Donation nullity claim rejected; appeal deemed unfounded as prior rulings lacked res judicata on donative intent and waiver barred claim.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a donaţiei încheiate cu pârâta prin care a transmis acesteia suma de 161.340 Euro, pentru neîndeplinirea formei înscrisului autentic, şi în subsidiar, pentru lipsa înscrisului estimativ, să se dispună repunerea în situaţia anterioara a părţilor ca efect al pronunţării nulităţii absolute, respectiv să fie obligată pârâta la plata sumei de 161.340 Euro, echivalentul sumei de 717.640,32 RON la data introducerii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1297 din 28 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 379. A din 12 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, a fost respins ca nefondat.

La 18 iunie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 379. A din 12 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În argumentarea motivelor de casare invocate, recurentul a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 430 - 431 C. proc. civ., art. 350 C. proc. civ. şi art. 13 şi 1.247 C. civ.

Totodată, recurentul a arătat că instanţa de apel a pronunţat decizia şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 250 şi art. 265 din acelaşi cod.

În dezvoltarea motivelor invocate, recurentul a criticat soluţia atacată din perspectiva modului în care instanţa de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în litigiul anterior (dosar nr. x/2013), susţinând că nu s-a luat în considerare puterea de lucru judecat rezultată din sentinţa civilă nr. 29/2015 referitoare la pretinsa intenţie de gratificare.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel în prezenta cauză, a susţinut că există o putere de lucru judecat cu privire la intenţia de gratificare, de vreme ce s-a dat eficienţă celor susţinute de intimata-pârâtă, susţineri îmbrăţişate de instanţe cu ocazia soluţionării litigiului înregistrat sub nr. x/2013, stabilindu-se că suma a fost transferată cu titlu de "cadou", deci a existat o intenţie de gratificare (animus donandi) şi nu în baza unui contract de mandat.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că înregistrarea litigiului anterior, prin care s-a invocat existenţa unui contract de mandat, echivalează cu negarea implicită a intenţiei de a gratifica.

Îmbrăţişând şi validând susţinerile intimatei-pârâte, (şi susţinând că nu a făcut dovada contrară), instanţele anterioare au stabilit implicit şi voinţa recurentului, de vreme ce au stabilit că sumele au fost virate cu titlu de cadou, deci au calificat raportul juridic dintre părţi (menţionându-se de instanţa de apel, chiar în considerentele deciziei nr. 59A/02.02.2016, că instanţa de fond în mod corect a calificat raportul dintre părţi - instanţă de fond care precizase că nu s-a făcut dovada că nu ar fi fost remise cu titlu de cadou) ca fiind o donaţie.

Totodată, recurentul a criticat decizia recurată din perspectiva modului în care instanţa de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat a deciziei nr. 59 A/2016 pronunţată în primul litigiu, cu referire la declaraţia de renunţare la orice pretenţii faţă de pârâtă.

A susţinut că, în cauză, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ., având în vedere că în litigiul anterior, s-au reţinut şi analizat efectele acestei declaraţii cu privire la eventuale pretenţii decurgând din mandat, întrucât acestea au fost cele deduse judecăţii în litigiul anterior.

Declaraţia de renunţare a fost dată exclusiv în legătură cu dreptul de uzufruct viager constituit în favoarea intimatei-pârâte cu privire la apartamentul nr. x şi locul de parcare nr. 4.

Această declaraţie a fost semnată şi autentificată concomitent cu declaraţia intimatei de renunţare la dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului ce îi aparţine şi nu îşi poate produce efectele cu privire la toate raporturile juridice încheiate de-a lungul anilor între recurent şi intimată.

De asemenea, raportat la argumentele expuse, a considerat că decizia apelată prezintă şi motive contradictorii, fiind incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6.

Referitor la aplicarea efectelor declaraţiei autentificate sub nr. x/01.08.2013 de B.N.P.A. "C.", a arătat că hotărârea a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 C. civ. şi art. 1.247 C. civ.

A susţinut că, chiar raportat la cele susţinute de instanţa de apel este cu atât mai evident faptul că această declaraţie a avut în vedere alte aspecte şi pretenţii în legătură cu intimata-pârâtă, întrucât nu ar fi putut renunţa la ceva cu privire la care nu mai putea dispune (de vreme ce aceşti bani au fost donaţi).

Conform art. 13 C. civ. - "renunţarea la un drept nu se prezumă", astfel încât, pentru a-şi extinde efectele şi asupra donaţiei sumei de 161.340 Euro, renunţarea trebuia să facă o referire expresă în acest sens.

Astfel, exceptând faptul că această declaraţie nu a făcut vreo referire la renunţarea la vreo donaţie, reţinerile instanţei de apel sunt contrare principiului conform căruia nu se poate renunţa la dreptul de a invoca nulitatea absolută, întrucât conform art. 1247 alin. (4) C. civ. aceasta din urmă nu poate fi confirmată, deci cu atât mai mult nu se poate invoca nici măcar posibilitatea de a renunţa la acest drept.

Niciunde în declaraţia notarială nu se prevede faptul că renunţă la dreptul de a invoca nulitatea absolută a donaţiei şi nici, implicit, la dreptul de a solicita repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii absolute.

Suplimentar faţă de argumentele expuse cu privire la existenţa în cauză a unui animus donandi, a învederat că instanţa de apel a pronunţat decizia şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 250 C. proc. civ. şi art. 265 C. proc. civ., recurentul raportându-se la faptul ca transferul sumelor de bani (realizat prin transfer bancar) a fost efectuat fără vreo explicaţie sau a unor detalii referitoare la scopul acestui transfer, cât şi faţă de relaţia foarte apropiată pe care o avea cu intimata-pârâtă.

A considerat că în prezenta cauză, aceste elemente aveau puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 18 ianuarie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă B. prin întâmpinare şi, constatându-se că recursul reclamantului este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului declarat de recurentul-reclamant A., la data de 14 februarie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În cadrul recursului formulat, recurentul-reclamant a invocat motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. susţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat şi efectele lucrului judecat şi prevederilor art. 350 din C. proc. civ.

Recurentul a criticat soluţia atacată din perspectiva modului în care instanţa de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiul anterior (dosar nr. x/2013) susţinând că nu s-a luat în considerare puterea de lucru judecat rezultată din sentinţa civilă nr. 29 din 12 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, menţinută prin decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, referitoare la pretinsa intenţie de a o gratifica pe pârâtă şi că greşit s-a dat eficienţă puterii de lucru judecat referitoare la declaraţia de renunţare la oricare pretenţii faţă de pârâtă, autentificată sub nr. x/01.08.2013 de B.N.P.A. "C.".

Din analiza susţinerilor subsumate acestei critici Înalta Curte reţine că prevederile art. 430 din C. proc. civ. şi art. 431 din C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat şi efectele lucrului judecat, au fost în mod legal interpretate şi aplicate de instanţa de apel.

În referire la chestiunea litigioasă a încheierii între părţi a unui contract de donaţie, care să aibă ca obiect suma de 161.340 Euro, instanţa de apel în mod just a reţinut că sentinţa civilă nr. 29 din 12 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, menţinută prin decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, nu are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte proba existenţei lui animus donandi în persoana reclamantului, câtă vreme în argumentarea acestor hotărâri, instanţele anterioare nu au realizat în concret, o astfel de analiză.

Prin decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie s-a reţinut faptul că "Reclamantul apelant nu a dovedit în cauză, încheierea nici măcar în formă verbală, a contractului de mandat invocat, conform art. 2013 C. civ.." şi s-a constatat "Inutilitatea analizei în continuare a motivelor de apel: (...) relativ nedovedirii în cauză a titlului de cadou invocat de intimata pârâtă în privinţa primirii sumei de 161.340 Euro, prin prisma inclusiv a întrunirii cerinţelor dispoziţiilor art. 1011 C. civ., a necesităţii dovedirii intenţiei de a gratifica "animus donandi".

Totodată, prin decizia mai sus menţionată s-a reţinut:

"Caracterul inutil al acestor ultime analize evocate, decurge din faptul că atât timp cât apelantul reclamant solicită obligarea pârâtei intimate la plata respectivei sume de bani în temeiul obligaţiei de a da socoteală invocate a fi născute în temeiul unui contract de mandat, iar în cauză nu s-a realizat dovada încheierii contractului de mandat, soluţia de plano care se impune este aceea de respingere a acţiunii întemeiate pe această cauză juridică, devenind nerelevant titlul (evident diferit de cel evaluat şi infirmat în prezenta cauză, al acordării cu titlu de mandat) sub care pârâta intimată a dobândit de la apelantul reclamant suma respectivă".

Astfel, cele două chestiuni ce fac obiect de judecată în prezenta cauză nu au fost analizate şi deci nu se poate reţine caracterul decizoriu al considerentelor.

Simpla constatare a instanţei în decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, că pârâta a răspuns la interogatoriu, că suma i-a fost transferată cu titlu de cadou, care se limitează la reproducerea reprezentării/perceperii pe care pârâta a avut-o cu privire la suma primită, fără a fi validată sau cenzurată de către instanţa de apel, nu reprezintă un considerent decizoriu intrat în puterea de lucru judecat din perspectiva dovedirii intenţiei reclamantului de a-i dona pârâtei suma în litigiu, la momentul transferului bancar al acestei sume.

În speţă s-a reţinut în mod legal că formularea acţiunii iniţiale, soluţionată prin sentinţa nr. 29 din 12 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul respingerii pretenţiei formulate şi menţinută prin decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie infirmă animus donandi, a cărei dovedire este necesară pentru a se constata că părţile au dorit în mod efectiv să încheie o donaţie, în conformitate cu prevederile art. 1013 din C. civ.

Pentru formarea valabilă a contractului de donaţie, era necesară dovedirea unei voinţe concordante a ambelor părţi litigante de a gratifica (în persoana reclamantului) respectiv de a accepta donaţia (în persoana pârâtei) la momentul încheierii contractului.

Instanţa de apel, s-a raportat, în mod legitim la regimul probator aplicabil, apreciind că tribunalul în mod justificat a dat relevanţă recunoaşterii extrajudiciare a reclamantului, realizată în procesul anterior, în sensul că voinţa sa reală a constat în remiterea sumei în temeiul unui mandat, recunoaştere căreia instanţele anterioare i-au şi dat valenţă juridică, pronunţând o hotărâre judecătorească opozabilă reclamantului.

Faptul că nu s-a reuşit să se dovedească existenţa unui contract valabil de mandat este o chestiune care nu transformă de jure, operaţiunea juridică într-o donaţie, de vreme ce pentru aceasta ar fi trebuit să se facă dovada existenţei lui animus donandi în persoana donatorului.

Critica deciziei recurate din perspectiva modului în care instanţa de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 59 A din 2 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, pronunţată în primul litigiu cu privire la declaraţia de renunţare autentificată sub nr. x/01.08.2013 de B.N.P.A. "C.", nu este fondată, instanţa de apel reţinând în mod legal incidenţa în prezenta cauză a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei menţionate.

Susţinerea recurentului, în sensul că declaraţia de renunţare a vizat doar chestiunile relative la dreptul de uzufruct este contrazisă cu putere de lucru judecat de decizia nr. 59 A din 2 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, care analizând natura juridică a declaraţiei notariale a stabilit faptul că vizează orice pretenţie de ordin financiar, rezultând din relaţia personală şi profesională cu pârâta, până la data autentificării.

Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi înlăturată ca nefondată.

Potrivit motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b din C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta, printre alte menţiuni motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii judecătoreşti, ca garanţie a procesului echitabil reglementat de art. 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

Prin raportare la aceste consideraţii Înalta Curte constată că instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege care au stat la baza adoptării soluţiei sale, a răspuns la toate argumentele deduse de părţi, raţionamentul fiind logic, clar şi concis, neidentificându-se o motivare contradictorie.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este fondată, instanţa de apel aplicând şi interpretând corect prevederile art. 13 din C. civ. şi art. 1247 din C. civ.

Instanţa de apel a apreciat judicios ca lipsite de relevanţă argumentele evocate de reclamant privind încălcarea principiului prevăzut de prevederile art. 1247 C. civ. în condiţiile în care nu s-a reţinut dovedirea intenţiei reclamantului de a dona suma de bani către pârâtă în anul 2012 şi în analiza textelor de lege s-a raportat la dezlegările date prin decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în dosarul nr. x/2013 în care s-a arătat "contrar aserţiunilor apelantului reclamant, declaraţia reclamantului (. . . . . . . . . . . .) nu ignoră dispoziţiile art. 13 C. civ. atât timp cât ea nu este generală ci determinată prin menţiunea apelantului reclamant folosită: nicio pretenţie de ordin financiar, moral imobiliar sau de altă natură faţă de doamna B. (...) rezultând din relaţia noastră personală şi profesională până azi, data autentificării prezentului înscris. Această menţiune are un caracter concretizator, tranşant, inechivoc", reţinându-se corect efectele declaraţiei de renunţare.

Critica recurentului privind încălcarea regulilor de procedură indicată în cadrul motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ. nu poate fi analizată de către instanţa de recurs din această perspectivă.

Această critică va fi subsumată dispoziţiilor pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., fiind vorba despre presupusa nerespectare a regulilor de procedură prevăzute de art. 329 din C. proc. civ., art. 250 din C. proc. civ. şi art. 265 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a aplicat corect aceste prevederi când a analizat elementul animus donandi în persoana donatorului, faţă de considerentele expuse mai sus.

În realitate, argumentele invocate în cadrul acestui motiv de recurs constituie nemulţumiri ale recurentului referitoare la modul în care instanţa de apel a soluţionat cauza şi vizează aspecte de netemeinicie care excedează controlului instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 379. A din 12 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2020.