Voidness of pre-formulated credit clause permitting unilateral early maturity declaration as abusive under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2020

Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, la 27 aprilie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. Bucureşti şi C.-Sucursala Maramureş, au solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale prevăzută la art. 6.9 din contractul de credit nr. x din 11 octombrie 2007, Condiţii generale, precum şi eliminarea acestei clauze din contractul de credit şi înlocuirea acesteia cu prevederile art. 1021 C. civ.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 3390 din 8 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu intimatele C. Bucureşti şi C.-Sucursala Maramureş.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele A. şi B., solicitând admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul constatării nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 6.9 din Condiţiile Generale ale contractului de credit nr. x/11.10.2007 şi înlocuirea acesteia cu prevederile art. 1021 din C. civ. de la 1864, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 350/2018 din 25 iunie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3390 din 8 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că s-a admis acţiunea reclamantelor şi, în consecinţă, a fost constatată nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută la art. 6.9 din contractul de credit nr. x din 11.10.2007 - Condiţii generale şi dispusă eliminarea acestei clauze din contractul de credit.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. Bucureşti, în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt următoarele:

Recurenta susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b), art. 476, art. 479, art. 22 alin. (2) şi art. 264 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, apreciază că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie a problemelor de drept ridicate în prezentul litigiu, din care părţile să fie convinse că s-a făcut dreptate şi că s-au examinat toate probele administrate, instanţa de apel încălcând obligaţiile statuate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţii care instituie obligaţia indicării atât a situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate, cât şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Susţine recurenta că, în cauză, instanţa de apel s-a mulţumit să preia tale quale o motivare străină de prezenta cauză, găsind sursa de inspiraţie în decizia civilă nr. 328/A/2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

Astfel, hotărârea recurată este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care se impune a fi anulată, întrucât acest procedeu de soluţionare nu corespunde exigenţelor legale.

Mai mult, apreciază recurenta că procedând astfel, instanţa de apel nu a considerat necesar a răspunde nici apărărilor formulate de pârâtă atât prin întâmpinare şi prin notele ulterioare, hotărârea fiind nelegală şi din această perspectivă, întrucât potrivit unei jurisprudenţe constante a C.E.D.O. nu este suficient ca instanţa să audă un argument, ci mai este necesar ca instanţa să îl şi trateze, cel puţin în substanţă, în cuprinsul hotărârii sale, arătând motivat de ce anumite motive şi apărări au fost primite ori înlăturate.

Cu alte cuvinte, art. 6 C.E.D.O. stabileşte în sarcina instanţei obligaţia de a examina efectiv argumentele şi mijloacele de probă ale părţilor, fără a le aprecia pertinenţa.

Având în vedere motivele arătate, recurenta consideră că este evident că instanţa de judecată şi-a încălcat obligaţia de motivare concretă a cauzei deduse judecăţii, astfel încât este mai mult decât evident faptul că, prin hotărârea recurată, judecătorii apelului nu au reuşit să explice de o manieră convingătoare raţionamentul juridic adoptat, nefiind transparent silogismul judiciar, care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căruia să poată fi realizat controlul judiciar.

2. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat următoarele critici:

Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a stabilit, în mod nelegal şi cu încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, faptul că ar îndeplini toate cerinţele pentru a fi declarată ca fiind abuzivă clauza referitoare la declararea anticipată a scadenţei stabilită prin contractul de credit.

Instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că această modalitate de stabilire a scadenţei anticipate nu ar fi suficient de precis determinată şi nu ar avea la bază criterii obiective.

Recurenta susţine că menţiunile din cuprinsul clauzei contestate dau în mod evident posibilitatea pârâtei să declare creditul scadent anticipat doar pentru motiv de neplată a ratelor şi a dobânzilor scadente, acest drept neputând fi apreciat ca fiind abuziv, în prezenta cauză, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în acest sens.

Aşa fiind, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel faptul că nu respectă prevederile din cuprinsul art. 4 din Legea nr. 193/2000 clauza contestată.

În continuare, recurenta-pârâtă a mai arătat că, în speţă, clauza contractuală este clară, neechivocă şi permite consumatorului să îşi asume în cunoştinţă de cauză obligaţiile stabilite, astfel că sunt îndeplinite cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult, introducerea acestei clauze nu poate fi interpretată în sensul că asigură un avantaj băncii faţă de împrumutate, cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel, câtă vreme declararea scadenţei anticipate depinde exclusiv de buna-credinţă a împrumutatului în respectarea obligaţiilor contractuale şi rambursarea la termen a ratelor.

În ceea ce priveşte cerinţa existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, apreciază recurenta că hotărârea recurată a fost pronunţată prin aplicarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, câtă vreme instanţa de apel a constatat, nemotivat, că în speţă ar fi îndeplinită această cerinţă.

În opinia recurentei-pârâte, această clauză nu generează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, a fost negociată de părţile din litigiu, întrucât în mod evident reclamantele au demarat negocierile în vederea încheierii contractului de credit, solicitând pârâtei acordarea acestuia şi, totodată, este respectată cerinţa bunei-credinţe.

De altfel, dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, s-ar ajunge la situaţia în care, dacă împrumutaţii nu achită ratele datorate, în mod evident s-ar împlini termenul de prescripţie de 3 ani, context în care dreptul pârâtei de a recupera creanţa este paralizat.

Pentru a se evita împlinirea termenului de prescripţie s-ar ajunge în situaţia absurdă în care pârâta ar fi nevoită periodic să iniţieze executări silite în temeiul aceluiaşi titlu, soluţie ce nu este favorabilă niciuneia dintre părţi, reclamantele suportând în mod repetat cheltuielile de executare.

Pentru argumentele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului.

Intimatele-reclamante A. şi B., prin întâmpinarea depusă la dosar, au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, întrucât litigiul a fost pornit anterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, în raport cu decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea hotărârii instanţei de apel ca fiind legală şi temeinică, întrucât modalitatea de stabilire a scadenţei anticipate la care se adaugă dobânda penalizatoare asupra ratelor nescadente potrivit graficului de rambursare, dar devenite scadente ca urmare a activării clauzei de declarare a scadenţei anticipate a întregului credit, are consecinţe devastatoare pentru reclamante.

Totodată, nu sunt reale susţinerile recurentei cum că soluţia anulării clauzei privind scadenţa anticipată ar fi defavorabilă reclamantelor prin faptul că s-ar efectua executări succesive, deoarece cheltuielile de executare în aceste situaţii ar fi raportate la dimensiunea debitului.

Recurenta-pârâtă C. Bucureşti, prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatele-reclamante A. şi B., a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, întrucât calea extraordinară de atac a recursului este admisibilă, în acest sens pronunţându-se Curtea Constituţională, prin decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, prin care s-a statuat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale.

Totodată, în raport cu art. 520 alin. (4) C. proc. civ., s-a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizării înregistrate sub dosarul nr. x/2018.

Pe fondul recursului, s-a solicitat să se constate că argumentele invocate de intimatele-reclamante sunt chestiuni ce ţin de caracterul injust al clauzei pe care acestea au contestat-o, nereferindu-se la întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi B. şi A., a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţile de ordin procedural a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta invocă faptul că decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b), art. 476, art. 479 şi art. 22 alin. (2) şi art. 264 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 C.E.D.O., dispoziţii care instituie obligaţia indicării atât a situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate, cât şi a motivelor de drept pe care se întemeiază soluţia.

Din analiza hotărârii recurate, se observă că aceasta cuprinde elementele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b), respectiv considerentele în care se expun obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, situaţia de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât argumentele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din acest punct de vedere, se constată că apelanţii-reclamanţi au contestat hotărârea instanţei de fond, devoluţiunea operând integral, potrivit art. 477 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respectat dispoziţiile imperative ale legii, oferind, prin considerente, toate elementele necesare pentru ca instanţa de recurs să efectueze un control eficient.

Astfel, instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin raportare la probele din dosar, potrivit art. 264 C. proc. civ., a analizat sentinţa apelată prin raportare la criticile din apel precum şi la incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, precum şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit motivelor din acţiunea introductivă.

Cercetând din această perspectivă contractul încheiat de părţi, instanţa de apel oferă o motivare structurată logic privind îndeplinirea de către clauza 6.9. a fiecăreia dintre condiţiile pentru a fi declarată abuzivă: să nu fi fost negociată cu consumatorul, să fie contrară bunei-credinţe, respectiv să nu respecte criteriul de transparenţă şi inteligibilitate, cu consecinţa dezechilibrului semnificiativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului.

Înalta Curte reţine că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se şi motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat apărările recurentei.

Astfel, instanţa de apel reţine, printre altele că, "s-a susţinut de către intimată, cu referiri concrete la particularităţile speţei, că nu era necesar a fi indicate în cuprinsul contractului de credit alte elemente referitoare la scadenţa anticipată întrucât faptul că beneficiarele creditului sunt nemulţumite de modalitatea de stabilire a dobânzii penalizatoare nu face ca respectiva clauză să fie una abuzivă. Susţinerea este nefondată întrucât în jurisprudenţa sa constantă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a oferit criteriile la care instanţa naţională trebuie să se raporteze pentru a stabili caracterul clar şi inteligibil al unei clauze (...). În acest context, trebuie enunţat faptul că simpla prezentare a unei oferte de credit sau recunoaştere a reclamantelor că au consultat şi alte oferte, nu este în opinia instanţei suficientă în cazul concret analizat pentru înţelegerea consecinţelor care pot fi produse."

Mai reţine instanţa de apel că "probele administrate în apel - suplimentul la interogatoriul administrat intimatei - coroborate cu cele administrate în primă instanţă, au confirmat că în speţă scadenţa anticipată a fost declarată pentru suma de 700 euro, despre care intimata nu a putut comunica instanţei dacă include rata şi dobânda aferentă sau şi dobânda penalizatoare, rată care era aproximativ egală cu o rată stabilită pe seama reclamantelor potrivit scadenţatului".

Un alt argument concret al instanţei de apel se referă la aprecierea că "termeni precum restanţă la plata uneia din rate sau dobânzi (...), nu se respectă vreuna din clauzele şi obligaţiile prevăzute (...), nu sunt suficient de precis determinaţi în contractul încheiat pentru a se putea înlătura posibilitatea stabilirii în mod unilateral şi discreţionar a momentului declarării scadenţei anticipate a împrumutului dar şi suma pentru care această sancţiune intervine". De asemenea, în concret, instanţa de apel mai reţine "cum în speţă probaţiunea administrată nu a evidenţiat existenţa unei veritabile negocieri a clauzei amintite, deşi în condiţiile art. 4 alin. (3) fraza finală din Legea nr. 193/2000 potrivit căreia dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, sarcina probei îi revenea, Curtea conchide că prevederile art. 6.9 din contractul părţilor - Condiţii generale este o clauză abuzivă şi, ca urmare, nulă absolut".

Motivarea deciziei atacate cu recurs evidenţiază examinarea chestiunilor esenţiale deduse judecăţii, fiind respectată această cerinţă a procesului echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Recurenta, deşi susţine că motivarea instanţei nu ar fi avut în vedere şi apărările cuprinse în conţinutul întâmpinării sale din apel, având mai mult un caracter general, teoretic, sens în care se citează similaritatea considerentelor dintr-o altă cauză cu acelaşi obiect, la rândul său, nu precizează în recurs care ar fi fost argumentul concret omis în analiza cauzei şi, mai cu seamă, caracterul său "esenţial" pentru soluţionarea cauzei, astfel încât nu se poate reţine critica privind nerespectarea cerinţelor unui proces echitabil.

De altfel, apărările din apel ale recurentei nu au vizat decât combaterea apelului, prin care nu se invocaseră alte motive faţă de cele susţinute în faţa primei instanţe prin acţiunea introductivă.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii recurate îndeplineşte cerinţele de legalitate, astfel că instanţa găseşte criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 ca fiind nefondate.

Al doilea motiv de casare pe care se întemeiază prezentul recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţinând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 şi 4 din Legea 193/2000.

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sunt o normă de drept material imperativă care, prin excepţie de la regula liceităţii şi valabilităţii clauzelor contractuale la care au consimţit părţile contractante, în virtutea libertăţii lor de voinţă, stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite de o clauză anume pentru a fi considerată abuzivă.

Astfel, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute de lege, prezumţia relativă a valabilităţii clauzei este răsturnată şi clauza este catalogată în temeiul acestei legi speciale ca fiind abuzivă, instanţa de apel îndeplinindu-şi obligaţia de a analiza în întregime toate condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a putea reţine caracterul abuziv şi a avea temei să admită calea de atac şi să reformeze sentinţa primei instanţe.

Instanţa de apel a verificat incidenţa criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa negocierii cu reclamanţii, exprimarea într-un limbaj clar şi accesibil şi existenţa în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, a unui un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei supuse analizei, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că aceasta nu a fost negociată de părţile în litigiu, a avut un caracter preformulat, astfel încât recurentei-pârâte îi revenea obligaţia de a proba faptul că aceasta a fost negociată, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, fără ca o asemenea probă să fie făcută, recurenta limitându-se să invoce acceptarea de către consumatori a ofertei de credit.

Astfel, împrejurarea că părţile au stabilit coordonatele principale ale contractului, privitoare la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata creditului, nu poate conduce la concluzia că şi stabilirea scadenţei anticipate, care este supusă analizei în prezentul recurs ar fi fost negociată.

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa de apel reţine corect că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu recurenta-pârâtă nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, alternativa fiind de a renunţa la beneficiul respectivelor produse sau servicii.

Legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte, deci, să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În ce priveşte contractul de credit încheiat între părţi, în care clauza analizată este inclusă în condiţiile generale, se constată că este un contract de adeziune; clauza contestată nu a fost negociată direct cu consumatorul, ci a fost preformulată de către recurenta-pârâtă, ceea ce atrage, din această perspectivă, incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000. Împrejurarea că debitorii reclamanţi au acceptat clauzele contractului, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv, soluţia contrară lipsind de control efectiv actele juridice încheiate de consumatori cu profesioniştii.

Este corectă observaţia recurentei că instituirea unei clauze privind scadenţa anticipată a creditului nu este abuzivă ab initio. Sub acest aspect se reţine că nu intră clauza analizată, cuprinsă în art. 6.9. din Condiţiile generale contractuale sub incidenţa dispoziţiilor art. 40 alin. (4) lit. (b) şi (c) din O.U.G. nr. 50/2010, act normativ de protecţie a consumatorilor, nefiind aplicabile contractului încheiat anterior intrării sale în vigoare.

În opinia recurentei, clauza inserată în condiţiile generale ale contractului de credit reprezintă o aplicaţie specială a dispoziţiilor legale referitoare la pierderea beneficiului termenului de către debitor în materia contractelor (art. 1025 din C. civ. de la 1864), prezumţia de bună-credinţă fiind valabilă, argumente care nu pot fi reţinute.

Astfel, clauza care stipulează că se va putea declara scadenţa anticipată în condiţii de neplată a oricărei sume devenite exigibile sau în caz de neîndeplinire a vreunei obligaţii de către împrumutat este abuzivă în măsura în care este exprimată în termeni generali şi expune consumatorul, urmare a deciziei unilaterale a profesionistului, unei modificări majore a economiei contractului.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea din 14.03.2013 în cauza Mohamed Aziz şi hotărârea din 14 noiembrie 2013 privind cauza Banco Popular Espanol) se arată că instanţa naţională are sarcina de a verifica în special dacă posibilitatea de a declara exigibil tot împrumutul depinde de acceptarea de către consumator a unei obligaţii care prezintă un caracter esenţial în cadrul raportului contractual în cauză, dacă această posibilitate este prevăzută pentru situaţiile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata şi cu suma împrumutată, dacă dreptul naţional prevede mijloacele care să permită consumatorului supus unei asemenea clauze să remedieze efectele exigibilităţii împrumutului.

Or, clauza de la art. 6.9 din Condiţiile generale ale contractului de credit nu îndeplineşte condiţia de a fi clară şi inteligibilă şi creează un dezechilibru semnificativ prin faptul că banca putea declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligaţii de către consumatori.

În mod corect a reţinut instanţa de apel lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei analizate pentru a se putea înlătura posibilitatea stabilirii în mod unilateral şi discreţionar a momentului la care scadenţa anticipată intervine şi, mai ales, care sunt obligaţiile neexecutate care activează clauza în litigiu, în ipoteza că, "nu se respectă vreuna din clauzele şi obligaţiile din contract".

În această privinţă, este necesar a aminti că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alin. (2) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, dispoziţii care au de altfel un conţinut identic, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 69 şi 71), ci prezintă o importanţă esenţială aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 73).

Aprecierea instanţei de apel privind faptul că această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să poată fi interpretată doar în favoarea pârâtei, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica, şi ulterior, dacă activarea clauzei este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit, respectiv de a deduce care este mecanismul în funcţie de care poate interveni desfiinţarea contractului, cu efect retroactiv, este corectă.

Este real că în virtutea dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, banca are facultatea de a opta pentru declararea creditului acordat scadent anticipat şi a pretinde rambursarea creditului, însă clauza astfel cum este redactată nu conţine elemente obiective, clar expuse de la momentul încheierii convenţiei, explicitarea clauzei, astfel cum se regăseşte în întâmpinarea de la fond a recurentei nefiind regăsită şi în textul clauzei. Modul lipsit de claritate al clauzei creează un avantaj în favoarea recurentei, fără a exista un remediu pentru consumatorii aflaţi în situaţia de a li se activa clauza, fără a cunoaşte, în prealabil, situaţiile concrete care determină scadenţa anticipată, ca să-şi poată adapta conduita în raport de natura acestor situaţii, permiţând băncii să declare anticipat scadenţa.

Recurenta oferă o interpretare a clauzei care ignoră conţinutul real al acesteia şi care conferă posibilitatea de a se declara scadenţa anticipată pentru neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale, nu doar a ratelor şi dobânzilor, respectiv a obligaţiilor contractuale esenţiale, cum se susţine.

Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (Hotărârea din 14.03.2013 în cauza Mohamed Aziz C-415/11,) pentru a şti dacă dezechilibrul este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale.

Astfel, deşi pârâta beneficiază în principiu de prezumţia de bună-credinţă impusă de adagiul "bona fides praesumitur", această prezumţie a fost răsturnată prin inserarea în contract a unei clauze cu caracter neclar şi neinteligibil sub aspectul mecanismului de declanşare a scadenţei anticipate. Totodată, instanţa de apel a reţinut în mod corect că există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, întrucât modul ambiguu în care clauza este formulată este de natură să dezechilibreze drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, lăsând la discreţia băncii să stabilească care este momentul la care scadenţa anticipată a creditului intervine şi care sunt obligaţiile neexecutate pentru care aplicarea cauzei este posibilă.

Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (în cauzele conexate C-70/17 şi C-179/17) articolele 6 şi 7 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că se opun ca o clauză privind scadenţa anticipată a unui contract de împrumut ipotecar declarată abuzivă să fie menţinută în parte, prin eliminarea elementelor care o fac abuzivă, atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu modificarea conţinutului acestei clauze afectându-i substanţa.

În acest context, trebuie amintit că, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepţia cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, EU:C:2009:350, punctul 35, şi Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C-618/10, EU:C:2012:349, punctul 65).

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, neputând fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate de recurentă în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 350/2018 din 25 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2020.