Bank loses appeal: abusive credit clauses on arrangement fee and variable interest upheld, CHF 5,400 refund ordered.

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 24 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâta E. S.A. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună următoarele:

I. Să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit bancar nr. x din data de 12.08.2008 încheiat între părţi, respectiv: 1.) clauza prevăzută de art. 1 pct. 3 lit. a) din Contractul de credit nr. x/29.09.2008 privind comisionul de acordare; 2.) clauza prevăzută de art. a pct. 3 lit. b) din Contractul de credit nr. x privind comisionul de rambursare anticipat; 3.) clauza prevăzută de art. 6 pct. 3 din contractul de credit nr. x privind obligaţia împrumutatului ca cel târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul deschis la Bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare; 4.) clauzele abuzive prevăzute de art. 1.2; art. 5.1; art. 5.4 şi art. 5.5 privind dobânda variabilă, calculate în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, privind majorarea dobânzii ca urmare a măririi marjei băncii, privind dobânda penalizatoare;

II. Să se constate că sumele calculate şi solicitate de pârâtă în temeiul clauzelor contractuale prevăzute la art. 1 pc.t 3 lit. a), art. 6 pct. 3, art. 1.2, art. 5.1, art. 5.4 şi art. 5.5 din Contract nu sunt datorate.

III. Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5400 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, dobânda ce va fi calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective suma stipulată în cuprinsul contractului la pct. 6 lit. a) - contract modificat prin pct. 2.1.1 lit. a) din Actul adiţional din 21.06.2010, împreună cu dobânda legală aferentă acestora începând cu data perceperii sumelor şi până la data efectivă a plăţii; suma de 10.000 CHF reprezentând diferenţa de dobândă achitată în plus de reclamanţi.

IV. Să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul de schimb CHF/RON valabil la data încheierii contractului de credit nr. x/12.09.2008 (1 CHF = 2,2512 RON) începând cu data scadenţei primei rate şi până la rambursarea integrală a creditului urmând ca pârâta să restituie reclamanţilor sumele plătite în plus de către aceştia; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 874 din 02.03.2017, Judecătoria Suceava a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub acelaşi număr.

Prin sentinţa nr. 58 din 27 februarie 2018, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata capătului de cerere privind constatarea clauzei abuzive prevăzută de art. 1 pct. 3 lit. B) din contractul de credit nr. x privind comisionul de rambursare anticipată şi a respins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă cu privire la acest capăt de cerere; a respins, ca nefondată excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă cu privire la capătul de cerere privind dobânda şi variaţia acesteia şi, admiţând, în parte, cererea având ca obiect "restabilire echilibru contractual" formulată de reclamanţii B., A., D. şi C. în contradictoriu cu pârâta E. S.A. Bucureşti, a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze prevăzute de: art. 1 pct. 3 lit. a) - comisionul de acordare a creditului; art. 5.1 referitoare la sintagma "dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 % puncte procentuale (în plus - minus) faţă de valoarea iniţială a acestora, la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica Dobânda, în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale; art. 5.4 -"în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire împreună cu noul Grafic de rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat" din contractul de credit bancar nr. x din 12.09.2008; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 5400 CHF, sumă ce reprezintă comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării şi până la data restituirii, precum şi diferenţa dintre dobânda legal încasată (Libor la 3 luni plus 4,9%) şi dobânda ulterior încasată care depăşeşte dobânda iniţială (Libor la 3 luni plus 4,9%), de la data încasării acestei diferenţe şi până la data încheierii actului adiţional nr. x din 16.11.2012; de asemenea, a respins restul capetelor de cerere ca neîntemeiate, obligând pârâta la plata către reclamanţii D. şi C. a sumei de 2000 de RON, iar către reclamantul B. a sumei de 1000 de RON, ambele cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanţii B., A., D. şi C., cât şi pârâta E. S.A. BUCUREŞTI, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 261 din 11 septembrie 2018, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis excepţia nulităţii parţiale a sentinţei nr. 58/27.02.2018 a Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, invocată din oficiu şi, în consecinţă: a admis apelul declarat de reclamanţii B., A., D. şi C. împotriva sentinţei nr. 58 din 27 februarie 2018 a Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă; a anulat, în parte, sentinţa apelată şi în rejudecare, a respins, ca nefondat, capătul de cerere vizând stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la cel de la nivelul datei încheierii contractului de credit în litigiu (12.09.2008).

De asemenea, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei E. S.A. BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi sentinţe, ale cărei dispoziţii au fost menţinute în măsura în care nu sunt potrivnice deciziei.

Recurenta-pârâtă F. S.A. (fostă E. S.A.) BUCUREŞTI a formulat recurs împotriva deciziei nr. 261 din 11 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pe cale de consecinţă, solicitând instanţei de recurs: admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Suceava, care, rejudecând apelul, să pronunţe o decizie prin care va respinge apelul formulat de apelanţii-reclamanţi, va admite apelul apelantei-pârâte şi, pe fondul cauzei, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; cu obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în fond, apel şi recurs, în temeiul prevederilor art. 453 alin. (2) Noul C. proc. civ.

În recursul său, recurenta-pârâtă a prezentat în mod amplu situaţia de fapt şi situaţia procesuală în cauză, în referire la încheierea contractului de credit cu reclamanţii şi la modificarea ulterioară a acestuia; alinierea la O.U.G. nr. 50/2010 şi restructurarea creditului prin încheierea actului adiţional nr. x din 16.11.2012; obiectul cererii de chemare în judecată; sentinţa civilă nr. 58/27.02.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Suceava; apelul formulat de apelanta-pârâtă E. S.A.; apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B. şi A., D. şi C.; decizia civilă nr. 261/11.09.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Curtea de Apel Suceava, şi, în dezvoltarea motivelor de casare a deciziei recurate, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor alin. (1) lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000; prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivaţia întemeiată (care a stat la baza intenţiei de a modifica marja băncii şi, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivaţia să existe.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Directiva 93/13 a C.E.E., precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele contestate neputând fi analizate din perspectiva caracterului abuziv. Astfel, a arătat recurenta, preţul unul serviciu, aşa cum sunt dobânda, comisioanele aferente creditului şi costurile asociate riscului valutar, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului european, iar clauzele contestate au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

În concluzie, a susţinut recurenta-pârâtă, rata dobânzii, comisioanele (şi celelalte costuri aferente contractului, cum este, riscul valutar) sunt elemente ale obiectului principal al Contractului de Credit încheiat cu împrumutaţii, exprimate prin clauze clar si inteligibil redactate, motiv pentru care a solicitat instanţei să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă a fost aceea că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, din următoarea perspectivă: condiţia clauzei nenegociate cu consumatorul nu este îndeplinită, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, în conformitate cu definiţia clauzei nenegociate rezultată din dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi, chiar luând în considerare prezumţia că în contractele preformulate clauzele sunt nenegociate, recurenta apreciază totuşi că, fără un prim gest din partea consumatorilor, prin care ar fi dorit iniţierea unor discuţii pe marginea clauzelor contestate, nu putea fi vorba de o negociere directă între părţi.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că nici condiţia clauzei contrare bunei-credinţe şi condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ nu sunt îndeplinite în cauză, cât priveşte criteriul bunei-credinţe, instanţa de apel interpretând greşit dispoziţiile art. 970 C. civ.

Şi în ce priveşte clauza prevăzută la art. 5.1 (variaţia dobânzii) din contractul de credit, a susţinut recurenta că nu este abuzivă, instanţa de apel ignorând dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, considerând, în mod greşit, că actul adiţional de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 este nul.

În fine, a mai arătat, în conformitate cu dispoziţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea actelor adiţionale de aliniere a contractelor la dispoziţiile ordonanţei echivalează cu acceptarea tacită a acestora.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor, faţă de care niciuna dintre părţi nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 13 februarie 2020, pentru judecata acestuia.

Analizând recursul declarat de pârâta F. S.A. (fostă E. S.A.) BUCUREŞTI raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor alin. (1) lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 şi că aceste dispoziţii nu impun ca motivaţia întemeiată să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivaţia să existe, nu pot fi primite.

Astfel, după cum se poate constata, instanţa de apel a reţinut în motivare că expresia statuată în cuprinsul contractului contestat referitoare la îndrituirea băncii de a modifica unilateral dobânda nu corespunde exigenţelor impuse în vederea protejării intereselor consumatorilor, în condiţiile în care nu au fost circumstantiate elementele care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente, iar caracterul nedeterminabil al dobânzii este de natură a circumscrie atât reaua-credinţă a băncii, cât şi dezechilibrul semnificativ creat astfel între prestaţiile reciproce ale părţilor contractante.

Contractul de împrumut ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanţilor de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Înalta Curte reţine că, deşi art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat şi prevăzut în contract şi sub condiţia informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În speţa de faţă, însă modificarea dobânzii este prevăzută a se realiza în funcţie de variaţia marjei, conform deciziei băncii, fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaşte, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.

Se reţine că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine a numită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său şi în detrimental consumatorului.

În contractul de credit încheiat de părţi la art. 5.1 s-a statuat că în cazul în care indicele de referinţă şi/sau marja băncii variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale.

Este de subliniat că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte.

Contractul de credit, prin această clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluţie fiind cunoscută doar de bancă şi stabilită de aceasta în mod arbitrar şi fără nicio raportare concretă la evoluţia pieţei financiare.

Sintagma "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale …" nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine şi să modifice dobânda.

Se reţine că, în mod constant, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte instanţei naţionale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv şi puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C- 484/2008 şi C- 76/2010.

Critica recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Directiva 93/13 a C.E.E., precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, susţinându-se că nu pot face obiectul controlului caracterului abuziv clauzele contestate (privind dobânda şi comsionul de acordare credit), nu poate fi primită.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că:

"orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabileşte cerinţa ca în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Examenul caracterului abuziv al clauzei privind dobânda şi comisionul de acordare este posibil în speţă, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceste clauze nefiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanţa supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse.

Este vădit că dobânda într-un contract de credit bancar face parte din preţul contractului şi prin urmare devin incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de principiu intervenţia instanţei privind controlul sub aspectul caracterului abuziv.

În speţă, se constată că prevederile art. 5.1 din contract stabilesc în primul rând că dobânda poate varia. Stabilirea unei dobânzi variabile înseamnă determinarea contractuală a unui caracter al dobânzii şi, aşa cum s-a arătat mai sus, nu poate face obiectul unei analize de tipul constatării caracterului abuziv, astfe că nu apare nicio nelegalitate în stabilirea unei dobânzi variabile.

Însă, la art. 5.1 teza finală se prevede că modificarea dobânzii se face conform deciziei băncii, or o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter al dobânzii, astfel că nu devin aplicabile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. O astfel de prevedere înseamnă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Se reţine că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit din cauza de faţă înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral preţul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent şi nu depind discreţionar numai de voinţa profesionistului. Sintagma modificarea se poate efectua conform deciziei băncii nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constau în concret motivele şi limitele modificărilor. Această putere discreţionară a profesionistului de a schimba preţul contractului este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Este contrar cerinţelor bunei-credinţe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac preţul contractului convenit, acest lucru fiind vădit şi pentru profesionist dacă şi-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste schimbări semnificative nedefinite ar aparţine consumatorului.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare credit, în mod corect, prima instanţă a reţinut că indicarea într-o manieră clară a sumei datorate şi a modalităţii de calcul a acesteia nu este suficientă pentru a concluziona că dispoziţiile contractuale sunt redactate în mod clar şi inteligibil şi că suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului şi în afara exprimării consimţământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele bunei-credinţe nu sunt respectate.

De asemenea, în mod judicios, s-a reţinut că noţiunea de "comision de acordare" nu a fost explicată în mod clar şi neechivoc, iar un consumator mediu nu ar putea înţelege ce reprezintă comisionul şi pentru ce anume este perceput, precum şi că echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părţi să aibă corespondent într-o contraprestaţie a celeilalte părţi iar un asemenea echilibru nu există atunci când clauzele contractuale dau dreptul unei părţi, în cauză profesionistului, să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestaţie din partea sa.

Pentru a îndeplini criteriul transparenţei se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară şi neechivocă, iar pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate aşa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Trebuie amintit că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de percepere a comisionului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl priveşte.

În evaluarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei contractuale, ambele instanţe au făcut o analiză obiectivă constatând în mod legal faptul că, acest comision nu este definit în mod riguros şi nu poate conduce la concluzia că această clauză contractuală ar fi fost redactată într-o modalitate clară şi uşor de înţeles, atâta timp cât nu se face nicio referire concretă la serviciile pe care le-ar presta pârâta în schimbul comisionului, iar împrumutatul nu poate fi în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care este percepută suma respectivă, neputându-se cunoaşte nici de către consumator şi nici de către instanţa de judecată ce servicii sunt acoperite de costurile impuse în sarcina consumatorului.

Prin urmare, cele două tipuri de clauze contestate nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Se reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În speţă, clauzele contestate sunt stipulate într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuţii cu consumatorul în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clientului consumator de a influenţa în vreun fel poziţia băncii, în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare şi aderarea la condiţiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influenţeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

În aceste condiţii, prevederile contractuale privind dobânda, cuprinse în art. 5.1 din contractul de credit şi cele referitoare la comisionul de acordare credit nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv, astfel că hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze contractuale este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Înalta Curte reţine, că instanţa de apel a efectuat o analiză completă din perspectiva condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, sens în care criticile recurentei-pârâte sub acest aspect, nu pot fi susţinute cu temei.

Astfel, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: clauza nu a fost negociată; prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigenţele bunei-credinţe.

Înalta Curte constată că s-a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate şi acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistenţa unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părţile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind şi motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situaţie, băncii nu i se impun obligaţii excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligaţii concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credinţă, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de iniţiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuşi ţinută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situaţie, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În prezenta cauză, instanţele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că au putut fi cunoscute clauzele contestate de către reclamanţi de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care reclamanţii, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivelor clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionist, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii, de stabilire unilaterală a comisionului de acordare credit, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecinţele economice, este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

De asemenea, se constată că este îndeplinită şi cerinţa comportamentului băncii contrar exigenţelor bunei-credinţe în cazul clauzelor analizate, în condiţiile în care instituţia de credit, profitând de poziţia sa contractuală şi-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a modifica unilateral convenţia în defavoarea împrumutaţilor, de a stabili unilateral comisionul de acordare credit fără a lua în considerare şi interesele acestora din urmă.

Aşadar, instanţele de fond şi apel au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea acestei critici. Astfel, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către profesionist şi imposibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei, dezechilibrul semnificativ se apreciază raportat la fiecare clauză contractuală în parte şi la drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum rezultă din conţinutul prevederilor contractuale, clauzele în discuţie prevăzând dreptul discreţionar al băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, de a stabili unilateral comisionul de acordare, fără a respecta exigenţele prevăzute de Legea nr. 193/2000 şi fără a ţine seama de interesele legitime ale împrumutaţilor.

În acord cu cele reţinute de tribunal, instanţa de apel a apreciat, în mod legal şi temeinic, faptul că, în privinţa clauzelor indicate din contractul de credit încheiat între părţi, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, aceste clauze nefiind negociate direct cu consumatorii-reclamanţi, fiind încălcate principiile bunei-credinţe şi creându-se astfel în detrimentul acestora un semnificativ dezechilibru, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care, urmare raţionamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a avut în vedere, atât modul de redactare al clauzelor contestate, cât şi poziţia de negociere a părţilor spre a se stabili dacă banca a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, reţinându-se dezechilibrul semnificativ şi atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, ce nu au fost exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, precum şi caracterul nedeterminabil al dobânzii, toate acestea fiind de natură a se circumscrise relei-credinţe, urmând a se înlătura şi critica privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 970 C. civ. (1864).

Recurenta-pârâtă critică decizia din apel şi sub aspectul aplicării greşite a art. 37, art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, susţinând că legiuitorul nu a prevăzut în O.U.G. nr. 50/2010 dreptul reclamanţilor de a refuza semnarea actelor adiţionale de conformare a contractelor cu prevederile ordonanţei, astfel încât, conform art. 95 alin. (5) nesemnarea de către consumatori a actelor adiţionale este considerată acceptarea tacită.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul a stabilit printre altele, obligaţia băncilor de a transpune în contractele de credit, prevederi mai favorabile consumatorilor, decât cele contractuale existente.

Astfel, potrivit art. 95 alin. (1), "pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă", iar alin. (2) prevede că "modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă"; de asemenea, conform alin. (5) "nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită".

Nu se poate aprecia că actul adiţional propus de pârâtă şi-a produs efectele, deoarece O.U.G. nr. 50/2010 a fost aprobată prin Legea nr. 288/2010 cu modificări.

Astfel, art. 95 s-a modificat prin legea de adoptare, în sensul în care prevederile ordonanţei nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia.

În privinţa actelor adiţionale încheiate şi semnate, precum şi a celor nesemnate dar considerate ca fiind acceptate tacit, art. II din Legea nr. 288/2010 a prevăzut că îşi vor produce efectele conform termenilor contractuali agreaţi între părţi, cu o singură excepţie, în cazul actelor acceptate tacit, când consumatorul ori creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii.

Articolul II din Legea nr. 288/2010 nu se aplică în speţă deoarece în cauza dedusă judecăţii nu există un act adiţional încheiat şi semnat nici expres, nici tacit, potrivit celor anterior expuse.

În plus se vor reţine şi dispoziţiile O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, care la Art. II - Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor aduce mai multe completări articolului 9, printre care: lit. h) "Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator".

Aşadar, în mod corect au reţinut atât prima instanţă şi apoi instanţa de apel, în ceea ce priveşte actul adiţional de aliniere la prev. O.U.G. nr. 50/2010, neînsuşirea acestuia de către reclamanţi, expres, prin semnare, ori tacit, în condiţiile în care, modificările contractuale aduse prin actul adiţional exced prevederilor actului normativ citat, context în care incidenţa sancţiunii nulităţii se impune cu evidenţă.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta F. S.A. (fostă E. S.A.) BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 261 din 11 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta F. S.A. (fostă E. S.A.) BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 261 din 11 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2020.