Bank liquidator's unjust payment and enrichment claims against former employee dismissed

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 septembrie 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2004, reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator judiciar FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR ÎN SISTEM BANCAR a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând instanţei obligarea acestuia la plata sumei de 3.378.944.000 RON; la plata dobânzii legale aferente sumei de 3.378.944.000 RON, calculată de la data alimentarii contului pârâtului, cu acea sumă, până la data stingerii efective a datoriei către bancă.

Prin sentinţa civilă nr. 1718 din 12 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator judiciar FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR ÎN SISTEM BANCAR, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată şi a respins cererea pârâtului privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, tribunalul a reţinut că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 992 şi urm. C. civ. de la 1864 (plata nedatorată) şi art. 43 Codul comercial, invocându-se de asemenea şi îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului.

Prima instanţă a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 79/SIND din 16 aprilie 2002, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. x/2002, s-a dispus începerea procedurii falimentului împotriva debitoarei Banca Română de Scont S.A., în temeiul Legii nr. 83/1998.

Tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 3.378.944.000 RON primită în contul bancar deschis la sucursala Bucureşti a Băncii Române de Scont S.A. la data de 15.11.2001 fără just temei, şi dobânda legală aferentă acestei sume.

Prin apărările formulate în cauză, pârâtul a arătat că nu a avut cunoştinţă de operaţiunile făcute în contul său, nu a ordonat plăţi şi nu a avut încasări de făcut, întrucât era un simplu angajat al băncii, neavând acces la extrasul de cont.

Reclamanta a formulat plângere penală împotriva fostului său preşedinte, B., dar şi împotriva pârâtului. Prin ordonanţa nr. 879/P/2011, s-a dispus clasarea faţă de pârât, însă, în dosarul penal nr. x/2010, prin sentinţa penală nr. 764/11.05.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, desfiinţată în parte prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018, inculpatul B. şi alte persoane fizice au fost condamnate pentru săvârşirea mai multor infracţiuni în legătură cu activitatea lor în cadrul băncii reclamante şi, pe latură civilă, au fost obligate la despăgubiri faţă de Banca Română de Scont, prin lichidator, precum şi la plata dobânzii legale aferente.

Interpretând prevederile art. 992, 993 alin. (1) şi art. 1092 C. civ. de la 1864, prima instanţă a arătat că plata nedatorată presupune executarea unei obligaţii inexistente, de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligaţii, iar pentru a se constata că s-a efectuat o plată nedatorată trebuie îndeplinite anumite condiţii: prestaţia executată de solvens să fi fost făcută cu titlu de plată, datoria pentru stingerea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic între solvens şi accipiens, iar plata să fi fost făcută din eroare, respectiv solvens să se fi considerat debitorul accipiens.

S-a constata că, în speţă, reclamanta nu a dovedit niciuna dintre aceste condiţii. Deşi s-au transferat sume de bani în contul pârâtului, nu s-a probat că aceste sume reprezintă fonduri proprii ale băncii şi nici nu rezultă că titlul cu care ele au fost transferate pârâtului a fost acela de plată.

De asemenea, reclamanta nu a indicat care era obligaţia ce s-a executat prin transferul sumei de bani, şi nici nu a explicat care a fost sursa erorii, motivul pentru care a considerat că este debitoarea acestei sume de bani, contravaloarea căror bunuri sau servicii a considerat că trebuie achitată.

În plus, prima instanţă a mai arătat că banca nu are drept de proprietate asupra sumelor rulate prin conturile deschise de persoane fizice sau juridice, întrucât raportul juridic se naşte între persoana din contul căreia se efectuează viramentul şi cea în contul căreia se virează suma de bani.

Totodată, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, temeiul legal secundar invocat de reclamantă.

Astfel, s-a arătat că pentru a exista o îmbogăţire fără just temei este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, ca patrimoniul altei persoane să se micşoreze, să existe o legătură între sporirea şi reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiaşi cauze, să nu existe o cauză legitimă pentru creşterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.

Or, în speţă, s-a constatat că nu s-a probat existenţa operaţiunilor bancare prin care s-a alimentat contul pârâtului, nici provenienţa acestor sume şi nici titlul cu care au fost virate pârâtului, pentru a se putea reţine că patrimoniul băncii a fost cel care s-a diminuat şi a se putea aprecia asupra cauzei care ar fi determinat diminuarea patrimoniului reclamantei şi eventuala sporire a patrimoniului pârâtului, care de altfel a declarat că nu a ordonat plăţi şi nu a făcut încasări din contul său.

Tribunalul a avut de asemenea în vedere şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, potrivit cărora banii au fost transferaţi din fişa S.C. C. S.A. în fişa pârâtului A. fără a exista un ordin de plată, reclamanta nefăcând dovada faptului că pârâtul şi-a alimentat contul, şi implicit, existenţa unei fapte ilicite săvârşite de acesta.

De asemenea, expertul a arătat că, în opinia sa, semnăturile existente pe cele cinci ordine de plată prin care banii au fost transferaţi în aceeaşi zi din contul pârâtului în contul altor cinci persoane, nu coincid cu semnătura acestuia existentă pe formularul de deschidere cont curent.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR ÎN SISTEM BANCAR, solicitând schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1885/A din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR ÎN SISTEM BANCAR împotriva sentinţei civile nr. 1718 din 12 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă, în mod corect, a reţinut că, din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 992, art. 993 şi art. 1092 C. civ. de la 1864 rezultă că plata nedatorată presupune executarea către o altă persoană (accipiens) a unei obligaţii inexistente, de către o persoană (solvens) care apreciază, din eroare că este debitor al acestei obligaţii.

În speţă, raportul juridic invocat de apelanta-reclamantă ce ar da naştere obligaţiei de restituire s-a născut între S.C. C. S.A. şi A.. În raportul de expertiză contabilă efectuat în primă instanţă se menţionează că întreaga sumă de 3.378.994.000 rol a fost transferată din contul C. S.A. în contul pârâtului A., fără documente justificative, respectiv fără ordin de plată, prin alimentarea fişei contului A. din fişa contului S.C. C. S.A.. Cu alte cuvinte, plata nu a fost făcută de reclamantă, din eroare, către pârât pentru stingerea unui debit inexistent în raporturile dintre bancă şi pârât, ci s-a făcut de către o terţă persoană către pârât.

Ca atare, s-a apreciat că prima instanţă, în mod corect, a reţinut că nu s-a probat în speţă că suma solicitată reprezintă fonduri proprii ale băncii. Deşi sunt întemeiate susţinerile apelantei conform cărora banca devine proprietara sumelor de bani care sunt depuse în contul curent şi, din acest motiv poate să dispună de acestea prin acordarea de credite şi fiind datoare să restituie la cererea titularului contului suma nominală depusă în cont, nu bancnotele pe care le-a primit efectiv, aceasta nu poate duce la concluzia că în speţă sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate.

Aceasta întrucât, plata nedatorată presupune executarea unei obligaţii inexistente de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligaţii. În speţă, plata nu a fost făcută de bancă, ci de către S.C. C. S.A..

Nu a putut fi reţinută nici îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului, deoarece sporirea patrimoniului pârâtului şi micşorarea patrimoniului apelantei-reclamante nu sunt efectul aceleiaşi cauze. Patrimoniul intimatului-pârât s-a mărit ca urmare a virării sumei de 3.378.944.000 RON de către o terţă persoană, S.C. C. S.A., iar nu de către reclamantă.

În concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, curtea de apel a arătat că pentru a exista o îmbogăţire fără justă cauză este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, ca patrimoniul altei persoane să se micşoreze, să existe o legătură între sporirea şi reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiaşi cauze, să nu existe o cauză legitimă pentru creşterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.

Instanţa de control judiciar a apreciat că nu prezintă relevanţă susţinerile apelantei-reclamante conform cărora banii au ieşit în mod fraudulos din patrimoniul băncii, cu contribuţia pârâtului, având în vedere că reclamanta a invocat plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză şi nu răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

De asemenea, s-a mai reţinut că invocarea, pentru prima dată în apel a unor aspecte de ţin de răspunderea civilă delictuală a pârâtului reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Răspunderea civilă delictuală este un izvor de obligaţii distinct care se întemeiază pe ideea de vinovăţie, spre deosebire de plata nedatorată.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind lipsită de relevanţă împrejurarea dacă apelanta-reclamantă era sau nu proprietara sumei de bani care a tranzitat contul intimatului-pârât, faţă de cauza juridică a acţiunii, respectiv plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză. În plus, dacă reclamanta se pretinde proprietarul sumei de bani ce face obiectul acţiunii, nu ar avea la îndemână o acţiune întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză (care este una subsidiară, fiind admisibilă doar în lipsa unui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite), ci o acţiune în revendicare.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 1885/A din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR BANCARE a declarat recurs.

În argumentarea cererii de recurs, se susţine, că instanţa de apel avea obligaţia de a verifica modul în care instanţa de fond a aplicat legea atât în ceea ce priveşte normele de drept procesul, cât şi material, însă, în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc referiri în acest sens.

Netemeinicia şi nelegalitatea deciziei atacate, apreciază recurenta, rezultă din interpretarea eronată a faptelor reclamate, a normelor de drept material invocate, precum şi din interpretarea greşită sau insuficientă a probelor din dosar: decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cât şi de neinterpretarea altor probe, respectiv raportul de expertiză judiciară financiar-contabilă efectuată în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al DIICOT-PICCJ şi omologată în dosarul penal nr. x/2010, fundament al deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018, documente bancare depuse la dosarul cauzei.

Critică decizia atacată, susţinând că în fundamentarea acesteia instanţa de apel a preluat doar afirmaţiile primei instanţe, iar pe fondul interpretării insuficiente sau a neinterpretarii normelor de drept material art. 370 Codul comercial, art. 992 C. civ., a acordat gir de legalitate operaţiunilor delictuale de delapidare a BRS ce au făcut obiectul judecăţii în dosarul penal nr. x/2010, soluţionat definitiv de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018.

Astfel, mai susţine recurenta-reclamntă, instanţa de apel nu a avut în vedere şi nu a aplicat prevederile art. 370 din Codul comercial (aplicabil în speţă, potrivit principiului "tempus regit actum"), potrivit cărora: " contractul de cont curent produce: Strămutarea proprietăţii valorilor înscrise în contul curent asupra primitorului lor, prin aceea ca el le trece în debitul sau, şi novatiunea obligaţiunii de mai înainte între acela care a trimis valorile şi primitorul lor. înscrierea însă în contul curent a unui efect de comerţ sau a unui alt titlu de credit e presupusa făcută sub rezerva încasării".

Instanţa de apel nu a reţinut faptul că atât provenienţa sumei de bani pretinsă de BRS, cât şi faptele reclamate sunt parte a delapidării BRS intimatul pârât, A., are contribuţie parţială, participarea acestuia fiind probată la fond atât prin expertiza judiciară contabilă produsă în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al DIICOT/PICCJ, omologată în dosarul penal nr. x/2010 soluţionat definitiv prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 de către Curtea de Apel Bucureşti, cât şi prin documentele bancare depuse la dosar, însă, dat fiind administrarea insuficientă, soluţia de respingere a acţiunii BRS este nelegală.

Participarea intimatului-pârât A. în lanţul operaţiunilor de delapidare constă în semnarea unor documente de plata prin care s-au dispus plăţi din suma primită în cont prin operaţiuni dolosive. Întrebat fiind de către instanţă, intimatul pârât, A., nu recunoaşte că a semnat acele ordine de plată, iar faţă de aceste susţineri ale intimatului parat, critică decizia atacată, întrucât instanţa neglijandu-şi rolul activ nu a procedat la cercetarea unui eventual fals pe cale civilă, deşi a procedat la verificare de scripte, intimatul pârât fiind pus să semneze şi în fata instanţei, iar BRS a depus documente în original, semnate de intimat, respectiv contractul de muncă al acestuia încheiat în anul 2001 cu Banca.

Fapta care a prejudiciat BRS şi pe care o impută recurenta-reclamantă intimatului pârât, A., constă în aceea că, fără a avea vreo sursă licită de bani, acesta dispune de suma de bani primită în contul bancar propriu, fără documente justificative, cum reţin şi experţii, din sursele proprii şi atrase ale BRS, iar prin semnarea ordinelor de plată depuse în original la dosar, participă direct la prejudicierea BRS.

Pentru motivele expuse, precum şi faţă de faptul că BRS a dovedit contribuţia concretă a intimatului pârât A., la ieşirea sumelor de bani din BRS, în mod fraudulos, creindu-se prejudiciu în patrimoniul BRS, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi, în consecinţă, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când "nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă.

De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, decizia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului (concluziile raportului de expertiză financiar-contabilă efectuată în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al DIICOT-PICCJ şi omologată în dosarul penal nr. x/2010, fundament al deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018 etc.) sau a argumentelor de fapt şi de drept invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

În speţă, reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 3.378.944.000 rol (337.894,4 RON) primită în contul bancar deschis la sucursala Bucureşti a Băncii Române de Scont S.A. fără just temei, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale care se va calcula la această sumă, invocând în drept dispoziţiile art. 992 C. civ. de la 1864, care reglementează plata nedatorată şi, în subsidiar, îmbogăţirea fără justă cauză.

Potrivit art. 992 şi art. 993 alin. (1) C. civ. de la 1864:

"cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit", iar "acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului".

Conform art. 1092 din acelaşi cod:

"orice plată presupune o datorie, iar ceea ce s-a plătit fără a fi datorat este supus repetiţiunii".

Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile menţionate, instanţa de apel a arătat cu justeţe că plata nedatorată presupune executarea unei obligaţii inexistente, de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligaţii, iar pentru a constata că s-a efectuat o plată nedatorată trebuie îndeplinite anumite condiţii: prestaţia executată de solvens să fi fost făcută cu titlu de plată, datoria pentru stingerea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic între solvens şi accipiens, iar plata să fi fost făcută din eroare, respectiv solvens să se fi considerat debitorul accipiens.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de control judiciar să concluzioneze că, în speţă, reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. nu a dovedit niciuna dintre aceste condiţii.

Astfel, deşi s-au transferat sume de bani în contul pârâtului, nu s-a probat că aceste sume reprezintă fonduri proprii ale băncii, nici nu a rezultat că titlul cu care ele au fost transferate pârâtului a fost acela de plată şi, în plus, plata nu a fost făcută de bancă, ci de o terţă persoană, S.C. C. S.A..

Argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că, în cauză, nu poate fi reţinută nici îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului, deoarece sporirea patrimoniului pârâtului şi micşorarea patrimoniului reclamantei nu sunt efectul aceleiaşi cauze.

Este de necontestat că pentru a exista o îmbogăţire fără justă cauză este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, ca patrimoniul altei persoane să se micşoreze, să existe o legătură între sporirea şi reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiaşi cauze, să nu existe o cauză legitimă pentru creşterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

În mod greşit recurenta se prevalează de prezumţia puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424 pronunţată la 22 martie 2018 în scopul de a dovedi că această decizie a stabilit în mod definitiv că operaţiunile pe care se fundamentează pretenţiile sunt fapte infracţionale de delapidare, în condiţiile în care, acţiunea dedusă judecăţii s-a fundamentat pe plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză, iar nu pe răspunderea civilă delictuală.

În acest context juridic, s-a reţinut cu justeţe că invocarea, pentru prima dată în apel a unor aspecte ce ţin de răspunderea civilă delictuală a pârâtului reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

De altfel, cum în mod corect a arătat şi instanţa de control judiciar, răspunderea civilă delictuală este un izvor de obligaţii distinct care se întemeiază pe ideea de vinovăţie, spre deosebire de plata nedatorată.

Se reţine că instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea cerinţelor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu garantarea principiului instituit de textul de lege evocat "tantum devolutum, quantum iudicatum", faţă de limitele în care reclamanta a înţeles să învestească instanţa de fond şi să-şi argumenteze pretenţiile, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei reclamantei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a susţinerilor reclamantei sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a legii.

Nu pot fi primite nici criticile vizând aplicarea dispoziţiilor art. 370 Codul comercial, conform cărora:

"Contractul de cont curent produce: Strămutarea proprietăţii valorilor înscrise în contul curent asupra primitorului lor, prin aceea ca el le trece în debitul său, şi novatiunea obligaţiunii de mai înainte între acela care a trimis valorile şi primitorul lor. Înscrierea însă în contul curent a unui efect de comerţ sau a unui alt titlu de credit e presupusă făcută sub rezerva încasării", fiind lipsită de relevanţă împrejurarea dacă recurenta-reclamantă era sau nu proprietara sumei de bani care a tranzitat contul intimatului-pârât faţă de cauza juridică a acţiunii, respectiv plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.

În altă ordine de idei, s-a apreciat legal că, dacă reclamanta se pretinde proprietarul sumei de bani ce face obiectul acţiunii, aceasta nu ar avea la îndemână o acţiune întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză (care este una subsidiară, fiind admisibilă doar în lipsa unui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite), ci o acţiune în revendicare.

Cât priveşte principiul rolului activ al judecătorului, a cărui încălcare o reclamă recurenta, motivat de împrejurarea că instanţa nu a procedat la cercetarea unui eventual fals pe cale civilă, deşi a procedat la verificare de scripte, se impune precizarea faptului că acest principiu nu poate suprima sau înlocui principiul disponibilităţii care presupune inclusiv obligaţia pentru parte de a-şi proba susţinerile.

Este ştiut că rolul activ al judecătorului, de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa neputând iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, fiind obligată să judece acţiunea cu care a fost învestită, astfel cum aceasta a fost formulată. De asemenea, intervenţia judecătorului de a ordona probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, sau de a cere lămuriri şi explicaţii, constituie un drept al judecătorului, atunci când consideră necesar, fără ca prin această intervenţie să se substituie părţii care este datoare să îşi dovedească susţinerile, deoarece s-ar încălca grav cerinţa de imparţialitate în raporturile cu părţile aflate în proces.

De altfel, art. 129 alin. (5) indice 1 C. proc. civ. interzice invocarea de către părţi a omisiunii instanţei de a ordona probe pe care ele nu le-au cerut.

Totodată, este o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăşi partea care doreşte realizarea unui drept sau apărarea sa.

Nu în ultimul rând, este de precizat că susţinerile recurentei-reclamante pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanţa de control judiciar şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute, în raport de probatoriul administrat în cauză.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ.

Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a dat o corectă eficienţă dispoziţiilor legale şi principiilor de drept incidente speţei.

În consecinţă, pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Jutiţie constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică, iar recursul reclamantei este nefondat, motiv pentru care, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins, menţinându-se hotărârea instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR BANCARE împotriva deciziei civile nr. 1885/A din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2020.