat până la momentul pronunţării soluţiei, motiv pentru care recurenta se întreabă de ce trebuie să suporte sumele de bani înscrise în aceste bilete la ordin refuzate la plată de bancă datorită falsului produs de un autor necunoscut.

Totodată, recurenta solicită a se analiza prevederile pct. 510 din Normele-cadru nr. 6/1994 privind comerţul făcut de instituţiile de credit cu cambii şi bilete la ordin, publicate în Monitorul Oficial nr. 119 bis din 14 iunie 1995, astfel cum au fost modificate prin Norma B.N.R. nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea Normelor-cadru ale Băncii Naţionale a României nr. 6/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cambii şi bilete la ordin, pe baza Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, aprobată şi modificată prin Legea nr. 83/1994 (M. Of. nr. 512 din 8 iulie 2008), în vigoare la data emiterii falselor bilete la ordin.

Astfel, având în vedere că autorul falsului biletelor la ordin este necunoscut, fapta de fals existând, recurenta apreciază că se aplică prevederile pct. 61: "Pretinsul reprezentant sau reprezentantul care şi-a depăşit împuternicirile date pentru un anumit titlu este obligat personal, în ambele cazuri, pentru întreaga sumă arătată în titlu."

În acest caz, recurenta susţine că răspunderea aparţine autorului necunoscut al falsului, astfel încât, intimata trebuie să se îndrepte împotriva acestuia. Mai mult, se arată că intimata, ce are ca obiect de activitate comerţul cu bilete la ordin, trebuia să verifice dacă biletele la ordin îndeplineau toate menţiunile prevăzute de lege pentru a fi valabile.

În acest sens, recurenta evocă dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 58/1934, art. 104 din Legea nr. 58/1934, precum şi pct. 507 din Normele-cadru cu trimitere la pct. 34-37 din aceleaşi Norme-cadru.

Având în vedere cele sus-menţionate, autoarea recursului afirmă că intimata a pornit executarea silită în baza unui titlu nul, fapt constatat de H. Târgovişte care a refuzat la plată biletele la ordin, tocmai pe motivul că "semnătura nu corespunde cu specimenul aflat în bancă şi plătitorul nu recunoaşte emiterea instrumentului", astfel încât, intimata trebuia să se îndrepte împotriva persoanei care a semnat instrumentul de plată printr-o acţiune separată.

Un alt aspect criticat de recurentă vizează faptul că hotărârea Tribunalului a fost pronunţată de alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei, cu încălcarea legii, iar instanţa nu a fost alcătuita potrivit dispoziţiilor legale.

Astfel, având în vedere că litigiul este de natură comercială, recurenta solicită a se observa că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel sunt instanţe civile, iar decizia tribunalului s-a pronunţat de o instanţă civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Se arată că natura cauzei nu este civilă, nici administrativă şi nici fiscală, iar prima instanţă la care a fost repartizat dosarul s-a declarat necompetentă, iar cauza a fost trimisă spre judecare spre un complet necompetent cu rezolvarea corectă a cauzei.

În final, autoarea memoriului de recurs susţine că toate aceste motive de recurs trebuiau analizate de instanţa de recurs, după pronunţarea Curţii Constituţionale asupra excepţiilor de neconstituţionalitate invocate.

Intimata-pârâtă E. S.A. a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de A. S.R.L. arătând că, între părţi, se poartă o executare silită ce face obiectul dosarului nr. x/2009, în care intimata-pârâtă are calitatea de creditor, iar A. S.R.L. pe cea de debitor.

Detaliind istoricul litigiului existent între părţi, intimata arată că executarea silită a fost suspendată în perioada 2009-2018, prin încheierea din 25 iunie 2009 a Judecătoriei Târgovişte din dosarul nr. x/2009 având ca obiect opoziţie la executare, în care s-a dispus suspendarea executării până la soluţionarea irevocabilă a opoziţiei la executare, dublată de suspendarea judecăţii acelei cauze ca urmare a înscrierii în fals pe care A. S.R.L. a realizat-o cu privire la titlurile executorii constând în bilete la ordin.

Fiind soluţionată irevocabil opoziţia la executare prin decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2018, în cursul anului 2018, intimata a solicitat executorului judecătoresc reluarea demersurilor execuţionale, în vederea ducerii la îndeplinire a dispoziţiilor titlurilor executorii, demers faţă de care, A. S.R.L. a formulat o nouă contestaţie/opoziţie la executare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 58/1934 care fac obiectul cauzei cu nr. x/2018, pretenţiile recurentei fiind respinse atât la fond, cât şi în căile de atac.

Se arată că, în cadrul recursului declarat împotriva deciziei nr. 447 din 24 aprilie 2019 a Tribunalului Dâmboviţa pronunţată în apelul declarat A. S.R.L., recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934 (în forma anterioară modificării aduse prin art. 16 din Legea nr. 76/2012), raportate la art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., respectiv, ale art. XVIII din Legea nr. 2/2013, întemeindu-şi criticile pe dispoziţiile art. 16 şi 129 din Constituţie, cu argumentul că, prin dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., raportate la art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, se înfrânge principiul egalităţii în drepturi, în sensul limitării căilor de atac disponibile în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Prin întâmpinare, intimata E. S.A. a invocat nulitatea recursului, în condiţiile art. 489 alin. (1), raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 alin. (1), respectiv la art. 470 alin. (5) C. proc. civ.

Aşadar, intimata susţine că, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., recursul trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor, motivarea recursului urmând a se face prin însăşi cererea de recurs, cu excepţia situaţiei în care termenul de declarare a recursului nu curge de la comunicarea hotărârii, situaţie în care motivarea recursului trebuie să se facă într-un termen egal, ce începe a curge de la comunicare.

În cauză, se arată că recursul a fost declarat de A. S.R.L. la 01 noiembrie 2019, iar din analiza recursului rezultă că motivarea ce însoţeşte recursul este străină de cauză, nefiind invocate motivele de casare pe care recurenta le are în vedere.

Astfel, intimata susţine că, deşi recursul vizează soluţia curţii de apel numai în privinţa excepţiei invocate, întreaga motivare se referă la aspecte ce ţin de fondul litigiului, fără a exista nici măcar o singură referire la dezvoltarea criticilor aduse încheierii din 29 octombrie 2019 ori încadrarea în motivele de casare.

Întrucât nu există nici măcar un memoriu separat, intimata solicită instanţei de recurs să constate că recursul nu este motivat, invocarea unor motive străine de natura cauzei echivalează cu lipsa motivării, fiind, astfel, incidente dispoziţiile privitoare la nulitatea acestuia.

Pe fond, intimata susţine că recursul este nefondat, excepţia invocată fiind inadmisibilă, întrucât, recurenta a înţeles să critice textul art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934 în forma pe care acesta o avea anterior modificării aduse prin art. 16 din Legea nr. 76/2012, care nu mai era în vigoare la data formulării excepţiei de neconstituţionalitate, astfel că, faţă de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, solicitarea recurentei de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului abrogat este inadmisibilă.

Totodată, sub aspectul pretinselor lipsuri ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, intimata susţine că respectiva critică formulată nu priveşte un text legal, ci pretinse lipsuri ale acestuia, făcând inadmisibilă pronunţarea unei soluţii de către Curtea Constituţională deoarece s-ar depăşi competenţa funcţională a instanţei de contencios constituţional.

De asemenea, intimata apreciază ca inadmisibilă şi solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., întrucât, dispoziţiile textului legal în vigoare sunt criticate pentru o pretinsă încălcare a principiilor constituţionale ce rezultă din coroborarea cu un text legal abrogat, astfel încât, limitarea prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 se extinde şi asupra criticilor de neconstituţionalitate aduse textului legal în vigoare.

În mod similar, intimata susţine că, nici pentru dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt admisibile criticile de neconstituţionalitate, întrucât vizează solicitări prin care se tinde la adăugarea la lege.

În ceea ce priveşte solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. XVIII din Legea nr. 2/2013, intimata arată că, în urma Deciziei 369/2017 a Curţii Constituţionale, legiuitorul a adoptat Legea nr. 310/17.12.2018 prin care a modificat conţinutul art. 483 alin. (2) teza finală a C. proc. civ., în sensul revenirii la reglementarea premergătoare Legii nr. 2/2013, astfel încât, la data formulării solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale, textul legal criticat - art. XVIII din Legea nr. 2/2013 nu era incident în cauză, fapt care, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 referitoare la necesitatea existenţei unei legături dintre textul legal criticat pentru neconstituţionalitate şi cauză, solicitarea autoareei excepţiei apare ca fiind inadmisibilă.

În altă ordine de idei, intimata-pârâtă susţine că, pentru a fi admisibilă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, o condiţie fundamentală este ca textul de lege faţă de care se formulează critici de neconstituţionalitate să fie susceptibil de încălcarea dispoziţiilor constituţionale, prin prisma aspectelor sesizate de autoarea excepţiei, or, în prezenta cauză, intimata susţine că autoarea excepţiei nu critică textele citate pentru crearea unor inegalităţi în cadrul aceleiaşi materii, a contenciosului cambial, ci, pentru că regimul juridic aplicabil litigiilor din această materie este diferit şi discriminatoriu faţă de regimul juridic general, în privinţa litigiilor cu valoare mai mare.

În combaterea argumentelor recurentei, intimata-pârâtă face trimitere şi reproduce anumite considerente din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 369/2017 apreciate a fi relevante.

În ceea ce priveşte termenul de 5 zile pentru formularea contestaţiei/opoziţiei la executare, intimata susţine că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat/a argumentat în mod similar, sens în care face trimitere, reproducând, totodată, anumite pasaje din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 6/15.01.2015 considerate a fi relevante în combaterea recursului A. S.R.L.

Intimata-pârâtă încheie prin a trage concluzia că, din analiza practicii Curţii Constituţionale, ceea ce interesează din punct de vedere al contenciosului constituţional sunt situaţiile juridice rezultate din acte normative ce sunt susceptibile să creeze tratamente juridice diferite în situaţii identice şi nu regimuri legale diferite, pentru situaţii/materii diferite, solicitând, pentru considerentele mai sus arătate, respingerea recursului declarat de A. S.R.L. împotriva încheierii din 29 octombrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

În drept, intimata a precizat că îşi întemeiază apărările pe dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 58/1934, art. 470, art. 483, art. 486-489 C. proc. civ., precum şi pe dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că obiectul prezentului recurs îl reprezintă dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată în cadrul recursului declarat de recurenta-contestatoare S.C. A. S.R.L, împotriva deciziei nr. 447 din data de 24 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata E. S.A.

În legătură cu obiectul prezentei căi de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 şi 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

De asemenea, Curtea a mai constatat că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii.

Pe de altă parte, pentru a se verifica legalitatea încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul trebuie să formuleze critici sau minime argumente care să fie susceptibile de analiză de către instanţa ierarhic superioară.

Prin urmare, pentru ca încheierea pronunţată asupra unei cereri de sesizare a instanţei de contencios constituţional să fie supusă cenzurii, recurentul trebuie să se raporteze la cuprinsul hotărârii judecătoreşti atacate şi să arate, punctual, care sunt greşelile imputate instanţei, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

În cauza dedusă judecăţii, încheierea recurată a fost pronunţată în soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, art. 483 alin. (2) C. proc. civ., art. XVIII din Legea nr. 2/2013 - raportat la art. 129 din Constituţia României, cerere ce a fost respinsă ca inadmisibilă, faţă de împrejurarea că, în speţă, prin excepţia ridicată, recurenta tinde la completarea Legii nr. 58/1934, a legii procesual civile prin introducerea căii de atac a recursului în materia contestaţiei la executare, la modificarea şi completarea art. 483 alin. (2) C. proc. civ. prin instituirea unei căi de atac, în pofida opţiunii legiuitorului.

Mai mult, Curtea de Apel a reţinut că aceste aspecte exced competenţei funcţionale a Curţii Constituţionale, astfel cum este prevăzută în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, cum de altfel, s-a stabilit în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, relevante în acest sens fiind Decizia nr. 152 din data de 12 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 3/2000 şi Decizia nr. 6 din data de 18 ianuarie 2000 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 127/2000.

De altfel, s-a mai arătat şi că instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate nu este legal învestită cu soluţionarea cauzei, recursul declarat împotriva deciziei definitive fiind respins ca inadmisibil la data pronunţării încheierii asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate, prin Decizia nr. 431 din data de 29.10.2019.

Conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este numai recursul, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., criticile nefiind limitate la cele care se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Cu toate acestea, recurenta nu a formulat critici care să aibă legătură cu soluţia pronunţată, întrucât, aceasta s-a referit exclusiv asupra fondului cauzei, nefiind aduse critici cu privire la considerentele de fapt şi de drept reţinute de instanţă în justificarea soluţiei recurate.

Având în vedere că simpla nemulţumire a părţii nu poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri, pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 306 raportat la art. 303 alin. (1)-(2) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte urmează a constata nulitatea cererii de recurs declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva încheierii din 29 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, cu privire la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, art. 483 alin. (2) C. proc. civ., art. XVIII din Legea nr. 2/2013 - raportat la art. 129 din Constituţia României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva încheierii din 29 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, cu privire la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, art. 483 alin. (2) C. proc. civ., art. XVIII din Legea nr. 2/2013 - raportat la art. 129 din Constituţia României.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.