Procedural standing to sue the State for subsidiary guarantee liability under privatization restitution obligations

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2020

Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 12 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat, în principal, obligarea Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei totale de 6.806.232,54 euro formată din: 6.793.870.26 euro reprezentând despăgubiri cu titlu de debit principal, 5.329.78 euro reprezentând dobânda penalizatoare calculata până la data de 31.10.2016 şi 7.032.50 euro, penalitate calculată până la data de 31.10.2016, conform hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunţata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Buti şi alţii împotriva României.

La această cauză a fost conexată şi cererea nr. x/12 formulată de A. S.A., vizând obligarea Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamantă a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor începând cu data înregistrării prezentei cereri şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii.

S-a solicitat obligarea Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamantă, începând cu data înregistrării cererii şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, a penalităţii calculate conform hotărârii C.E.D.O. din data de 16.12.2014 pronunţata de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Buti şi alţii vs. România, cauză la care a fost conexată şi cererea nr. x/12 formulată de societatea A. S.A., penalitate plătibilă în RON, la cursul BNR din ziua plăţii. Totodată, s-a solicitat obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) a sumei totale de 6.806.232.54 euro, cu titlu expres de a fi achitată de îndată către societatea A. S.A. pentru stingerea creanţei rezultata din titlul executoriu reprezentat de sentinţa comerciala nr. 1911 din 23.02.2010 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2008.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului Statului Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor începând cu data înregistrării prezentei cereri şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, dobânda legala pe care A.A.A.S. trebuie să o achite A. S.A. în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa comerciala nr. 1911 din 23.02.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comerciala în dosarul nr. x/2008, cu titlu expres ca suma rezultată cu titlu de dobândă legală să fie achitată de îndată către reclamanta A. S.A.

Reclamanta a mai solicitat obligarea Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a penalităţii calculate conform hotărârii C.E.D.O. din 16.12.2014 pronunţată de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Buti şi alţii vs. Romania, cauză la care a fost conexată şi cererea nr. x/12 formulata de A. S.A., începând cu data înregistrării prezentei cereri şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibilă în RON, la cursul B.N.R. din ziua plaţii, penalitatea urmând să fie achitată de îndată către reclamantă.

S-a solicitat obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, respectiv art. 194 şi urm. C. proc. civ., pct. 5 din dispozitivul hotărârii C.E.D.O. din 6 decembrie 2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii vs. România, cauză la care a fost conexată şi cererea nr. x/12 formulată de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 4141 din 10 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauză juridică reprezentantă de răspunderea pârâtului Statul Român conform hotărârii C.E.D.O. din 16.12.2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins acţiunea formulată în principal şi întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Român conform hotărârii C.E.D.O. din 16.12.2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României, pentru lipsa calităţii procesuale active.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Roman sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Roman în calitate de garant.

S-a respins acţiunea formulată în principal de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Roman în calitate de garant.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sub aspectul acţiunii formulate în subsidiar şi s-a respins această acţiune pentru lipsa calităţii procesuale active.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Societatea A. S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1687/A/2018 din 20 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Curtea de apel a constatat că legiuitorul nu a stabilit doi debitori ai obligaţiilor de despăgubire. Calitatea de debitor o au instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, care au obligaţia de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat.

Faptul că legiuitorul a menţionat că statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor nu echivalează cu instituirea unui nou debitor, ce ar putea fi acţionat în judecată. Aceasta, întrucât textul de lege nu instituie o obligaţie concretă a statului de despăgubire şi nici nu relevă instituirea unui raport juridic legal între stat şi societate, care să justifice o acţiune în justiţie directă împotriva acestuia. Modul general de formulare a textului legal, similar textelor din Constituţia României, semnifică obligaţia statului de a întreprinde demersurile necesare de natură bugetară sau de altă natură, astfel încât să asigure instituţiilor implicate posibilitatea despăgubirii societăţilor îndreptăţite. În cazul în care legiuitorul ar fi intenţionat să confere statului calitate procesuală pasivă în litigiile iniţiate de către societăţi, ar fi prevăzut în mod expres aceasta, stipulând că, în lipsa onorării de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor de plată, persoanele îndreptăţite au dreptul de a acţiona în judecată.

În mod similar, art. 44 alin. (1) din Constituţia României prevede că dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Însă, această prevedere, formulată într-o manieră generală, nu permite unei persoane căreia i s-a adus atingere dreptului de proprietate de către un alt subiect de drept decât statul să îl acţioneze pe acesta din urmă într-un litigiu de drept comun, ci are semnificaţia obligaţiei generale a statului de a asigura mecanisme adecvate care să permită protejarea dreptului de proprietate.

Instanţa de apel reţine că reclamanta nu şi-a justificat calitatea procesuală activă şi nu a indicat un temei de drept care să o legitimeze să acţioneze în acest mod. În concret, reclamanta a solicitat obligarea unui pârât la plata unor sume către un alt pârât. Or, art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, nu permite o astfel de construcţie juridică, iar reclamanta nu a indicat vreun alt text legal care să justifice o atare solicitare.

Cât priveşte practica judiciară invocată de aceasta, Curtea de apel reţine că jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept şi, prin urmare, nu poate constitui un temei al cererii formulate. Totodată, susţinerile A.A.A.S., formulate în cadrul altor litigii, nu au forţă juridică şi nu pot justifica admiterea acestui capăt de cerere.

În ipoteza în care un stat nu respectă o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, calitate de a acţiona împotriva acestuia are Comitetul Miniştrilor, iar nu persoana care a introdus cererea pe rolul Curţii. Această concluzie este susţinută de prevederile art. 46 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea ei. De altfel, Curtea a remarcat faptul că, în susţinerea acestui motiv de apel, apelanta-reclamantă nu a fost în măsură să indice vreun text legal care să îi confere dreptul de a acţiona împotriva Statului Român pe motivul neexecutării unei hotărâri C.E.D.O., ci s-a mărginit să menţioneze că a obţinut o condamnare la instanţa internaţională şi că, în ciuda acesteia şi a numeroaselor demersuri efectuate, nu a recuperat creanţa la care este îndreptăţită.

La data de 29 octombrie 2018, recurenta-reclamantă Societatea A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1687/A/2018 din 20 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În cuprinsul recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În ceea ce priveşte motivul de casare vizând soluţia de respingere a criticii din apel, care se referă la soluţia primei instanţe, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice în raport cu capătul principal al cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, text menţinut în vigoare prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.

Greşita aplicare a acestor prevederi legale a fost invocată şi prin raportare la respingerea acţiunii întemeiată pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului Statul Roman în calitate de garant.

Totodată, sub acest aspect, a fost invocată şi greşita aplicare a art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, precum şi a art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.

Recurenta a susţinut că Statul Roman este obligat, în virtutea prevederilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, să plătească reclamantei despăgubirile datorate de instituţia implicată în procesul de privatizare, atât timp cât aceasta din urmă nu-şi respectă obligaţia de plată, nici chiar după trecerea a mai bine de 7 ani de la data pronunţării titlului executoriu de către Tribunalul Bucureşti.

Această calitate de garant este atribuită prin efectul legii şi presupune existenţa unei obligaţii în sarcina Statului Roman, anume a obligaţiei de a garanta plata despăgubirilor, adică de a garanta plata datorată de instituţia publică implicată în procesul de privatizare al societăţii A. S.A. S-a subliniat că o astfel de obligaţie revine Statului Roman prin efectul unei legi speciale, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Pe cale de consecinţă, s-a susţinut că Statul Roman nu poate să încalce o astfel de obligaţie şi, deci, nu poate fi exonerat de această răspundere.

Reclamanta a precizat că Statul Roman nu şi-a îndeplinit atribuţiile pe care le avea în calitatea sa de garant, ci din contră, a obstrucţionat procesul de recuperare a creanţei de către reclamantă.

Recurenta a susţinut că A.A.A.S. nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată, astfel cum s-a reţinut chiar şi prin hotărârea C.E.D.O., motiv pentru care Societatea A. S.A. este îndreptăţită să ceară şi să primească contravaloarea creanţei de la garant, adică de la Statul Roman.

Totodată, s-a arătat că, în ipoteza în care cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 ar fi fost promovată şi în contradictoriu cu Statul Roman, doar atunci Statul ar fi putut invoca inexistenţa unei obligaţii de plată, în mod direct, faţă de societatea A. S.A.

Reclamanta a învederat că prin decizia nr. 171/2016 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut, contrar susţinerilor intimatului, că obligaţia de garanţie a Statului Român este stipulată cel mai mult în favoarea societăţii comerciale, adică în favoarea Societăţii A. S.A.

În accepţiunea recurentei, calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Roman izvorăşte din aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 34 din 22 ianuarie 2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.

Prin urmare, recurenta a precizat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, raportat la capătul principal al cererii de chemare în judecată este nefondată, motiv pentru care soluţia primei instanţe de a admite această excepţie, menţinută de către instanţa de apel, prin respingerea apelului, este neîntemeiată şi nelegală, fiind rezultatul unei încălcări şi greşite aplicări a normelor de drept material.

Referitor la motivul de casare vizând soluţia de respingere a motivului de apel care se referă la soluţia primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. A. S.A., în raport cu capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că s-au aplicat greşit normele de drept material, respectiv art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999 (text menţinut în vigoare prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002).

Din această perspectivă, a fost invocată şi încălcarea art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, precum şi art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.

S-a învederat că temeiul de drept este acelaşi ca şi pentru capătul principal, respectiv răspunderea legală specială a statului roman în calitate de garant, care rezultă din dispoziţiile alin. (6) ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

În opinia recurentei, faptul că în practică unele instanţe au interpretat obligaţia Statului Roman, în sensul plăţii către A.A.A.S. şi nu direct către creditorul despăgubirilor, nu schimbă temeiul de drept.

La data de 29 noiembrie 2018, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, raportat la faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

La data de 27 decembrie 2018, a formulat întâmpinare şi intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, s-a susţinut că legiuitorul nu a stabilit că Statul Român ar garanta instituţiile publice implicate, în speţă, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului pentru obligaţia instituită în sarcina sa la art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

Intimatul a subliniat că nu este incidentă ipoteza unui refuz al autorităţii privind îndeplinirea obligaţiei de plată stabilită printr-un titlu executoriu, o dovadă în acest sens fiind şi faptul că A. S.A. şi-a recuperat cea mai mare parte a creanţei.

Prin urmare, s-a învederat că hotărârea recurată este legală şi justifică soluţia de respingere a recursului formulat de A. S.A., în speţă nefiind argumente pentru reformarea deciziei civile nr. 1687/20.09.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

La 21 decembrie 2018, respectiv 25 ianuarie 2019, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinările formulate în cauză, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimaţii-pârâţi.

Prin rezoluţia aflată la dosar, s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante o taxă judiciară de timbru în cuantum de 286.906,364 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurenta a formulat cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, care a fost admisă prin încheierea din 26 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în sensul eşalonării plăţii în 12 rate lunare, a câte 23.909 RON fiecare, cu scadenţă în data de 10 a fiecărei luni, începând cu luna mai 2019.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A.şi a stabilit termen de judecată la 11 februarie 2020.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că este fondat recursul, pentru următoarele considerente:

Prioritar, în legătură cu prescripţia dreptului material la acţiune, invocată prin excepţie de către intimata A.A.A.S., potrivit art. 248 din C. proc. civ., întrucât recursul priveşte verificarea legalităţii hotărârii în legătură cu o altă excepţie de fond şi dirimantă, respectiv lipsa calităţii procesuale, în stabilirea unei succesiuni logice şi raţionale a soluţionării excepţiilor, se reţine necesitatea rezolvării prioritare a chestiunii litigioase privind cadrul procesual şi, deci, a căii extraordinare de atac. Aceasta întrucât prescripţia este instituită de legiuitor ca o sancţiune pentru creditorul culpabil şi nediligent şi ca un beneficiu acordat de lege debitorului, ceea ce presupune, în mod necesar, stabilirea mai întâi a titularilor raportului juridic de drept substanţial ce determină şi părţile raportului de drept procesual.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., incidente în situaţia în care hotărârea nu este conformă cu dispoziţiile legale aplicabile, fiind dată cu încălcarea ori cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe care, analizând cererea de chemare în judecată a recurentei-reclamante, a constatat neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, în legătură cu lipsa calităţii procesuale, instanţele devolutive neintrând în dezbaterea fondului cauzei.

C. proc. civ. reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii civile în art. 32, calitatea procesuală fiind una dintre condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ.

Conţinutul acestei noţiuni este precizat în cuprinsul art. 36 din C. proc. civ., potrivit cu care calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecăţii. În consecinţă, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii. Astfel, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana chemată în judecată şi cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

Ca principiu teoretic, întrucât reclamanta declanşează procedura jurisdicţională, îi revine sarcina de a demonstra legitimarea procesuală proprie şi pe cea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material, în care părţile litigiului au calitatea de titular al dreptului şi, în mod corespunzător, al obligaţiei corelative.

Analiza în cadrul controlului judiciar determinat de apelul reclamantei ar fi trebuit să urmărească, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., a se stabili numai dacă apelanta-reclamantă era titulara dreptului afirmat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, iar pârâtul-intimat, pornind de la acelaşi raport juridic supus cercetării instanţei de apel, era subiectul pasiv al obligaţiei.

Dreptul şi obligaţia, potrivit art. 36 din C. proc. civ., era suficient să fie afirmate, pentru a se dovedi calitatea procesuală a părţilor, existenţa/inexistenţa acestora fiind o chestiune care nu ţine de condiţiile de exercitare a acţiunii, ci de fondul litigiului, potrivit art. 36 teza finală C. proc. civ.

Criticile aduse deciziei atacate cu recurs sunt fondate, constatându-se că instanţa de apel a rezolvat chestiunea litigioasă privind titularii calităţii procesuale active şi pasive prin raportare la conţinutul şi inexistenţa dreptului pretins prin cererea de chemare în judecată, considerentele fiind circumscrise netemeiniciei acţiunii, cu depăşirea limitelor analizei potrivit art. 36 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Statul are calitatea de persoană juridică de drept public şi, în această calitate, este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ori de câte ori este vorba de raporturi juridice civile în care statul român este parte, nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii (art. 223 C. civ.).

Dacă prin lege se stabileşte altfel, atunci Statul român este reprezentat în raporturile juridice de persoana sau instituţia indicate în legea specială.

Dispoziţiile art. 222 din C. civ. privind independenţa patrimonială a persoanelor juridice invocate de intimaţii-pârâţi nu au nicio relevanţă, din moment ce prin art. 224 din C. civ. este reglementată distinct răspunderea subsidiară a Statului român pentru obligaţiile organelor, autorităţilor, instituţiilor publice, dacă prin lege nu se prevede altfel. În consecinţă, statul, în virtutea acestor dispoziţii este un garant al executării obligaţiilor asumate de toate organele, autorităţile şi instituţiile publice.

Din textele legale anterior menţionate, se desprinde concluzia că Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală în litigiile prevăzute de lege.

Recurenta-reclamantă nu a înţeles să acţioneze în justiţie pentru recunoaşterea şi valorificarea drepturilor sale atât instituţia publică implicată în privatizare (intimata-pârâtă A.A.A.S.), cât şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv pentru plata despăgubirilor în temeiul art. 324 alin. (5), urmare a retrocedării imobilului din Bucureşti, str. x, sector 2 ce constituia aport la capitalul social, ci a vizat obţinerea unei măsuri reparatorii, invocând un alt temei legal.

Cauza acţiunii trebuie înţeleasă ca scopul către care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă în justiţie, despăgubirile solicitate în speţă având la bază prejudiciul suferit ca urmare a ineficienţei sistemului reparatoriu la care a apelat recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea introdusă împotriva Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice pe dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999.

Astfel, instanţa de apel, în raport de conţinutul cererii de chemare în judecată prin care se configurase într-un mod diferit obiectul şi cauza acţiunii, nu era în situaţia de a determina calitatea procesuală pasivă prin raportare la normele care, instituind expres calitatea procesuală pasivă a instituţiei publice implicate în procesul de privatizare (A.A.A.S.), excludeau o răspundere directă a statului.

Reclamanta nu poate justifica atragerea în procedura jurisdicţională a unei părţi decât în măsura în care are motive să îi opună dreptul afirmat, iar aceasta din urmă să îi conteste dreptul pretins prin acţiune, condiţii care, contrar concluziilor instanţei devolutive de control judiciar, erau îndeplinite în cauză.

Recurenta-reclamantă atribuie dispoziţiilor art. 324 alin. (6) sensul unui angajament asumat legal de stat faţă de societatea privatizată, de răspundere pentru situaţia neîndeplinirii obligaţiilor stabilite în sarcina A.A.A.S. prin hotărâre judecătorească, deci pentru ipoteza în care mecanismul reparatoriu se dovedeşte nefuncţional, răspunderea fiind complementară.

În acelaşi timp, pretenţiile deduse judecăţii în cadrul cererii subsidiare din acţiunea introductivă, prin care se solicită Statului român punerea la dispoziţia A.A.A.S. a sumelor datorate recurentei-reclamante, pun în discuţie atribuţiile legal reglementate în materia repartizării resurselor bugetare, a alocării şi destinaţiei acestora.

Prin dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, statul şi-a asumat obligaţia de a garanta îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor instituite în sarcina lor prin alin. (1) din acelaşi articol, respectiv de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni între Fondul Proprietăţii de Stat şi Asociaţia A. Programul Salariaţilor a fost încheiat la data de 4 februarie 1994. În virtutea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel, deşi abrogate, dispoziţiile legale îşi produc în continuare efectele, fiind aplicabile cauzei.

Legiuitorul a stabilit subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în echivalentul bănesc al imobilului, respectiv instituţia publică implicată în privatizare, actuala A.A.A.S., administrator al intereselor economice ale statului, cu atribuţii postprivatizare, despăgubirile fiind stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, însă răspunderea civilă a statului este invocată în cauză pentru repararea prejudiciului produs prin neîndeplinirea obligaţiilor A.A.A.S. stabilite prin titlu executoriu.

Astfel, se solicită obligarea la plata unor daune-interese compensatorii şi moratorii, în virtutea unei răspunderi în garanţie, urmărindu-se repunerea în situaţia patrimonială în care s-ar fi aflat recurenta dacă obligaţiile debitoarei ar fi fost executate.

Recurenta-reclamantă solicită obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 6.806.232,54 euro, formată din despăgubiri (obligaţii de plată neexecutate), dobânzile penalizatoare calculate conform Hotărârii C.E.D.O. pronunţate la data de 16 decembrie 2014 în favoarea sa, în Cauza Buti şi alţii, plus dobânzile legale, în subsidiar obligarea aceluiaşi intimat-pârât la plata respectivelor sume către A.A.A.S.

Invocând dispoziţiile speciale ale art. 324 alin. (6), în care se prevede că "statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol", care au păstrat obligaţia de garanţie a statului în nume propriu, cu caracter subsidiar, recurenta-reclamantă apelează la transformarea acestei răspunderi subsidiare în răspundere directă, urmare atât a neîndeplinirii obligaţiilor A.A.A.S. faţă de aceasta, în pofida demersurilor legale pe calea executării silite, cât şi a nerespectării de către Statul român a independenţei patrimoniale a acestei instituţii publice. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă invocă atitudinea de obstrucţionare a intimatului-pârât în procesul de recuperare a creanţei stabilite prin titlu executoriu.

Calitatea procesuală, în acest caz, atât pentru cererea principală, cât şi pentru cea subsidiară, izvorăşte dintr-un raport conex cu raportul juridic de drept material în care este parte recurenta-reclamantă, acţiunea privind răspunderea civilă a statului având ca titular al dreptului afirmat de despăgubire - recurenta- reclamantă, iar ca subiect pasiv, titular al obligaţiilor pretinse corelative - intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Este de menţionat că în Cauza A. Popa contra României (2010), în legătură cu neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţate împotriva unui debitor public, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statul răspunde chiar şi ca acţionar majoritar al unor societăţi care nu sunt persoane juridice de drept public, dacă nu se respectă independenţa patrimonială a acestora şi că statul nu se poate apăra de răspundere, inclusiv faţă de această răspundere subsidiară de garanţie, invocând criza financiară.

Este de remarcat, de altfel, că recurenta-reclamantă se prevalează de Hotărârea din 16 decembrie 2014, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Buti şi alţii, prin care s-a hotărât că "statul pârât trebuie să asigure, prin mijloace adecvate, în termen de 3 luni, executarea hotărârilor încă restante".

Din jurisprudenţa C.E.D.O. se desprind o serie de principii în ce priveşte neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva unui debitor public, după cum urmează: executarea în mod defectuos a unei hotărâri judecătoreşti, fapt constatat în mod direct de instanţa europeană, atrage încălcarea Convenţiei; o creanţă împotriva statului, rezultată dintr-o hotărâre judecătorească rămâne validă şi trebuie executată, chiar dacă potrivit legislaţiei interne dreptul de a cere executarea silită s-a prescris; statul nu poate să invoce lipsa resurselor financiare pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti; caracterul rezonabil al termenului de executare trebuie să fie apreciat, ţinând seama în special de complexitatea procedurii de executare, de comportamentul creditorului şi al autorităţii competente.

Statului îi este justificată calitatea procesuală în măsura în care este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi se află într-o opoziţie de interese faţă de reclamant, pentru a i se legitima poziţia de pârât în cadrul litigiului.

Prin urmare, raporturile de drept procesual se leagă valabil între titularii ce rezultă din dreptul material dedus judecăţii, recurenta-reclamantă având calitate procesuală activă, iar intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice calitate procesuală pasivă, revenind instanţei învestite cu soluţionarea cauzei ca în cadrul unei analize asupra fondului să stabilească situaţia de fapt, dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii, limitele acesteia în raport cu pretenţiile formulate şi să analizeze apărările invocate de intimaţii-pârâţi.

Prin urmare, sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., urmând ca în temeiul art. 497 C. proc. civ., să fie admis recursul şi casată decizia civilă nr. 1687/A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa căreia i se va trimite cauza spre o nouă judecată, urmând a se avea în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se constată că la baza acordării acestora stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul. Or, poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată prin hotărârea de soluţionare a litigiului în fond după casare, neputând fi acordate cheltuieli de judecată în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1687/A/2018 din 20 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2020.