Contractual Penalty Clause and Contradictory Motives Regarding Abuse of Rights in Non-Performance of Delivery Obligations

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău -Secţiaa II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 01.04.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă sumei de 210.925,11 RON (echivalentul sumei de 47,256,60 euro), reprezentând penalităţi evaluate provizoriu la data de 25.03.2016 şi la plata penalităţilor datorate la data la care se va pronunţahotărârea judecătorească în această cauză până la data plăţii efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de chemare în garanţie depusă odată cu întâmpinarea, pârâta a solicitat ca, în cazul în care va fi admisă acţiunea, să fie obligată chemata în garanţie S.C. C. S.R.L. să achite penalităţile de întârziere.

Prin sentinţa nr. 373/06.04.2017 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 210.925,11 RON, cu titlu de daune interese calculate până la 25.03.2016, precum şi la plata daunelor interese, constând în penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi, calculate în continuare la suma reprezentând valoarea mărfii nelivrate, de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective; prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta la plata către chemata în garanţie a sumei 7.320 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din data de 03.11.2016, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, calea de atac fiind admisă prin decizia nr. 27/19.01.2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; ca o consecinţă, sentinţa atacată a fost schimbată în parte, în sensul, respingerii acţiunii ca neîntemeiată. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei. Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs ambele părţi.

Recursul principal declarat de S. C. A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţine că instanţa de apel nu a înţeles specificul contractelor încheiate, ignorând inclusiv voinţa clar exprimată a părţilor, deoarece invocarea clauzei penale nu poate fi considerată un abuz de drept, nefiind altceva decât o măsură de asigurare a bunei executări a contractului la scadenţă şi de protecţie în cazul de neexecutare.

Deşi instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, în final a conchis greşit ca acţiunea reclamantei îmbracă forma abuzului de drept.

Recurenta susţine că în cauză nu sunt întrunite condiţiile abuzului de drept, instanţa de apel neanalizând dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, ci rezumându-se să aprecieze că simpla pasivitate a reclamantei faţă de realizarea dreptului său principal ar echivala cu exercitarea cu rea-credinţă a acţiunii împotriva pârâtei, deşi în cauză nu s-a probat inexistenţa bunei credinţe.

În opinia recurentei, în cauză nu se putea constata existenţa abuzului de drept, deoarece perioada de livrare a fost prelungită succesiv prin actele adiţionale convenite, ca atare reclamanta a urmărit livrarea mărfii.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de fond a anulat în mod nejustificat forţa obligatorie a contractului prin faptul că, deşi a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii contractuale a pârâtei, a exonerat-o de la plata penalităţilor de întârziere la care aceasta s-a obligat prin contract, motiv pentru care apreciază că instanţa a interpretat greşit normele dreptului material şisituaţiade fapt.

Recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut considerente contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Deşi instanţa a reţinut că lipsa solicitării de către reclamantă a obligării pârâtei la executarea obligaţiei principale nu poate exonera pârâta de la plata penalităţilor contractuale asumate, ulterior instanţa se contrazice reţinând că reclamanta este interesată de obţinerea doar a unor foloase materiale în baza clauzei penale, iar nu să-şi acopere un prejudiciu.

Recursul incident declarat de S.C. D. (fostă S. C. B. S.R.L.)

Recurenta-pârâtă arată că este eronată concluzia instanţei în sensul că exista posibilitatea executării în natură a obligaţiei principale în condiţiile în care părţile au convenit că trebuiau livrate numai seminţe din recolta anului 2015 care însă nu mai existau pe piaţă în anul 2016 când a fost promovată acţiunea, deoarece obiectul contractului consta în obligaţia de a preda bunuri fungibile.

Instanţa a analizat greşit apărările recurentei în sensul că exista posibilitatea pentru reclamantă de a opta în baza art. 6.3 din contract între a cumpăra de la terţi cantitatea de marfă nelivrată cu obligarea la plata diferenţei de preţ şi de a solicita penalităţi de întârziere, în condiţiile în care nu a existat nicio solicitare din partea reclamantei în acest sens.

Susţine recurenta că, atâta vreme cât reclamanta nu a solicitat îndeplinirea obligaţiei principale şi nici rezilierea contractului, penalităţile de întârziere pot curge pe o perioadă limitată până la intervenţia prescripţiei, aducând reclamantei o îmbogăţire nepermisă şi, întrucât solicitarea accesoriilor este strâns legată de îndeplinirea obligaţiei principale, cum nu există o astfel de solicitare, nu se poate solicita doar plata accesoriului.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a analizat greşit problema vinovăţiei, atâta timp cât reclamanta nu a respectat art. 6.4 din contract, deoarece nu a făcut solicitarea şi nu a dispus efectuarea transportului, cum era obligată, situaţie în care obligaţia de livrare nu a devenit scadentă, astfel încât nu i se poate stabili o neexecutare culpabilă.

În opinia recurentei, în mod greşit s-a reţinut că încheierea actelor adiţionale s-a făcut la solicitarea reclamantei în vederea acordării posibilităţii pârâtei de a executa obligaţiile contractuale, în condiţiile în care nu a existat o punere în întârziere cu privire la livrarea respectivă, fapt necesar pentru solicitarea de îndeplinire a obligaţiei principale şi a accesoriilor. Acordarea de daune interese se poate realiza în toate cazurile în care există o neexecutare culpabilă şi aceasta cauzează creditorului un prejudiciu în condiţiile art. 1522 alin. (4) C. civ.

Consideră recurenta, că în cauză, este vorba de o culpă a creditorului reclamant în îndeplinirea obligaţiilor asumate fapt care a generat imposibilitatea de îndeplinire a obligaţiei de către pârâtă, ceea ce exclude răspunderea contractuală.

Clauza penală este datorată în cazul în care condiţiile acordării despăgubirilor sunt îndeplinite: existenţa culpei debitorului, punerea în întârziere a acestuia (cu excepţia cazului când este pus în întârziere de drept), neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiei, prejudiciul fiind prezumat.

Referitor la cererea de chemare în garanţie, recurenta apreciază că aceasta trebuia admisă având în vedere dispoziţiile art. 72 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă şi chemata în garanţie au depus întâmpinări prin care au invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii şi a nulităţii recursului principal, pentru considerentele reţinute în respectiva încheiere şi a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată la 12 februarie 2020, în vederea soluţionării acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede situaţia în care casarea unei hotărâri poate fi cerută când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătoreşti care trebuie să conţină, pe lângă arătarea obiectului cererii, a susţinerilor pe scurt ale părţilor, şi expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 175 C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceste dispoziţiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanţa ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Astfel, subsumat art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată cu justeţe că decizia recurată conţine considerente contradictorii, deoarece din motivarea deciziei nu rezultă situaţia de fapt stabilită de o manieră certă şi neechivocă, care să permită exercitarea controlului judiciar de legalitate.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia dată.

În cauză, sunt fondate susţinerile recurentei-reclamante în sensul că hotărârea conţine un raţionament contradictoriu, cât şi considerente contradictorii, deoarece motivarea deciziei curţii de apel nu răspunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că:

"atitudinea intimatei S.C. A. S.R.L. îmbracă forma abuzului de drept, cât timp, manifestând pasivitate faţă de realizarea dreptului său principal, s-a implicat exclusiv în obţinerea daunelor moratorii, care au ajuns la un cuantum ridicat şi care, dacă vor fi calculate şi pe viitor, tind să atingă nivelul valoric al obligaţiei principale."

Totodată, tot instanţa de apel a reţinut că:

"În ceea ce priveşte promovarea acţiunii de faţă, având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii stabilite prin clauza penală, fără ca reclamanta să procedeze la executarea în natură a obligaţiei principale, instanţa constatată că, în mod contrar opiniei apelantei, aceasta situaţie nu reprezintă un impediment, în condiţiile în care, potrivit clauzelor contractuale menţionate la art. 6.3, părţile au convenit ca reclamanta să aibă dreptul de a opta între a cumpăra de la terţi cantitatea de marfă nelivrată, cu obligarea vânzătoarei la plata diferenţei de preţ, la care să se calculeze penalităţi de întârziere, şi între a solicita pârâtei plata penalităţilor de întârziere, care să fie calculate până la livrarea integrală a mărfii contractate."

Prin urmare, deşi a constatat că S.C. D. S.R.L. nu poate fi exonerată de la plata penalităţilor contractuale stabilite prin clauza penală, chiar dacă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu a solicitat obligarea acesteia la executarea obligaţiei principale, instanţa a apreciat în mod contradictoriu că recurenta-reclamantă a manifestat pasivitate faţă de realizarea în natură a obligaţiei principale şi a exercitat un abuz de drept prin obţinerea unor daune moratorii într-un cuantum ridicat.

Cu alte cuvinte, instanţa a reţinut că sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale pentru penalităţile datorate de pârâtă în baza clauzei penale, care sunt aferente mărfurilor nelivrate reclamantei în intervalul de timp stabilit prin contract, însă a respins acţiunea reclamantei.

În speţă, nu se poate reproşa pasivitatea recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. de a solicita executarea obligaţiei principale, în condiţiile în care recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. a stopat livrările de marfă către recurentă, neexecutând obligaţiile stabilite prin contract, deşi părţile au încheiat acte adiţionale prin care au prelungit termenele de livrare.

Totodată, recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. a susţinut că a stopat livrările şi a suspendat contractul ca urmare a solicitării reprezentantului recurentei, însă acestea sunt simple afirmaţii, în condiţiile în care la dosar nu există o corespondenţă a părţilor sau un act adiţional întocmit în acest sens.

De aceea, nefiind lămurită situaţia de fapt sub aceste aspecte esenţiale, Înalta Curte nu poate verifica aplicarea corectă a legii în cauză.

Această contrarietate în argumentele justificative ale soluţiei atrage caracterul nelegal al deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi, coroborat cu prevederile art. 497 C. proc. civ., soluţia de casare cu trimitere.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat voinţa părţilor contractante, deoarece invocarea clauzei penale nu poate fi considerată un abuz de drept, nefiind altceva decât o măsură de asigurare a bunei executări a contractului la scadenţă şi de protecţie în caz de neexecutare.

Conform art. 1538 alin. (1) C. civ., "clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale."

În alţi termeni, clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

Astfel, clauza penală presupune constatarea de către creditor a neîndeplinirii obligaţiei contractuale, în acest caz proba nefiind necesară.

Prin urmare, clauza penală este concepută în ideea prestabilirii convenţionale a daunelor ce trebuie reparate de către debitorul care nu şi-ar îndeplini din culpa sa obligaţiile contractuale, asigurându-se astfel executarea prin echivalent a contractului rămas în fiinţă, dacă, bineînţeles, creditorul nu optează pentru a cere executarea silită în natură.

Pe de altă parte, potrivit doctrinei juridice, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană şi contrar bunei credinţe.

Abuzului de drept îi este consacrată o reglementare expresă în Noul C. civ., respectiv art. 15 C. civ. potrivit căruia "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe" şi art. 1353 din acealaşi cod, care prevede că:

"cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în care acesta este exercitat abuziv".

În acest sens se constată că instanţa de apel invocă dispoziţii de drept substanţial care nu pot fi aplicate concomitent. Astfel, pe de o parte, înlătură de la aplicare normele răspunderii civile contractuale exclusiv pe criteriul abuzului de drept, considerând că recurenta-reclamantă, prin nesolicitarea îndeplinirii obligaţiei principale, a urmărit exclusiv obţinerea unor daune moratorii într-un cuantum ridicat, pe de altă parte analizează condiţiile de exercitare a răspunderii civile contractuale considerând că sunt întrunite, şi că respectiva clauză penală îşi produce efectele, iar reclamanta este îndreptăţită la penalităţi pe care pârâta i le datorează pentru mărfurile nelivrate în intervalul de timp stabilit în contract.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte arată că se impune admiterea recursului principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, potrivit art. 496 alin. (2) coroborat cu art. 497 C. proc. civ., pentru ca instanţa de apel să analizeze norma de drept substanţial aplicabilă, în funcţie de situaţia de fapt stabilită în cauză coroborată cu raportul juridic dintre părţile litigante.

Pentru a se asigura o judecată unitară va fi admis şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă S.C. B. S.R.L.), instanţa de apel urmând a verifica toate criticile şi apărările formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă S.C. B. S.R.L.) împotriva deciziei nr. 27 din 19 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia recuratăşi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşiinstanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2020.