Scope of partial nullity of leonine clause in participation association and proof of profit-based damages

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 august 2014 sub dosarul nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. (fosta S.C. C. S.A.) pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- desfiinţarea contractului de asociere în participaţiune nr. x din 3 august 2007 pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract şi, pe cale de consecinţă, să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 2.214.285,73 euro (în RON, la cursul BNR din ziua efectuării plăţii) reprezentând contravaloarea tranşelor lunare, datorate de către pârâtă în baza contractului de asociere în participaţiune la data de 31 iulie 2014;

- obligarea pârâtei la plata cotelor lunare izvorâte din contractul de asociere nr. x/03.08.2007 până la data desfiinţării contractului;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.696.483,12 euro (în RON, la cursul BNR din ziua efectuării plăţii) reprezentând contravaloarea penalităţilor calculate până la data de 12 august 2014, conform art. 4.3 lit. h) din contractul de asociere nr. x/03.08.2007;

- obligarea pârâtei la plata în continuare a penalităţilor datorate conform art. 4.3 lit. h) din contractul de asociere, până la data efectivă a plăţii;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 16.728,18 RON reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 27 martie 2014, nr. 930 din 15 iulie 2014 şi nr. 959 din 24 iulie 2014, facturi aferente utilităţilor consumate de către aceasta, a taxelor şi impozitelor locale;

- obligarea pârâtei la plata daunelor-interese echivalente cu prejudiciul suferit de societatea reclamantă ca urmare a încetării contractului de asociere nr. x/03.08.2007 înainte de termen, conform pct. 6.3 din contract, care se vor calcula de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se va dispune desfiinţarea contractului şi până la împlinirea termenul de 20 de ani - durata contractului (500.000 euro/an, până în luna august 2027);

- actualizarea debitului principal şi a penalităţilor, cu indicele de inflaţie, până la data efectivă a plăţii;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 148 - 151 C. proc. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2238 din 30 aprilie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului de a invoca nulitatea clauzei leonine, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., a dispus rezilierea contractului de asociere în participaţiune nr. x/03.08.2007 încheiat între părţi, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat pârâta la plata sumei de 145.777,5 RON cheltuieli de judecată către reclamantă şi la plata sumei de 145.777,5 RON cheltuieli de judecată avansate de stat.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că între reclamanta S.C. A. S.A., în calitate de "asociat participant" şi pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de "asociat administrator", s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune x/3.08.2007 având ca obiect, potrivit art. 1.1 din contract, întemeierea unei asocieri în participaţiune în scopul exploatării în comun a unui centru de afaceri realizat prin aportul părţilor asociate, determinat potrivit art. 3 din contract.

Cu privire la împărţirea rezultatelor financiare, instanţa a reţinut că prin art. 3.3 din contractul de asociere în participaţiune, părţile au prevăzut că asociatul administrator este autorizat să administreze exploatarea Centrului de afaceri, urmând ca rezultatele financiare astfel realizate de asociaţie să fie împărţite de asociatul administrator între părţile asociate, după cum urmează:

- asociatul administrator primeşte lunar 57% din rezultatul financiar al asociaţiei şi suportă eventualele pierderi înregistrate de aceasta;

- asociatul participant primeşte lunar 43% din rezultatul financiar al asociaţiei, dar nu mai puţin de 500.000 de euro pe an în 12 tranşe lunare egale şi nu suportă eventualele pierderi înregistrate de aceasta. Minimul garantat de 500.000 euro pe an va fi renegociat din 5 în 5 ani, în funcţie de profiturile realizate.

Pârâta a invocat în întâmpinare nulitatea clauzei în temeiul căreia reclamanta a solicitat plata redevenţelor de 500.000 euro pe an, susţinând caracterul leonin al acestei clauze.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1513 C. civ., potrivit cărora este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor, fiind, de asemenea, nulă convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi.

De asemenea, au fost reţinute şi prevederile art. 251 Codul comercial, din care rezultă că este de esenţa contractului de asociere în participaţiune ca participanţii la asociere să împartă atât beneficiile cât şi pierderile asupra operaţiunilor cu privire la care s-au asociat.

În speţă, prin clauza contractuală inserată la art. 3.3, asociatul participant şi-a asigurat neparticiparea la pierderi în mod expres, precum şi în mod indirect prevăzând un profit minim garantat de 500.000 euro pe an, motiv pentru care instanţa a apreciat că aceasta este o clauză leonină, considerată nulă de dispoziţiile legale anterior evocate, astfel încât nu a mai avut-o în vedere.

Cu privire la capătul 1 din cerere, s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 1020 - 1021 C. civ., reţinându-se întrunirea elementelor rezoluţiunii judiciare.

Cu privire la capetele 2 - 5 din cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata tranşelor lunare datorate de către aceasta în baza contractului, la plata cotelor lunare datorate până la data desfiinţării contractului şi la plata penalităţilor aferente, tribunalul le-a respins ca neîntemeiate, conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ. potrivit cărora cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. În speţă, s-a constatat că reclamanta nu a dovedit cuantumul sumelor ce i se datorează potrivit art. 3.3 din contract, în condiţiile în care clauza contractuală prin care îşi asigura un profit minim garantat anual a fost constatată nulă absolut.

În ce priveşte capătul 6 din cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor nr. x/27.03.2014, y/15.07.2014 şi 959/24.07.2014, aferente utilităţilor, taxelor şi impozitelor locale, prima instanţă a reţinut că acestea au fost achitate înainte de punerea în întârziere a pârâtei şi comunicarea cererii de chemare în judecată, conform dovezilor aflate la dosar - extrase de cont care atestă efectuarea plăţilor.

Cu privire la capătul 7 din cerere având ca obiect plata daunelor-interese ca urmare a încetării contractului de asociere în participaţiune încheiat între părţi, tribunalul l-a respins, având în vedere dispoziţiile art. 6.3 din contract, conform cărora în situaţia desfiinţării contractului pentru viitor, părţile pot solicita instanţei acordarea de daune-interese echivalente cu prejudiciul ce le-a fost creat ca urmare a încetării contractului înainte de termen.

În acest sens, s-a constatat că dovada cuantumului prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a încetării înainte de termen a contractului de asociere îi revenea reclamantei, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., raportat la faptul că nu s-a luat în considerare profitul minim garantat de 500.000 euro pe an, în condiţiile în care clauza contractuală a fost considerată nulă absolut de instanţă.

În consecinţă, prima instanţă a respins ca neîntemeiate şi capetele de cerere accesorii având ca obiect plata penalităţilor de întârziere, respectiv actualizarea debitului principal şi a penalităţilor cu indicele de inflaţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., în motivarea căruia a precizat că înţelege să conteste doar capetele de cerere 2, 3, 4, 5, 7, 8 şi 9 din cererea de chemare în judecată.

3. Prin decizia civilă nr. 837 din 19 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., reţinând în esenţă: că prima instanţă în mod corect a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului de a invoca nulitatea clauzei leonine faţă de dispoziţiile privind prescripţia; că este nefondată critica privind aplicarea în cauză de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1513 C. civ. că, în raport cu aceste prevederi aplicabile, prima instanţă în mod corect a reţinut faptul că dispoziţiile art. 3.3 din contractul de asociere în participaţiune reprezintă o clauză leonină, sancţionată de lege cu nulitatea absolută; că pretenţiile solicitate prin capetele de cerere 2-5 au fost fundamentate juridic de apelanta-reclamantă pe dispoziţiile unei clauze leonine, a cărei nulitate s-a constatat, iar din moment ce apelanta reclamantă nu îşi poate asigura prin contractul încheiat un venit minim garantat, este evident că nu este îndreptăţită să primească sumele de bani solicitate cu acest titlu; că sunt nefondate şi criticile referitoare la capetele de cerere 7, 8 şi 9 deoarece prejudiciul solicitat prin capătul 7 de cerere a fost raportat de apelantă la aceeaşi clauză a cărei nulitate absolută a fost constatată pe cale de excepţie, iar capetele de cerere 8 şi 9 sunt accesorii celorlalte capete analizate anterior şi respinse.

4. Prin decizia nr. 1535 din 24 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 837 din 19 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivarea acestei decizii, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului de a invoca nulitatea clauzei leonine, aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 1513 C. civ. de la 1864 şi cu privire la nulitatea clauzei cuprinse în art. 3.3 din contractul de asociere încheiat de părţi, cu privire la care a reţinut că nulitatea clauzei leonine poate fi invocată oricând, fiind imprescriptibilă, că dispoziţiile art. 1513 C. civ. de la 1864 sunt aplicabile şi contractului de asociere în participaţiune, iar clauza cuprinsă la art. 3.3 din contractul de asociere încheiat de părţi este nulă numai în partea referitoare la modalitatea convenită de părţi în legătură cu împărţirea pierderilor.

Înalta Curte a constatat că în fazele procesuale anterioare, instanţele devolutive au extins în mod nelegal efectele nulităţii asupra clauzei prevăzute la art. 3.3 din contract, în totalitatea sa, cu toate că efectele nulităţii sunt doar parţiale, numai în ceea ce priveşte modalitatea convenită în legătură cu împărţirea pierderilor.

S-a mai constatat că dispoziţia primei instanţe asupra desfiinţării contractului de asociere în participaţiune a intrat în puterea lucrului judecat deoarece intimata-pârâtă, în calitate de asociat administrator, în sarcina căreia s-a reţinut neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale, a achiesat tacit la hotărârea primei instanţe, prin neexercitarea căii de atac a apelului.

Prin urmare, având în vedere că s-a reţinut nulitatea parţială a clauzei prevăzute de art. 3.3 din contract, instanţa de recurs a găsit întemeiate criticile prin care s-a susţinut că instanţele devolutive în mod greşit au respins capetele de cerere nr. x şi nr. 7, 8 şi 9 dat fiind că efectele nulităţii sunt parţiale, iar nu totale, cu consecinţa extinderii nelegale a efectelor nulităţii şi în privinţa prevederilor clauzei art. 3.3 din contract care nu au caracter leonin.

În ceea ce priveşte aspectele legate de modalitatea de soluţionare a capătului de cerere accesoriu, privind obligarea pârâtei la plata daunelor-interese, ca urmare a rezilierii contractului, instanţa de casare a constatat că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante potrivit cărora instanţa de apel nu a observat că temeiul legal al cererii de acordare a despăgubirilor este dat de art. 6.3 din contract şi nu de art. 3.3 din contract.

Astfel, s-a reţinut că temeiul juridic al despăgubirilor ca efect al rezilierii contractului se regăseşte în cuprinsul prevederilor art. 1021 C. civ. de la 1864 transpuse şi în art. 6.3 din convenţia părţilor, iar modalitatea de cuantificare este un aspect distinct de temeiul legal incident.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată, arătând că în rejudecare, instanţa de apel urmează a stabili dacă pretenţiile aferente capetelor de cerere nr. x ţin de obligarea pârâtei la executarea unor obligaţii contractuale sau au natura unor daune-interese.

În acest sens, s-a reţinut că art. 1021 C. civ. conferă părţii reclamante două posibilităţi alternative la care poate recurge pentru situaţia în care cealaltă parte nu îşi execută obligaţiile şi anume, fie obligarea la executarea convenţiei, fie desfiinţarea cu daune-interese, fără a fi posibilă cumularea celor două posibilităţi conferite de lege. De aceea, s-a pus în vedere instanţei de apel, cu ocazia judecării, să stabilească natura pretenţiilor solicitate şi temeiul lor juridic.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2014.

5. Prin decizia civilă nr. 1562/A din 3 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2238 din 30 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului de a invoca nulitatea clauzei leonine, aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 1513 C. civ. de la 1864 şi asupra nulităţii clauzei cuprinse în art. 3.3 din contractul de asociere încheiat de părţi. Instanţa de apel a procedat în continuare la analizarea celorlalte critici prin raportare la dezlegărilor obligatorii, conform art. 501 C. proc. civ.

S-a reţinut că reclamanta a criticat soluţia primei instanţe de respingere a capetelor de cerere 2-5, susţinându-se în esenţă că întreaga motivare bazată pe clauza leonină cuprinsă la art. 3.3 din contractul părţilor, este eronată. Astfel, s-au analizat pretenţiile apelantei-reclamante solicitate prin capetele de cerere 2-5 prin raportare la partea din clauza 3.3 valabilă.

Instanţa de apel a constatat că pretenţiile constând în cotele lunare solicitate de reclamantă conform art. 3.3 din contract calculate până la data de 31 iulie 2014 (capătul 2 de cerere) şi ulterior până la data desfiinţării contractului de asociere în participaţiune (capătul 3 de cerere), precum şi penalităţile aferente acestor cote lunare calculate conform art. 4.3 lit. h) din contract până la data de 12 august 2014 (capătul 4 de cerere) şi în continuare până la data efectivă a plăţii cotelor, solicitate prin capetele de cerere 2 şi 3 (capătul 5 de cerere) au natura unor obligaţii contractuale solicitate a fi îndeplinite până la desfiinţarea contractului, în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., raportat la art. 3.3 din contractul părţilor.

Totodată, s-a reţinut că până la momentul desfiinţării contractului, reclamanta are dreptul să solicite obligarea pârâtei la executarea obligaţiilor asumate, iar ulterior desfiinţării contractului, are dreptul să solicite daune-interese pentru prejudiciile cauzate ca urmare a desfiinţării acestuia înainte de ajungerea lui la termen.

Prin capetele de cerere 2 şi 3 apelanta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata tranşelor lunare minime la care aceasta s-a obligat conform art. 3.3 din contractul de asociere încheiat de părţi, respectiv venitul minim garantat de 500.000 euro/an, până la momentul desfiinţării contractului.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că această sumă se cuvine asociatului participant, respectiv apelanta-reclamantă, numai în situaţia în care asocierea obţine un profit, indiferent de valoarea acesteia, căci numai în această situaţie participarea la profit este cea convenită de părţi, iar clauza 3.3 rămasă în vigoare produce efecte. În ipoteza în care asocierea nu obţine profit, atunci ambele părţi suportă pierderile, nefiind aplicabilă partea din clauza 3.3 potrivit căreia apelanta-reclamantă nu suporta eventualele pierderi ale asocierii, aceasta fiind constatată nulă absolut, apreciindu-se de asemenea că nu este în discuţie plata niciunei sume minime garantate către apelanta-reclamantă.

Din expertiza contabilă efectuată în apel a rezultat că asocierea nu a obţinut profit, iar raportat la aceste concluzii, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 3.3 din contractul de asociere nu-şi produc efectele, nefiind aplicabile în ipoteza în care nu s-a obţinut profit de către asociere, iar pretenţiile solicitate de apelanta-reclamantă prin capetele de cerere 2 şi 3 sunt nefondate, intimata-pârâtă neputând fi obligată la plata sumei minime garantate prevăzute de art. 3.3 din contract.

Având în vedere că au fost găsite neîntemeiate pretenţiile apelantei-reclamante solicitate prin capetele de cerere 2 şi 3, instanţa de apel a constatat că sunt nefondate şi pretenţiile accesorii solicitate prin capetele de cerere 4 şi 5, respectiv penalităţile de întârziere aferente cotelor lunare garantate, penalităţi calculate conform art. 4.3 lit. h) din contract.

Referitor la capătul 7 de cerere, s-a reţinut că dispoziţiile art. 6.3 prevăd dreptul de a se solicita daune-interese în caz de desfiinţare a contractului din culpa uneia dintre părţi, însă prin această clauză contractuală părţile nu au evaluat anticipat valoarea prejudiciului în caz de reziliere a contractului, ci au redat doar dispoziţiile legale cuprinse în art. 1020 - 1021 C. civ.. Instanţa de apel a concluzionat că intimata-pârâtă, prin agrearea clauzei 6.3, nu a achiesat la cuantumul daunelor-interese solicitate de apelanta-reclamantă prin capătul 7 de cerere.

S-a mai subliniat că din cuprinsul contractului încheiat de părţi nu rezultă că venitul minim garantat de 500.000 euro/an, prevăzut la art. 3.3, ar fi fost avut în vedere de părţi şi pentru evaluarea daunelor-interese în cazul rezilierii contractului din culpa intimatei-pârâte. Astfel, prin art. 6.3 din contract părţile nu au evaluat despăgubirile în cazul rezilierii, iar dispoziţiile speciale cuprinse în art. 3.3 reglementează împărţirea rezultatelor financiare ale asocierii, fiind de strictă interpretare şi neaplicabile în evaluarea acestor daune-interese.

Prin urmare, atâta timp cât părţile nu au înţeles să evalueze anticipat daunele-interese în cazul rezilierii contractului, instanţa de apel a reţinut că reclamanta avea obligaţia de a face dovada prejudiciul solicitat prin capătul 7 de cerere, conform art. 1169 C. civ. şi art. 249 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte solicitarea unei oferte de închiriere primită doar pentru unul din cele trei imobile aportate, instanţa a constatat că nu conţine nicio informaţie cu privire la chiria ce ar fi putut fi achitată de respectiva societate D. S.R.L. Referitor la lipsa de folosinţă, s-a apreciat că aceasta a fost invocată de apelantă cu titlu general, până la momentul lunii august 2027, deşi imobilele i-au fost restituite la data de 18 decembrie 2015, iar de la data rezilierii contractului şi până la restituirea imobilelor nu s-a făcut dovada cuantumului acestei lipse de folosinţă.

Cu privire la capătul 8 de cerere, prin care apelanta-reclamantă a solicitat actualizarea cu indicele de inflaţie a debitului principal şi a penalităţilor, instanţa de apel a reţinut că acesta are un caracter accesoriu şi, în consecinţă, faţă de soluţia dată celorlalte capete de cerere, a constatat că şi acesta este nefondat.

Referitor la capătul 9 de cerere, s-a menţionat că deşi apelul vizează şi soluţia pronunţată de tribunal cu privire la acesta, nu au fost formulate critici concrete sub acest aspect.

6. Împotriva deciziei civile nr. 1562/A din 3 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, susţinându-se că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, precum şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Privitor la nulitatea parţială a clauzei de la art. 3.3 şi la cota minimă de venit garantat din contractul de asociere nr. x/03.08.20107, s-a arătat că instanţa de apel nu a ţinut seama de problemele de drept dezlegate de instanţa supremă, prin decizia nr. 1535/2017, obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, în sensul că extinde nulitatea parţială a clauzei şi cu privire la venitul minim garantat de 500.000 euro/an, apreciind că acesta se cuvenea reclamantei numai în măsura în care asocierea ar fi obţinut profit.

Eronat s-a reţinut că acest venit se cuvine reclamantei numai în situaţia în care asocierea ar fi obţinut profit, indiferent de valoarea acestuia, căci numai în această situaţie participarea la profit este cea convenită de părţi, iar clauza de la art. 3.3 rămasă în vigoare nu produce efecte.

Venitul minim garantat de 500.000 euro/an se cuvine indiferent de obţinerea sau nu a unui profit de către asociaţie, instanţa supremă statuând că acesta "are menirea să acopere cel puţin în parte contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor."

Totodată, s-a învederat că raţionamentul instanţei de apel nu poate fi primit nici din perspectiva considerentelor primei instanţe, prin care s-a dispus rezilierea contractului de asociere, ca urmare a încălcării de către pârâtă a obligaţiilor contractuale, iar concluziile reţinute de expertul contabil nu au relevanţă sub aspectul cotei minime garantate.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că nu pot fi primite considerentele instanţei de apel, potrivit cărora în cauză nu prezintă relevanţă scopul asocierii de a obţine profit, motivat de studiul de fezabilitate, întrucât prin acest raţionament se dă o altă interpretare contractului de asociere în participaţiune, precum şi scopului acestuia, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864.

În mod implicit, s-a arătat că soluţia de respingere a capetelor de cerere 2, 3, 4, 5 este neîntemeiată, întrucât rezilierea produce efecte pentru viitor, astfel că până la momentul constatării pe cale judiciară de către prima instanţă, intimata-pârâtă este ţinută de plata cotei minime stabilite contractual, la art. 3.3, şi a penalităţilor de întârziere. După acest moment, recurenta-reclamantă apreciază că este îndreptăţită la plata unor daune-interese, în raport cu art. 6.3 din contract.

Instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că art. 6.3 din contract dă posibilitatea societăţii reclamante de a solicita daune-interese în caz de desfiinţare a contractului din culpa pârâtei, prin aceasta părţile neînţelegând să anticipeze valoarea prejudiciului cauzat prin rezilierea contractului.

Astfel, în opinia instanţei de apel, intimata-pârâtă, prin agrearea clauzei de la art. 6.3, nu a fost stabilit cuantumul daunelor-interese solicitate de către reclamantă, existenţa şi întinderea acestuia urmând a fi dovedit, conform art. 1169 C. civ.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, s-a învederat că există o strânsă legătură de cauzalitate între fapta culpabilă a intimatei-pârâte, constând în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate, care au condus la rezilierea contractului şi prejudiciul efectiv suferit de reclamantă derivat din lipsa vreunui beneficiu reprezentat de venitul minim garantat de 500.000 euro/an, astfel cum a fost stabilit în art. 3.3 din contract.

7. Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele de recurs nu se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi cod.

Totodată, deşi s-a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a arătat norma de drept material încălcată sau greşit aplicată.

Încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ. nu constituie în sine un motiv de casare.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, având în vedere că instanţa de apel a aplicat întocmai îndrumările instanţei de recurs şi a judecat în limitele casării dispuse.

În realitate, recurenta-reclamantă solicită o reanalizare a situaţiei de fapt şi de drept, chiar schimbarea dezlegării de drept date prin decizia de casare.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin răspunsul la întâmpinare, a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, întrucât au fost arătate normele de drept nesocotite, motivele de recurs fiind dezvoltate corespunzător.

De asemenea, sunt neîntemeiate argumentele intimatei-pârâte cu privire la solicitarea recurentei-reclamante de reanalizare a situaţiei de fapt.

8. Cu privire la taxa judiciară de timbru, prin încheierea din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus eşalonarea plăţii taxei în 24 de rate lunare a câte 11.391 RON, ce se vor achita începând cu 10 iunie 2019.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă şi intimata-pârâtă au depus la dosar puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 11 februarie 2020.

9. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că, potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, criticile referitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriului, acestea reprezentând aspecte legate de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1021, art. 1169 şi art. 1513 C. civ. de la 1864, prin faptul că solicită obligarea asociatului la plata unei sume rezultate din executarea unui contract de asociere, cu titlu de beneficiu, în condiţiile în care instanţa de apel a stabilit că acest beneficiu nu există, precum şi obligarea la plata unor daune-interese fără să probeze existenţa prejudiciului, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Totodată, reclamanta a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de dezlegările problemelor de drept ale instanţei de recurs, date prin decizia nr. 1535 din 24 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, încălcând astfel art. 501 alin. (1) C. proc. civ., critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Analizând decizia de casare, se constată că instanţa de recurs a stabilit că intră sub incidenţa regimului sancţionator al efectelor nulităţii doar prevederile referitoare la modalitatea de repartizare a pierderilor, iar dispoziţiile contractuale cuprinse în clauza 3.3. din contract prin care părţile au convenit modul de împărţire a beneficiilor scapă sancţiunii nulităţii, inclusiv în ceea ce priveşte suma minimă a beneficiului de 500.000 euro/an.

Prin urmare, în rejudecare, s-a hotărât ca instanţa de apel să analizeze capetele de cerere 2-5, 7-9 prin raportare la partea din clauza 3.3 din contract rămasă valabilă.

Totodată, s-a pus în vedere instanţei de apel să stabilească daca există sau nu un beneficiu al asocierii, iar dacă există să aplice partea din clauza 3.3. cu privire la împărţirea acestuia.

Prin decizia de casare s-a mai dispus în sarcina instanţei de apel obligaţia de a stabili natura pretenţiilor ce fac obiectul capătului de cerere privind obligarea la plata sumei de 500.000 pentru fiecare an, de la data rezilierii contractului şi până la data la care ar fi trebuit sa înceteze prin ajungerea la termen.

Având în vedere dezlegările în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, instanţa de apel a procedat la examinarea pretenţiilor reclamantei, prin raportare la partea din clauza 3.3 din contract rămasă valabilă.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a respectat întocmai îndrumările instanţei de recurs. Astfel, pentru a răspunde aspectelor trasate de instanţa de casare, s-a procedat la administrarea probei cu expertiza contabilă, solicitată de pârâtă, în vederea stabilirii existenţei unui beneficiu şi a întinderii prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a încetării anticipate a contractului. Expertiza a constatat că rezultatul asocierii a fost înregistrarea pierderilor.

Însă, recurenta-reclamantă afirmă că suma de 500.000 euro/an i se cuvine indiferent de existenţa sau nu a beneficiilor, deoarece această împrejurare ar fi fost reţinută şi de instanţa de recurs.

Verificând decizia de casare, se constată că Înalta Curte a pus în vedere instanţei de apel să analizeze capetele de cererea invocate de reclamantă în apel prin raportare la partea din clauza 3.3 din contract care vizează modalitatea de împărţire a beneficiilor, rămasă valabilă.

În consecinţă, se constată că instanţa de casare nu s-a pronunţat asupra faptului că suma 500.000 euro/an s-ar cuveni reclamantei indiferent de existenţa sau nu a beneficiilor acest aspect urmând a fi stabilit de către instanţa de apel, în rejudecare.

În decizia de casare, instanţa de recurs a reţinut că dispoziţiile contractuale cuprinse în clauza art. 3.3, prin care părţile au convenit modul de împărţire a beneficiilor, scapă sancţiunii nulităţii instituite prin art. 1513 alin. (1) C. civ. de la 1864, incidente doar pentru situaţia în care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor.

Astfel, sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 3.3 din contractul de asociere nu-şi produc efectele, nefiind aplicabile în ipoteza în care nu s-a obţinut profit din asociere, apreciindu-se că pretenţiile solicitate de reclamantă prin capetele de cerere 2 şi 3 sunt nefondate, pârâtă neputând fi obligată la plata sumei minime garantate prevăzute de art. 3.3 din contractul părţilor. În speţă, în urma administrării probei cu expertiza contabilă, s-a constatat că nu s-a înregistrat niciun beneficiu rezultat din asociere, care să ducă la aplicarea art. 3.3 din contract cu privire la împărţirea câştigurilor.

În continuare, instanţa de apel a procedat la analizarea capetelor de cerere 2-5, 7-9, având în vedere efectele nulităţii parţiale a clauzei 3.3 din contract, raportându-se la dezlegările date de instanţa de recurs, în sensul stabilirii dacă pretenţiile aferente acestor capete de cerere ţin de obligarea pârâtei la executarea unor obligaţii contractuale sau au natura unor daune-interese, analiză efectuată prin raportare la prevederile art. 1021 C. civ.. Dispoziţia instanţei de recurs este în corelaţie cu considerentele referitoare la faptul că dispoziţia primei instanţe privind desfiinţarea contractului de asociere în participaţiune a intrat în puterea lucrului judecat, prin neexercitarea căii de atac a apelului cu privire la modul de soluţionare a acestui capăt de cerere.

În acest context, instanţa de apel a stabilit natura pretenţiilor solicitate, apreciind că acestea reprezintă daune-interese, cu consecinţa că dovedite, nefiind suficientă simpla raportare la suma minima garantată, condiţie neîndeplinită în cauză.

În realitate, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, reclamanta S.C. A. S.A. solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi de drept şi chiar schimbarea dezlegării de drept date de prima instanţă de recurs, în sensul aplicării unei alte soluţii de drept, aflate în contradicţie cu motivul de recurs invocat, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, în speţă, criticile referitoare la soluţionarea capetelor 2 şi 3 din cerere sunt neîntemeiate raportat la interpretarea eronată dată nulităţii parţiale a art. 3.3 din contract. Cu privire la capetele 4 şi 5 din cerere, s-a susţinut că plata venitului minim garantat de 500.000 euro/an se cuvine societăţii reclamante indiferent de obţinerea sau nu a unui profit de către asociere. Referitor la capătul 7 din cerere, s-a învederat că interpretarea instanţei de apel este eronată, deoarece există o strânsă legătură de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei - constând în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate - şi prejudiciul efectiv suferit de către reclamantă constând în lipsa unui beneficiu reprezentat de venitul minim garantat de 500.000 euro/an, astfel cum a fost stabilit în art. 3.3 din contract.

Sub acest aspect, se constată că recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Cu privire la criticarea modului de soluţionare a acestor capete de cerere de către instanţa de apel, Înalta Curte observă că invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este formală, având în vedere că nu a fost dezvoltat un raţionament critic al hotărârii pronunţate în apel cu trimitere la textele de lege care ar fi fost încălcate sau aplicate în mod greşit cu ocazia soluţionării apelului.

Prin urmare, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În final, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a dezvoltat raţionamentul în baza căruia a ajuns la concluzia respingerii apelului, cu respectarea indicaţiilor date de către instanţa de recurs, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1562/A din 3 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1562/A din 3 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2020.