Water utility tariff dispute: irrelevance of recalculation request and contractual termination due to binding res judicata on price validity

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. VÂLCEA a chemat în judecată pe pârâta S.C. CĂLIMĂNEŞTI - CĂCIULATA S.A., solicitând instanţei să constate că operatorul A. S.A VÂLCEA, în perioada 2011-2015, a practicat preţul la apă potabilă în localitatea Călimăneşti modificat cu respectarea procedurii legale de modificare, că fundamentarea preţului s-a făcut pe formula şi politica tarifară impusă prin Actul Adiţional nr. 4/12.04.2011 la Contractul de delegare de gestiune nr. 1/2008 şi Contractul de finanţare nr. x/24.10.2011, precum şi Contractul de credit nr. x/23.10.2012 încheiat cu BERD, că preţul a fost fundamentat corect; rezilierea Contractului de furnizare nr. x încheiat cu pârâta, ca urmare a refuzului nejustificat de a accepta preţul practicat la apa potabilă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1521, art. 1522, art. 1321, art. 1549, art. 1550 C. civ., prevederile Legii nr. 241/29.06.2006 şi ale Legii nr. 51/21.03.2006, art. 22 din contractul de prestări servicii şi art. 35 C. proc. civ.

Pârâta S.C. CĂLIMĂNEŞTI CĂCIULATA S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de prevederile art. 35 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia puterii lucrului judecat, excepţia lipsei de interes .

Prin sentinţa civilă nr. 904 din 23 mai 2016, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Rm. Vâlcea.

Prin sentinţa civilă nr. 1378 din 10 martie 2017, Judecătoria Rm. Vâlcea a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate, în favoarea Tribunalului Vâlcea. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Piteşti pentru pentru soluţionarea conflictului ivit.

Învestită cu soluţionarea regulatorului de competenţă, prin sentinţa civilă nr. 28 din 28 martie 2017, Curtea de Apel Piteşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reţinând, în esenţă, că obiectul principal al litigiului părţilor îl reprezintă un element al contractului aflat în executare, element esenţial şi anume preţul serviciului oferit, cu consecinţa ca, în caz de neacceptare a acestuia, contractul să fie rezolvit; fiind vorba despre o cerere în rezoluţiunea contractului, şi, având valoarea potrivit declaraţiei făcute de reclamantă de 550.168,6 RON, competenţa este cea prevăzută de art. 95 pct. 1 C. proc. civ., respectiv a tribunalului ca primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 1324 din 24 noiembrie 2017, Tribunalul Vâlcea, secţia I-a civilă a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.A. Rm. Vâlcea a declarat apel, care, prin decizia nr. 316/A-COM din 3 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.A. Rm. Vâlcea a declarat recurs împotriva deciziei nr. 316/A-COM din 3 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, după reiterarea amplă a istoricului cauzei, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a trecut peste toate dovezile şi apărările sale, dând dovadă de superficialitate şi vădită parţialitate.

Astfel, recurenta a arătat că a învestit instanţa cu două capete de cerere indisolubil legate, temeiul de drept al cererii fiind art. 35 C. proc. civ., însă instanţa de apel a reţinut că nu este aplicabil speţei.

În opinia recurentei-reclamante, deşi în considerentele deciziei recurate sunt reţinute susţinerile sale, fără a se arăta motivele pentru care sunt respinse, s-a dat o soluţie motivată pe autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 290/2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2012, şi următoarele, care, dacă s-ar fi ataşat dosarele aşa cum a solicitat, s-ar fi putut constata că nu au avut acelaşi obiect, că niciodată nu s-a verificat fundamentarea tarifelor, aşa cum în mod greşit s-a reţinut.

Totodată, a mai susţinut recurenta, prin neîncuviinţarea probei cu expertiză şi a dosarelor pe care a solicitat să fie ataşate, instanţa de apel i-a încălcat în mod flagrant dreptul la apărare, la un proces echitabil, pronunţând o hotărâre vădit nelegală, cu încălcarea normelor de drept material (art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, art. 6 C. proc. civ., Legea nr. 241/2006 şi Legea nr. 51/2006).

Procedând astfel, apreciază recurenta, instanţa a refuzat să se pronunţe pe primul capăt al cererii sale încălcând obligaţia prevăzută la art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Instanţa de apel fără a studia înscrisurile aflate la dosar, statuează că aspectul referitor la corectitudinea stabilirii preţului nu poate fi repus în discuţie, prin efectuarea unei expertize sau administrarea altor probe care să înlăture susţinerile şi argumentele din hotărârile definitive anterioare, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, întrucât între părţi s-a statuat irevocabil că preţurile impuse de reclamantă nu se justifică, or, între părţi nu a mai avut loc un litigiu cu acelaşi obiect din prezenta cauză. Procedând în acest mod, instanţa de apel a stabilit dispoziţii general obligatorii cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, în opinia sa, instanţa de apel se substituie legiuitorului care a stabilit la Capitolul V - Finanţarea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare din Legea nr. 241/2006, prin dispoziţii imperative, procedurile de stabilire şi ajustare a preţurilor şi tarifelor pentru plata serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 290 din 25.02.2013, recurenta consideră că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., obiectul şi cauza fiind diferite.

Cu referire la jurisprudenţa CEDO, recurenta-reclamantă a susţinut că în speţă, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, refuzând să se pronunţe pe ceea ce s-a cerut, stabilind dispoziţii cu caracter general obligatoriu, respingând acţiunea fără a da explicaţii asupra pretinsei identităţi de cauză din cele trei dosare pe care şi-au motivat respingerea, prin nerespectarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ., i-au încălcat dreptul de acces la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil având în vedere că prin respingerea probei cu expertiză, nu i-a permis să facă dovada cererii.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând, admiterea acţiunii.

Intimata-pârâtă Călimăneşti-Căciulata S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând, în esenţă, că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 iunie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. RÂMNICU VÂLCEA, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, şi a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru 14 februarie 2020 în vederea soluţionării acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Se constată că hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât, efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Se impune precizarea faptului că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Se constată că încălcarea dreptului la apărare, la un proces echitabil, încălcarea art. 6 CEDO, dispoziţiilor Legii nr. 241/2006 şi ale Legii nr. 51/2006 au fost invocate cu scopul de a repune în discuţie necesitatea probei cu expertiză contabilă şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa acesteia, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Este de necontestat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei constatarea faptului că operatorul A. a practicat în perioada 2011-2015 preţul la apă potabil în localitatea Călimăneşti modificat cu respectarea procedurii legale de modificare şi că fundamentarea preţului s-a făcut pe formula şi politica tarifară impusă prin actul adiţional nr. x/2011 la contractul de delegare de gestiune nr. 1/2008 şi contractul de finanţare nr. x/2011, respectiv contractul de credit nr. x/2012 încheiat cu BERD, preţul fiind fundamentat corect. S-a solicitat, totodată, să se dispună rezilierea contractului nr. x/S/1.01.2012, încheiat cu pârâta ca urmare a refuzului nejustificat de a accepta preţul practicat la apa potabilă.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe inaplicabilatea în speţă a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. de care se prevalează recurenta.

Contrar susţinerilor recurentei, s-a reţinut legal că instanţa nu a fost învestită cu o cerere de constatare şi cu una în realizarea dreptului, ci numai cu aceasta din urmă, decurgând din rezilierea contractului, pe temeiul faptului că pârâta nu execută obligaţia contractuală aşa cum este aceasta stabilită potrivit legii, solicitând restituirea unor sume considerate ca fiind plătite în plus.

Instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., faţă de limitele în care reclamanta a înţeles să învestească instanţa de fond şi să-şi argumenteze pretenţiile, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei reclamantei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a susţinerilor reclamantei sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea normelor de drept.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reţinut nici motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

De altfel, unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

Este de necontestat că prin sentinţa nr. 2876/2012, Judecătoria Brezoi a admis acţiunea A. S.A., în contradictoriu cu Călimăneşti-Căciulata S.A., fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 260.659,09 RON, contravaloare facturi fiscale şi x.876,92 RON penalităţi de întârziere, reţinându-se că în baza contractelor dintre părţi privind furnizarea serviciului de alimentare cu apă potabilă şi canalizare, reclamanta a furnizat serviciile la un preţ stabilit cu respectarea dispoziţiilor legale, respectiv art. 12 lit. i) din Legea nr. 241/2006, ţinând seama de politica tarifară pentru perioada 2011-2014, aferentă serviciului de alimentare cu apă şi canalizare în oraşul Călimăneşti. Pârâta a fost încunoştinţată despre noile tarife, aprobate prin HCL Călimăneşti nr. 44/2011, reţinându-se că deşi modificarea tarifului este substanţială aceasta a fost realizată cu respectarea prevederilor legale.

Prin decizia nr. 290/25.09.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de Călimăneşti-Căciulata S.A. împotriva sentinţei nr. 2876/10.09.2012 pronunţată de Judecătoria Brezoi, în dosarul nr. x/2012, pe care a modificat-o în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

În dosarul nr. x/2013, Judecătoria Rm. Vâlcea, prin sentinţa nr. 4858 din 17.10.2014, a admis cererea formulată de reclamanta Călimăneşti-Căciulata S.A. şi a obligat pe pârâta A. S.A. să plătească suma de 894.880,65 RON contravaloare prestaţie achitată şi nedatorată pentru perioada 1.01.2013-31.10.2013, cu dobândă legală penalizatoare aferentă, până la 12.09.2014. A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la practicarea preţului conform deciziei civile nr. 290/25.02.2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2012, întrucât instanţa a reţinut că pârâta a practicat deja pentru perioada vizată preţurile menţionate, nerespectarea, în această privinţă, a statuărilor din decizia nr. 290/2013 neputând impune obligarea acesteia la practicarea preţului stabilit prin această decizie, ci justifică cererea reclamantei, de restituire a sumelor achitate de aceasta, facturate cu nesocotirea hotărârii judecătoreşti.

În dosarul nr. x/2015, prin sentinţa civilă nr. 78/27.01.2017, Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea formulată de Călimăneşti-Căciulata S.A. împotriva A. S.A. Vâlcea, pe care a obligat-o să respecte tariful pentru serviciul de furnizare apă potabilă şi canalizare pentru perioada 1.11.2013-30.09.2015 şi să restituie reclamantei suma de 328.046,17 RON cu TVA inclus, încasată între 1.01.2013-30.09.2015, cu dobânzi pentru perioada până la 30.11.2016.

Apelul formulat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 78/27.01.2017, Tribunalul Vâlcea a fost respins prin decizia nr. 463/13.06.2017.

În acest context juridic, în mod corect instanţa de control judiciar a constatat că aspectul referitor la corectitudinea stabilirii preţului nu poate fi repus în discuţie, prin efectuarea unei expertize sau administrarea altor probe care să înlăture susţinerile şi argumentele din considerentele hotărârilor definitive anterioare, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, întrucât între părţi s-a statuat irevocabil că preţurile impuse de reclamantă nu se justifică.

Astfel, trebuie subliniat că rolul activ al judecătorului, de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa fiind obligată să judece acţiunea cu care a fost învestită, astfel cum aceasta a fost formulată.

Or, în condiţiile în care perioada avută în vedere în cererea de chemare în judecată (2011-2015) a fost analizată definitiv în cauzele anterioare, s-a reţinut în mod corect că nu se mai poate reveni asupra acestor chestiuni, raportat la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Faţă de aceste decizii, nu a putut fi reţinută relevanţa legalităţii modificării consecutive a tarifului sau preţului practicat pentru serviciile prestate, întrucât instanţele au constatat că preţurile practicate de A. nu se justifică, mai mult obligând-o pe aceasta să respecte tariful iniţial în raport de care au dispus obligarea sa la restituirea diferenţelor.

Prin urmare, cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, atitudinea pârâtei este una justificată, întemeiată pe hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, astfel că nu se poate constata practicarea preţului cu respectarea legii.

Apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanţei să conchidă că în ce priveşte rezilierea contractului ambele părţi sunt de acord că pârâta a achitat facturile emise de către reclamantă.

Prin urmare, cum în mod legal a arătat şi instanţa de control judiciar, împrejurarea că după achitarea facturilor la preţul impus de reclamantă, pârâta a acţionat în judecată A. solicitând restituirea diferenţelor faţă de tariful iniţial, invocând o hotărâre judecătorească irevocabilă între părţi, ceea ce a determinat ulterior pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, nu poate fi socotit o neexecutare nejustificată a obligaţiilor contractuale, în condiţiile art. 1549 C. civ., incident în raport de contractul încheiat la 1.01.2012, întrucât instanţele au recunoscut dreptul pârâtei din prezenta cauză la beneficierea de servicii la un tarif redus pentru perioada în discuţie.

Nu în ultimul rând, susţinerile recurentei-reclamante vizând nelegalitatea sentinţei apelate, precum şi cele privind nelegalitatea deciziei civile nr. 290/2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2012, a cărei autoritate de lucru judecat a fost reţinută în cauza dedusă judecăţii şi pentru care magistraţii care au pronunţat-o sunt cercetaţi penal urmare a plângerii recurentei din speţă (dosar nr. x/2017 - DNA), astel cum se arată în cuprinsul cererii de recurs, nu pot să atragă nicio analiză, întrucât, soluţionând prezenta cale de atac, instanţa verifică dacă decizia recurată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a dat o corectă eficienţă normelor de drept material incidente speţei, principiilor şi regulilor de drept aplicabile.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. RÂMNICU VÂLCEA împotriva deciziei civile nr. 316/A-COM din 3 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. RÂMNICU VÂLCEA împotriva deciziei civile nr. 316/A-COM din 3 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2020.