Liability for undisclosed liabilities in privatization and retention of paid sums upon contract termination

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2020

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 23 iunie 2003, sub nr. x/2003, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor - Agenţia Domeniilor Statului, să se constate că obligaţia de plată a preţului, stabilită în sarcina sa prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr.x din 21 septembrie 2000, a fost deja executată.

A solicitat, de asemenea obligarea pârâtei să îi restituie suma de 43.331.082.221 RON (ROL), în temeiul art. 992 - 993 C. civ.

Prin cererea depusă la data de 24 noiembrie 2003, reclamanta şi-a micşorat câtimea obiectului celui de-al doilea capăt de cerere, la 37.237.695.879 RON.

Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa nr. 55 din 10 mai 2004, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a consilierului juridic al pârâtei, invocată de reclamantă.

A respins, de asemenea, excepţia lipsei de obiect a cererii, invocată de pârâtă.

A respins acţiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat sentinţa nr. 55/2004 şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 8 decembrie 2004, sub nr. x/2004.

În cursul soluţionării cauzei, în rejudecarea fondului, reclamanta şi-a modificat, de 2 (două) ori, cererea de chemare în judecată, la data de 22 martie 2005 şi, respectiv, 5 aprilie 2005. A solicitat, în esenţă, să se constate culpa pârâtei în întocmirea documentelor de privatizare, prin vânzarea pachetului majoritar de acţiuni, reprezentând 69,9883% din capitalul social al S.C. B. S.A., constând în neevidenţierea cuantumului real al datoriilor societăţii privatizate. A solicitat să se constate inexistenţa în cuprinsul contractului nr. x din 21 septembrie 2000 a vreunei clauze prin care pârâta vânzătoare să fie exonerată de obligaţia de garanţie pentru evicţiune iar, în subsidiar, în situaţia în care s-ar aprecia că are un atare caracter clauza cuprinsă în art. 8.9.1 din contract, să se constate nulitatea acesteia.

Prin aceeaşi cerere, a solicitat să se constate că pârâta este obligată să răspundă pentru evicţiune, conform art. 1337 raportat la art. 1313 C. civ., să fie obligată pârâta să îi achite, cu titlu de daune interese, suma de 56.205.637,563 RON, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neevidenţierea, în documentele de privatizare, a datoriilor reale ale societăţii, constând în cota aferentă datoriilor neaduse la cunoştinţa cumpărătorului la data privatizării.

Reclamanta a cerut să se constate că are o datorie către pârâtă în sumă de 29.580.886.800 RON, constând în rest de preţ neachitat şi să se constate compensarea datoriilor reciproce ale părţilor până la concurenţa celei mai mici, conform art. 1144 C. civ.. În consecinţă, a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata către reclamantă a sumei de 26.624.750.763 RON, diferenţa rămasă după compensare.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 969, art. 970, art. 977-985, art. 1073, art. 1074, art. 1084, art. 1144, art. 1313, art. 1337, art. 1339, art. 1364 din C. civ. de la 1864, art. 13 alin. (2) şi (3), art. 22 alin. (1) lit. b) şi d) din O.U.G. nr. 198/1999, art. 1.2, art. 6.3, art. 7.2 din H.G. nr. 97/2000, art. 274 C. proc. civ.

La data de 18 septembrie 2007, pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor - Agenţia Domeniilor Statului a depus cerere reconvenţională, precizată ulterior la 13 noiembrie 2007, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 6.667.069,95 Ron debit restant şi un debit consolidat în Euro de 1.332.760, reprezentând rate scadente şi neachitate din preţ, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate până la data de 30 iunie 2007.

Prin sentinţa nr. 13361 din 5 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta-reclamantă. Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulităţii clauzei cuprinse în art. 8.9.1 din contractul nr. x/2000 şi referitor la obligarea pârâtei la plata de daune interese în cuantum de 26.624.750.763 Rol (RON vechi), rezultate în urma compensării, ca nefondate. Au fost respinse toate celelalte capete de cerere din acţiunea principală, ca inadmisibile.

A fost respinsă, de asemenea, cererea reconvenţională, ca nefondată.

Împotriva sentinţei comerciale nr. 13361 din 5 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti au formulat apel ambele părţi, iar prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti au fost admise căile de atac, a fost desfiinţată sentinţa atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, iar în acest al treilea ciclu procesual, reclamanta-pârâtă şi-a modificat de două ori cererea introductivă de instanţă, la 11 aprilie 2011 şi, respectiv, la 9 mai 2017. Prin cele dintâi precizări a solicitat, în continuare, să se constate existenţa obligaţiei de garanţie pentru evicţiune a pârâtei-vânzătoare, să se constate nulitatea absolută a articolului 8.9.1 din contractul nr. x/2000 şi să fie obligată pârâta la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidenţierea datoriilor reale ale S.C. B. S.A. în documentele de privatizare, despăgubiri care, după compensarea acestora cu datoria reclamantei însăşi către pârâtă, constând în rest preţ neachitat, au fost cuantificate la 26.624. 750.763 ROL (RON vechi).

În sfârşit, cauza a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. din 1865, până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2007 al Tribunalului Bihor.

După repunerea cauzei pe rol, reclamanta-pârâtă a formulat ultima cerere de modificare a acţiunii, din 9 mai 2017, prin care, pe de o parte şi-a majorat câtimea obiectului capătului de cerere în despăgubiri la 11.885.058,16 RON (RON noi). Pe de altă parte, a formulat un nou capăt de cerere, prin care a solicitat restituirea sumei de 739.522,17 RON, achitată către pârâtă cu titlu de avans din preţul pachetului de acţiuni, cu dobânda legală aferentă, de la data plăţii şi până la restituirea efectivă a preţului.

Cu privire la acest capăt de cerere, a susţinut că, prin decizia penală nr. 575/A/2015 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2007, s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului nr. x din 21 septembrie 2000, fără a se dispune însă şi în sensul restituirii acelei părţi din preţ achitat de reclamanta-cumpărătoare.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa nr. 3289 din 26 septembrie 2017, a respins acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă A., astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

A admis în parte cererea reconvenţională, formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor - Agenţia Domeniilor Statului şi a obligat reclamanta-pârâtă să îi plătească dobânzile şi penalităţile aferente ratelor din preţ scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, 16 iulie 2007.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 21 septembrie 2000, reclamanta-pârâtă A. (A. la data încheierii contractului), în calitate de cumpărător, a încheiat cu Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în calitate de vânzător, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39.

Acest contract a fost modificat prin mai multe acte adiţionale succesive.

Potrivit art. 2.1 din contract vânzătorul vinde şi cumpărătorul cumpără, libere de orice sarcini, un număr de 1.719.819 acţiuni, cu o valoare nominală de 25.000 de RON vechi fiecare, în sumă totală de 42.995.475 de mii RON vechi, reprezentând 69,9883% din valoarea capitalului social subscris al societăţii B. S.A.

Potrivit art. 5.7, contractul va fi desfiinţat de drept fără nicio somaţie, dacă cumpărătorul nu achită două rate consecutive prevăzute la art. 5.3.

În temeiul acestei clauze contractuale, prin hotărârea nr. 20 din 16 iulie 2007 a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului s-a aprobat nota de informare şi decizie cu privire la derularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000; de asemenea, urma a se aduce la cunoştinţa Ministerului Economiei şi Finanţelor că acest contract a fost rezoluţionat.

Având în vedere această hotărâre, care nu a fost desfiinţată în niciun mod prevăzut de lege (în acest sens, tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condiţiile art. 1169 C. civ. din anul 1864, aplicabil speţei potrivit art. 5 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011, că măsura rezoluţionării contractului din cauză ar fi fost desfiinţată), a apreciat că, la data soluţionării cauzei, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 nu mai este în fiinţă, fiind rezoluţionat.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că prin sentinţa penală nr. 121 din 7 august 2015 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia penală în dosarul nr. x/2007, aşa cum a fost modificată prin decizia penală nr. 575A din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea în dosarul nr. x/2007, nu se face nicio referire la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000. În alte cuvinte, prin aceste hotărâri judecătoreşti nu s-a dispus nicio măsură cu privire la acest contract.

Relativ la cererea principală, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, următoarele:

"capetele de cerere nr. x şi 4, prin care se solicită constatarea culpei instituţiei implicate în privatizare în întocmirea documentelor de privatizare prin neevidenţierea cuantumului real al datoriilor societăţii privatizate şi, respectiv, constatarea existenţei obligaţiei de garanţie pentru evicţiune în sarcina vânzătoarei nu au o existenţă de sine-stătătoare. Ele sunt subsumate şi reprezintă motivări ale capătului de cerere nr. x, prin care se solicită obligarea pârâtei la daune interese constând în prejudiciul cauzat prin neevidenţierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societăţii. Se deduce că cererea în realizarea dreptului prin care se solicită daune este argumentată de către reclamantă atât pe considerente ale răspunderii civile delictuale, cât şi pe cele ale răspunderii civile contractuale, situaţie în care instanţa trebuia să clarifice corecta întemeiere în drept a acestei cereri. Cu privire la acest aspect, se consideră că, fiind vorba de o răspundere determinată de ipoteza neîntocmirii reale a documentelor de privatizare ale societăţii, deci despre o răspundere ce priveşte faza anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, aceasta nu de poate avea decât caracter delictual."

Relativ la primele două capete de cerere, referitoare la constatarea inexistenţei dreptului pârâtei-reclamante de a fi exonerată de obligaţia de garanţie pentru evicţiune, în executarea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000, şi la constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse la art. 8.9.1 din acelaşi contract, tribunalul le apreciază ca neîntemeiate, având în vedere - aşa cum s-a reţinut anterior - că acest contract de vânzare-cumpărare de acţiuni nu mai este în fiinţă la acest moment, fiind rezoluţionat din anul 2007. În alte cuvinte, în lipsa unui contract în fiinţă la momentul la care judecătorul se pronunţă cu privire la aceste capete de cerere, tribunalul a constatat că aceste capete de cerere nu sunt întemeiate.

A mai reţinut tribunalul că nu s-ar putea dispune constatarea nulităţii unei clauze contractuale dintr-un contract desfiinţat, deoarece pronunţarea unei nulităţi presupune - cu necesitate - un contract în vigoare (în fiinţă).

La fel, nu s-ar putea constata inexistenţa unui drept (precum inexistenţa dreptului pârâtei-reclamante de a fi exonerată de obligaţia de garanţie pentru evicţiune) al unui cocontractant, atâta timp cât contractul care lega părţile nu mai este în vigoare la momentul la care instanţa se pronunţă asupra respectivei cereri.

În ceea ce priveşte capătul de cerere, aşa cum acesta a fost precizat, referitor la obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 11.885.058,16 RON, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamanta-pârâtă, tribunalul a reţinut următoarele:

Tribunalul a analizat acest capăt de cerere numai din perspectiva instituţiei răspunderii civile delictuale, având în vedere cele statuate, cu autoritate de lucru judecată, prin decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială.

Astfel, tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 998 - 999 C. civ. din anul 1864.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile existenţei prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi prezenţa vinovăţiei, care în conformitate cu dispoziţiile art. 998 din C. civ. din anul 1864 îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei cu care s-a acţionat.

Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau intereselor acesteia.

În speţa dedusă judecăţii, fapta ilicită pe care reclamata-pârâtă o impută pârâtei-reclamante constă - în esenţă - în prezentarea unei situaţii financiare nereale a B. S.A. Aşa cum a arătat prin precizarea din data de 14 februarie 2011 a cererii de chemare în judecată, fapta ilicită constă în neevidenţierea cuantumului real al datoriilor societăţii privatizate.

Prin raportul de expertiză contabilă efectuat de expertul C. s-a constatat că au existat datorii neevidenţiate în documentele de privatizare, valoarea actualizată fiind de 11.885.058,16 RON.

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate prevederile art. 14 alin. (9) din O.U.G. nr. 88/1997, aşa cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 99/1999, prevederi la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut trimitere prin decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003 pronunţată în dosarul nr. x/2004.

Potrivit acestui text legal, la cererea potenţialului cumpărător, în condiţiile prevăzute în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, instituţia publică implicată şi societatea comercială supusă privatizării sunt obligate să asigure accesul liber la toate datele şi informaţiile privind activitatea şi situaţia patrimonială a societăţii comerciale, în scopul întocmirii de către acesta a propriului raport de expertiză asupra societăţii.

Astfel, raportat la acest text legal, tribunalul a apreciat că reclamanta-pârâtă, în calitate de potenţial cumpărător, care participa la procedura de privatizare a societăţii B. S.A., avea posibilitatea de a solicita pârâtei-reclamante accesul liber la toate datele şi informaţiile privind activitatea şi situaţia patrimonială a acestei societăţi, în scopul întocmirii de către acesta a propriului raport de expertiză asupra societăţii.

Cu toate acestea, tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condiţiile art. 1169 C. civ. din anul 1864, că a solicitat accesul la toate datele şi informaţiile privind activitatea şi situaţia patrimonială a acestei societăţi, în scopul întocmirii de către acesta a propriului raport de expertiză asupra societăţii.

Neutilizând acest beneficiu acordat de lege, reclamanta-creditoare îşi invocă propria culpă în susţinerea interesului său, încălcând - astfel - principiul potrivit căruia nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat că lipsa de diligenţă a reclamantei-pârâte o exonerează pe pârâta-reclamantă de răspunderea civilă care, altfel, îi revenea.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte condiţii necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante.

În ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 739.552,17 RON, solicitată cu titlu de restituire avans, precum şi a dobânzii legale aferente, tribunalul a reţinut următoarele:

Contrar celor susţinute de reclamanta-pârâtă, tribunalul a constatat că prin sentinţa penală nr. 121 din 7 august 2015 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia Penală în dosarul nr. x/2007, aşa cum a fost modificată prin decizia penală nr. 575A din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea în dosarul nr. x/2007, s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare datei de 29 septembrie 2000 pentru B. S.A., iar nu anterior datei de 21 septembrie 2000, cum susţine partea .

De asemenea, tribunalul a constatat că prin aceste hotărâri judecătoreşti nu s-a dispus nicio măsură cu privire la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000.

Pe cale de consecinţă, contrar celor susţinute de reclamanta-pârâtă prin cererea din data de 9 mai 2017, tribunalul a apreciat că dispoziţiile acestor hotărâri judecătoreşti nu pot constitui un temei pentru admiterea acestui capăt de cerere şi obligarea pârâtei-reclamante la restituirea sumei de 739.552,17 RON, reprezentând avans achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000.

Această sumă nu poate fi restituită nici în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, având în vedere prevederile art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, precum şi faptul că plata s-a efectuat în temeiul unui contract.

Astfel, prin decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că în cauză sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 25/2002. Astfel, s-a reţinut că prevederile art. 21 din acest act normativ sunt de aplicabilitate imediată.

Mai mult, tribunalul are în vedere şi prevederile art. 21 alin. (1)2 din O.G. nr. 25/2002, potrivit cărora prevederile alin. (1) şi (1)1 se aplică şi proceselor în curs de judecată având ca obiect desfiinţarea contractului, începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe, respectiv înainte de data de 26 iulie 2002 (data când acest text legal a fost introdus în acest act normativ prin Legea nr. 506/2002).

Făcând aplicarea principiului a fortiori, tribunalul a apreciat că prevederile alin. (1) şi (1)1 se aplică şi proceselor începute ulterior datei de intrare în vigoare a O.G. nr. 25/2002, respectiv ulterior datei de 26 iulie 2002 precum litigiul dedus judecăţii.

Ca atare, tribunalul a apreciat că trebuie să facă aplicabilitatea prevederilor art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, prevederi potrivit cărora în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară Autoritatea va reţine de la cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului, reprezentând, după caz, avans, rate, dobânzi, penalităţi achitate cu orice titlu, până la desfiinţarea acestuia.

În alte cuvinte, tribunalul a apreciat că, faţă de dispoziţiile imperative ale acestui text legal (având în vedere utilizarea verbului "va reţine"), nu se poate dispune restituirea către reclamanta-pârâtă a preţului achitat de aceasta în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000.

De asemenea, având în vedere caracterul său accesoriu, tribunalul a apreciat că şi capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale aferente sumei de 739.552,17 RON este neîntemeiat.

La fel, având în vedere caracterul său accesoriu, tribunalul a constatat că şi capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumelor reprezentând ratele scadente şi neachitate, precum şi a sumelor reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate .

În privinţa sumelor reprezentând ratele scadente şi neachitate, tribunalul a reţinut că reclamanta-pârâtă nu poate fi obligată la plata acestora, atâta timp cât - aşa cum s-a reţinut anterior - contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 nu mai este în fiinţă, fiind rezoluţionat de la data de 16 iulie 2007, aşa cum rezultă din hotărârea nr. 20 din 16 iulie 2007 a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului .

Ca atare, tribunalul a apreciat că nu mai există niciun temei contractual pentru care reclamanta-pârâtă trebuie să mai achite sumele reprezentând ratele scadente şi neachitate.

De asemenea, în privinţa acestor sume nu se poate face nici aplicarea prevederilor art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, întrucât acestea fac vorbire de sumele deja achitate de cumpărător în contul contractului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pe de altă parte, în privinţa sumelor reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate, tribunalul a reţinut următoarele:

Aşa cum s-a reţinut anterior, în cauză sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 25/2002, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 506/2002.

Potrivit art. 11 din acest act normativ, în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorităţii, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din: a) sumele reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, precum şi penalităţile datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligaţii contractuale; b) sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului; c) sumele prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.045/2001 privind recuperarea onorariilor de succes plătite consultanţilor de către Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului în cadrul Programului pentru Ajustarea Sectorului Privat (PSAL).

Având în vedere că, aşa cum s-a reţinut anterior, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 nu mai este în fiinţă, fiind rezoluţionat de la data de 16 iulie 2007, aşa cum rezultă din hotărârea nr. 20 din 16 iulie 2007 a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului, tribunalul a apreciat că în cauză sunt pe deplin incidente prevederile art. 11 lit. a) teza I din O.G. nr. 25/2002, potrivit cărora, în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorităţii, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din: a) sumele reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului.

Ca atare, tribunalul a apreciat, faţă de aceste prevederi legale, că pârâtei-reclamante i se cuvin sumele reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, respectiv 16 iulie 2007.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâta-reclamantă Ministerul Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor - Agenţia Domeniilor Statului în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A..

Pe cale de consecinţă, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă, a sumelor reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, respectiv 16 iulie 2007.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta-pârâtă A..

Prin decizia nr. 372 din 4 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut următoarele:

În ce priveşte decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, contrar susţinerilor apelantei, instanţa de apel a reţinut, referitor la capătul de cerere având ca obiect daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidenţierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societăţii, că temeiul nu poate fi decât răspunderea civilă delictuală, faţă de natura precontractuală a obligaţiei pe care reclamanta pretinde că a fost încălcată.

Această dezlegare are forţă obligatorie pentru instanţele sesizate cu rejudecarea cauzei, fiind confirmată prin respingerea recursului formulat împotriva acestei decizii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, susţinerile apelantei privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a intimatei pentru neîndeplinirea obligaţiei de a evidenţia în documentaţia de privatizare sau în evidenţele contabile a datoriilor reale ale societăţii S.C. B. S.A. nu pot fi analizate decât în măsura în care susţin îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar nu a celor ce privesc răspunderea contractuală.

Şi în privinţa celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003, în primul ciclu procesual, apelanta dă o interpretare greşită, prin omiterea unora din considerentele exprimate în cuprinsul acestei decizii. Astfel, neaplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997 intervine doar atunci când legislaţia specială aplicabilă reglementează respectiva situaţie. Acest act normativ constituie dreptul comun în ce priveşte privatizarea. În paragraful următor celui citat de către apelantă, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a ignorat, în mod greşit, prevederile art. 14 alin. (9) din O.U.G. nr. 88/1997, chiar cele despre care apelanta susţine că nu sunt aplicabile ca efect al autorităţii de lucru judecat al acestei decizii.

În al doilea rând, obiectul judecăţii în primul ciclu procesual a fost mai restrâns decât cel actual, din al treilea ciclu procesual. În consecinţă, era necesar ca tribunalul să efectueze o analiză mai largă decât cea care a făcut obiectul recursului prin decizia menţionată mai sus.

În ce priveşte invocarea excepţiei de neexecutare a contractului şi declararea rezoluţiunii sau rezilierii contractului, acestea reprezintă două efecte specifice ale contractelor sinalagmatice, rezultând din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor contractuale ce revin părţilor.

Apelanta a susţinut că atât timp cât a invocat excepţia de neexecutare a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat între părţi, nu i se putea pretinde executarea propriilor obligaţii conform contractului, respectiv plata ratelor preţului la scadenţele stabilite, şi nici să intervină rezoluţiunea contractului pe acest temei în baza pactului comisoriu inserat în contract.

Curtea a constatat că excepţia de neexecutare a contractului are ca efect suspendarea executării obligaţiilor ce revin părţii care o invocă, fără intervenţia instanţei, dar numai în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile pentru invocarea acesteia, respectiv ca: obligaţiile reciproce să îşi aibă temeiul într-un contract sinalagmatic, din partea cocontractantului să existe o neexecutare suficient de importantă, neexecutarea să nu se datoreze celui ce invocă excepţia, iar părţile să nu fi renunţat la simultaneitatea executării obligaţiilor.

Apelanta şi-a întemeiat excepţia pe neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei de neevidenţiere în documentaţia de privatizare a cuantumului real al datoriilor societăţii.

Astfel cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009, obligaţia asumată în acest sens de către autoritatea implicată în privatizare este prealabilă încheierii contractului, ea neconstituind un efect al acestuia.

Prin urmare, această obligaţie nu derivă din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, nu există interdependenţă între aceasta şi obligaţia de plată a preţului şi, deci, nu poate justifica invocarea excepţiei de neexecutare.

În privinţa conduitei contractuale a apelantei, reprezentată prin preşedinte D., Curtea a apreciat relevante considerentele reţinute de Curtea de Apel Oradea în decizia penală nr. 575 din 21 septembrie 2015, care se bucură, de asemenea, de puterea lucrului judecat.

Un prim aspect reţinut de instanţa penală la fila x, alineatul al doilea, din decizie constă în faptul că majoritatea datoriilor S.C. CODLEA S.A., constatate prin nota nr. x din 25 februarie 2003 şi neevidenţiate în documentaţia de privatizare, erau ulterioare datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni şi că nu au fost cunoscute de vânzător.

Acest aspect rezultă şi din conţinutul notei de verificare . De asemenea, şi expertul C. concluzionează în suplimentul la raportul de expertiză, faptul că diferenţele de datorii au fost reţinute în baza proceselor-verbale de control încheiate după data de 23 octombrie 2000.

Prin urmare, în condiţiile în care: documentaţia de privatizare a fost întocmită de un expert independent, instituţia implicată în privatizare nu a cunoscut că datoriile societăţii sunt mai mari decât cele evidenţiate în raportul de evaluare, iar apelanta, în calitate de cumpărător, nu a solicitat efectuarea unor verificări suplimentare anterior încheierii contractului, Curtea nu a putut reţine nici cea mai uşoară culpă în sarcina Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, în calitate de vânzător al acţiunilor, în modul de îndeplinire a obligaţiei de informare corectă a cumpărătorului.

Împrejurarea că reprezentanţii intimatei au recunoscut ulterior, în cursul executării contractului, existenţa datoriilor nu are semnificaţia unei recunoaşteri retroactive, a unei culpe la momentul întocmirii documentaţiei, ci are la bază nota nr. x din 25 februarie 2003.

Raportat la concluzia de mai sus, Curtea a constatat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimatei, lipsind una din condiţiile necesare prevăzute la art. 998 şi art. 999 C. civ. din 1864, respectiv vinovăţia.

De asemenea, la fila x, primul şi penultimul alineat, din aceeaşi decizie penală, instanţa a reţinut că nu a fost în intenţia A. respectarea obligaţiilor contractuale de a achita diferenţa de 80% din preţul de vânzare a acţiunilor şi de a realiza investiţiile asumate şi că reprezentantul acesteia a indus în eroare reprezentanţii legali ai MAPP şi ADS pe parcursul executării contractului cu privire la îndeplinirea obligaţiilor contractuale, urmărind, în realitate, însuşirea unei părţi din activele societăţii privatizate.

Raportat la aceste considerente reţinute de instanţa penală, coroborat cu faptul că apelanta nu a achitat ratele de preţ la datele scadente, precum şi cu faptul că excepţia de neexecutare a contractului este nefondată, Curtea a apreciat că, în mod legitim, intimata a uzat de dispoziţiile art. 5.7 din contractul de privatizare, care instituie un pact comisoriu de ultim grad în situaţia în care cumpărătorul nu achită două rate consecutive.

În această privinţă a mai reţinut că afirmaţiile primei instanţe în sensul că apelanta trebuia să atace pe o altă cale, nespecificată, decizia de desfiinţare a contractului, sunt neîntemeiate, căci nici contractul şi nici legea nu impun urmarea unei astfel de conduite.

În condiţiile în care, hotărârea a intervenit la data de 16 iulie 2007, deci în cursul procesului în care se pune în discuţie modul de executare a contractului, era important să se stabilească dacă această hotărâre a condus sau nu la rezoluţiunea acestuia, aspect cu privire la care instanţa de apel s-a şi pronunţat mai sus.

Contrar susţinerilor apelantei, procedând în aceeaşi manieră, prima instanţă nu a încălcat principiul disponibilităţii, pronunţându-se pe o chestiune incidentală invocată în cauză pe cale de apărare, iar nu prin dispozitiv în afara celor solicitate prin cererile părţilor. Mai mult de atât, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, în baza rolului activ în procesul civil, judecătorul este în drept să pună în discuţia părţilor orice aspecte de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

În concluzie, în cauză a intervenit rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, astfel cum a reţinut prima instanţă, criticile apelantei fiind nefondate şi în această privinţă.

În ce priveşte inaplicabilitatea Legii nr. 25/2002 în privinţa efectelor desfiinţării contractului, apelanta nu argumentează în nici un fel această afirmaţie, în condiţiile în care prima instanţă a arătat motivele pentru care art. 21 alin. (1)2 se aplică în cauză. Prin urmare, nici această critică nu poate fi reţinută.

Apelanta afirmă, fără să probeze, că intimata a încasat sumele solicitate prin cererea reconvenţională în temeiul hotărârii penale, fără însă să dovedească această susţinere cu înscrisuri din care să rezulte plata acestor sume.

Pentru aceste motive şi constatând că a răspuns tuturor criticilor formulate, Curtea a menţinut sentinţa apelată, respingând apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 372 din 4 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, în termen legal a declarat recurs reclamanta-pârâtă A. Ţuglui, înregistrat la data de 24 mai 2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, recurenta a susţinut, pe de o parte, că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, că în mod greşit s-a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea.

În ce priveşte decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta arată că aceasta a statuat, cu putere de lucru judecat, că nu poate fi reţinută asumarea riscului contractual de către cumpărător prin neexercitarea unui control propriu asupra documentaţiilor întocmite cu ocazia privatizării şi că nu pot fi reţinute nici prevederile O.G. nr. 88/1997 în sensul că potenţialul cumpărător putea cere garanţii speciale şi inserarea unor clauze suplimentare în ipoteza constatării unor informaţii incorecte, precum şi faptul că instituţia implicată în privatizare nu este exonerată de răspundere.

Or, concluziile instanţei de apel, potrivit cărora nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale contravin statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia susarătată.

Referitor la greşita reţinere a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575/2015 a Curţii de Apel Oradea, a subliniat că instanţa de apel a constatat, pe baza celor statuate în hotărârea penală, că majoritatea datoriilor neevidenţiate în documentaţia de privatizare erau ulterioare datei încheierii contractului şi că reclamanta nu a intenţionat să respecte obligaţiile contractuale (plata a 80% din preţ şi realizarea investiţiilor).

Or, instanţa penală nu a avut în vedere chestiunile juridice cu care a fost învestită instanţa în cauza de faţă, respectiv modul de derulare a contractului nr. x/2000 prin raportare la ascunderea datoriilor reale ale societăţii. Hotărârea penală a avut în vedere o altă situaţie de fapt decât cea care rezultă din probele administrate în cauza de faţă, iar persoana juridică reclamantă nu se identifică cu persoana fizică D..

Recurenta a mai relevat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Astfel, deşi reţine puterea de lucru judecat a deciziei penale, precum şi faptul că a intervenit rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, în temeiul pactului comisoriu de ultim grad, totuşi nu dispune repunerea în situaţia anterioară a ambelor părţi, în sensul de a-i fi restituit reclamantei avansul din preţul plătit. Totodată, instanţa omite a constata că pârâta beneficiază de o dublă reparaţie, de vreme ce prin hotărârea penală s-a dispus deja repararea prejudiciului cauzat intimatei.

Cât priveşte criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele:

În mod greşit s-a apreciat că temeiul răspunderii pârâtei, în speţă, nu poate fi decât răspunderea civilă delictuală. Astfel, prin decizia atacată s-a reţinut că o instanţă anterioară ar fi statuat, cu putere de lucru judecat, că cererea de obligare a pârâtei la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidenţierea datoriilor reale ale societăţii în documentele de privatizare nu se poate întemeia decât pe răspunderea civilă delictuală. Or, ulterior pronunţării deciziei nr. 371/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a invocat şi răspunderea contractuală.

Aşa fiind, instanţa de apel a omis a analiza incidenţa prevederilor art. 1336, respectiv art. 1352 C. civ. din 1864, deşi erau pe deplin întrunite condiţiile atragerii răspunderii vânzătorului pentru garanţia legală pentru viciile ascunse ale bunului vândut, prin raportare la dispoziţiile art. 7.2.2, art. 7.4.1 din contractul încheiat de părţi. În continuare, recurenta aduce argumente în sprijinul opiniei că obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse există şi atunci când obiectul contractului de vânzare-cumpărare constă în bunuri incorporale, cum sunt acţiunile.

În sfârşit, chiar şi în situaţia în care s-ar considera că temeiul răspunderii pârâtei-intimate ar fi unul delictual, totuşi instanţa de apel a ignorat prevederile art. 22 alin. (1) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 198/1999 şi art. 13 alin. b din O.U.G. nr. 198/1999. Astfel, chiar dacă pârâta a angajat un expert pentru întocmirea dosarului de privatizare, avea obligaţia de a se asigura că actele puse la dispoziţia expertului sunt actuale. Ca atare, consideră că, cu ignorarea probelor administrate nu s-a reţinut vinovăţia pârâtei, cel puţin sub forma gravei neglijenţe. Recurenta a evocat aspecte rezultate din raportul de expertiză contabilă, din nota nr. x/2008 întocmită de ADS şi considerentele pentru care aspectele de fapt reţinute în hotărârea penală nu au relevanţă în cauză.

Recurenta a criticat şi soluţia instanţei de apel, referitoare la inexistenţa condiţiilor prevăzute de lege pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului.

Or, contrar celor reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora evidenţierea datoriilor reale ale societăţii era o obligaţie prealabilă încheierii contractului, reclamanta a invocat această excepţie în considerarea faptului că i-a fost transmis dreptul de proprietate asupra unor acţiuni afectate de vicii ascunse, respectiv al dobândirii unor părţi de interes într-o societate cu datorii mai mari decât cele la care se putea aştepta cumpărătorul.

Mai mult, nu se putea reţine în sarcina cumpărătorului vreo culpă în neexecutarea obligaţiei de plată a preţului, de vreme ce a invocat excepţia de neexecutare tocmai în virtutea datoriilor ascunse ale societăţii. Recurenta a relevat modul de derulare a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, respectiv încheierea a 3 acte adiţionale la acesta, prin care i s-a aprobat prelungirea termenelor de plată a ratelor scadente din preţ, tocmai în considerarea neevidenţierii datoriilor reale ale societăţii privatizate.

În sfârşit, recurenta a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că a intervenit rezoluţiunea contractului, în temeiul pactului comisoriu de grad IV, de vreme ce excepţia de neexecutare fusese invocată de către cumpărător cu 3 ani anterior adoptării de către ADS a hotărârii nr. 66 din 26 februarie 2003.

În concluzie, recurenta a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea spre rejudecare instanţei de apel şi, în subsidiar, modificarea acestei decizii, în sensul admiterii apelului reclamantei-pârâte şi, în consecinţă, a admiterii cererii principale şi a respingerii cererii reconvenţionale.

Prin întâmpinare, intimata Agenţia Domeniilor Statului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia instanţei de apel este legală. A susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată nu încalcă dezlegările date în hotărâri anterioare, că cele statuate prin decizia penală nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea vizează aspecte litigioase în strânsă legătură cu cele deduse judecăţii în prezenta cauză, respectiv conduita contractuală a reclamantei, manifestată prin reprezentantul său legal la data derulării evenimentelor.

În sfârşit, a susţinut că decizia pronunţată în apel nu cuprinde motive contradictorii şi că nu au fost greşit aplicate norme de drept material.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile referitoare la încălcarea puterii de lucru a deciziei nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la greşita reţinere a incidenţei puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu pot fi primite.

În ce priveşte decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în prezenta cauză, într-un ciclu procesual anterior, ceea ce se impută deciziei recurate este, în realitate, pretinsa încălcare a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, în sensul că problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de apel, în rejudecare.

Însă, aşa cum corect a statuat şi instanţa de apel, prin decizia susarătată, nu s-a reţinut temeinicia sau netemeinicia cererii reclamantei, de obligare a pârâtei la repararea prejudiciului cauzat prin neevidenţierea, în documentele de privatizare, a tuturor datoriilor societăţii al cărei pachet majoritar de acţiuni urma a fi vândut. În mod asemănător, nu s-a reţinut nici natura răspunderii pârâtei, ca instituţie implicată în privatizare şi vânzător în cadrul contractului de vânzare-cumpărare. Singurele chestiuni de drept dezlegate de către instanţa de recurs au vizat împrejurarea că procedura de privatizare a societăţilor agricole este supusă prevederilor unei legi speciale, anume Legea nr. 99/1999 şi, numai în măsura în care legea specială nu cuprinde o dispoziţie derogatorie, se aplică dreptul comun în materie, respectiv O.G. nr. 88/1997. De asemenea, decizia invocată recomanda necesitatea efectuării unei expertize contabile pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt, probă, de altfel, administrată de instanţa de fond.

Din această perspectivă, criticile formulate prin cererea de recurs nu relevă modalitatea în care instanţa de apel a încălcat cele statuate prin decizia nr. 3230/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cât priveşte greşita reţinere a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea, se impune a face mai multe precizări. În primul rând, decizia atacată în cauza de faţă nu face aplicarea nici a aspectului negativ al autorităţii de lucru judecat, ca excepţie procesuală de fond, peremptorie şi absolută, prevăzută de art. 166 C. proc. civ. din 1865, raportat la art. 1201 C. civ. din 1864 şi nici a acelor prevederi ale C. proc. pen., care instituie autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare, în ce priveşte existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, asupra cauzei civile în care se soluţionează latura civilă (aspectele civile ale faptei ce constituie infracţiune).

În realitate, dosarul penal finalizat prin decizia evocată a avut ca obiect, printre altele, săvârşirea de către reprezentantul legal al reclamantei a unei infracţiuni de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în sensul inducerii în eroare a reprezentanţilor pârâtei, cu prilejul adjudecării licitaţiei şi încheierii contractului de privatizare a S.C. B. S.A., precum şi pe parcursul executării acestuia, prin promisiunea de achitare a preţului acţiunilor, a datoriilor societăţii, precum şi de realizare a unor investiţii din surse proprii şi prezentarea unor situaţii care atestau, în mod nereal, că acţiunile ar fi fost achitate şi investiţiile realizate. De asemenea, aceeaşi persoană a fost judecată şi pentru săvârşirea infracţiunilor de bancrută frauduloasă, în sensul că, în calitate de reprezentant al reclamantei şi prevalându-se de statutul de acţionar majoritar, ar fi determinat înregistrarea de datorii nereale în evidenţele S.C. B. S.A. şi, şi-ar fi însuşit activele acestei societăţi, fraudând creditorii sociali. În ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, în cursul procesului s-a prescris răspunderea penală, astfel că instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, iar pentru săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, reprezentantul legal de la acea epocă al recurentei a fost condamnat definitiv.

Ceea ce este important de reţinut este însă faptul că, în cursul soluţionării cauzei penale, inculpata a formulat apărări referitoare la pretinsa neevidenţiere, în documentele de privatizare, a datoriilor reale ale societăţii, iar instanţa penală a verificat aceste apărări. De altfel, pentru a înlătura această apărare a inculpatei, instanţa penală face trimitere chiar la conţinutul raportului de expertiză contabilă instrumentat în cauza civilă de faţă, arătând că din acest mijloc de probă rezultă că majoritatea datoriilor societăţii, pretins neevidenţiate la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, rezultă din procese-verbale încheiate ulterior datei de 30 septembrie 2000 .

Aşadar, instanţa de apel a evocat, în cuprinsul deciziei atacate, elemente de fapt comune celor două cauze (civilă şi penală), stabilite pe baza mijloacelor de probă administrate, în realitate, în dosarul de faţă. Evocarea unor împrejurări de fapt comune celor două cauze este firească din moment ce ambele au vizat, din perspectivă diferită, atât comportamentul părţilor din perioada precontractuală, cât şi modul de derulare a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, sub aspectul îndeplinirii sau neîndeplinirii obligaţiilor asumate de părţi. Însă, contrar celor susţinute de recurentă, decizia atacată nu se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a deciziei penale, în sensul de mijloc de probă, ca prezumţie legală absolută şi irefragrabilă, prevăzută de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864, astfel că această critică este vădit nefondată.

Cât priveşte criticile subsumate de parte motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constată că nici acestea nu pot fi primite. Sub un prim aspect, nu există nicio contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Aspectele învederate de recurentă, în sensul că constatarea rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, ca urmare a intervenirii pactului comisoriu de ultim grad, ar fi trebuit să conducă la admiterea capătului de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară şi la restituirea avansului din preţ, nu reprezintă o veritabilă critică referitoare la considerente contradictorii ci, eventual, la greşita aplicare a normelor de drept material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În mod asemănător, nici critica referitoare la acordarea unei duble reparaţii pârâtei-reclamante prin admiterea cererii reconvenţionale, în condiţiile în care acesteia i s-au acordat despăgubiri şi prin decizia penală nr. 575/2015 nu poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci, eventual, celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După recalificarea acestor critici, instanţa de recurs constată că, prin decizia atacată s-a reţinut că legea specială, respectiv art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 instituie o excepţie de la dreptul comun, potrivit căruia, în cazul desfiinţării unei convenţii, prin rezoluţiune sau altă modalitate prevăzută de lege, părţile sunt obligate să restituie prestaţiile primite în temeiul actului juridic desfiinţat. Conform acestei norme de excepţie, în cazul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, autoritatea implicată în procedura de privatizare reţine de la cumpărător toate sumele achitate în temeiul convenţiei, inclusiv, ca în prezenta speţă, avansul din preţ. Or, recurenta nu formulează nicio critică din care să rezulte motivele pentru care apreciază acest text de lege ca fiind inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Cât priveşte dubla reparaţie a prejudiciului cauzat pârâtei, reţine, aşa cum s-a mai arătat anterior, că prin hotărârea penală a fost lăsată nesoluţionată latura civilă, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de înşelăciune. Aşadar, pârâtei din prezenta cauză nu i-au fost acordate daune-interese prin nicio altă hotărâre. În realitate, prin hotărârea penală au fost desdăunaţi doar creditorii S.C. B. S.A., constituiţi părţi civile pentru repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, nu şi pârâta din prezenta cauză, parte vătămată în raport cu infracţiunea de înşelăciune în convenţii.

Referitor la criticile de nelegalitate întemeiate de recurentă pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că nici acestea nu pot fi primite.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut drept cauză a cererii de despăgubire doar răspunderea civilă delictuală. Soluţia instanţei de apel s-ar fi întemeiat pe puterea de lucru judecat a unei decizii pronunţate în al doilea ciclu procesual (decizia nr. 372 din 4 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti), dar cu ignorarea împrejurării că, ulterior pronunţării acelei hotărâri, reclamanta şi-a modificat acţiunea. În concret, a înţeles să îşi întemeieze pretenţiile şi pe răspunderea civilă contractuală, invocând garanţia pentru vicii ascunse ce incumbă vânzătorului, în temeiul art. 1336 şi art. 1352 C. civ. din 1864.

Instanţa constată că aceste susţineri ale recurentei, pe lângă faptul că nu reprezintă veritabile critici relative la aplicarea greşită a normelor de drept material, susceptibile a fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ignoră practic conţinutul real al actelor de procedură întocmite în prezenta cauză.

În concret, încă din al doilea ciclu procesual, respectiv prin cererile depuse la 22 martie 2005 şi 5 aprilie 2005, reclamanta şi-a fundamentat capătul de cerere în despăgubiri atât pe răspunderea civilă delictuală cât şi pe răspunderea civilă contractuală, respectiv răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa a statuat, în adevăr, cu putere de lucru judecat, că, funcţie de temeiurile de fapt ale cererii şi normele de drept invocate, nu ar putea fi reţinută decât instituţia juridică a răspunderii civile delictuale.

În al treilea ciclu procesual, deşi reclamanta şi-a modificat, în două rânduri, cererea de chemare în judecată (la 11 aprilie 2011 şi 9 mai 2017), a menţinut acelaşi temei dual al capătului de cerere în despăgubiri, atât răspunderea civilă delictuală, cât şi răspunderea contractuală, fundamentată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Aşadar, în rejudecare, în al treilea ciclu procesual, instanţele erau pe deplin obligate să respecte chestiunile de drept dezlegate prin decizia de trimitere anterioară.

Cât priveşte angajarea răspunderii vânzătorului pachetului majoritar de acţiuni pentru viciile ascunse ale bunurilor incorporale înstrăinate reclamantei, întemeiată pe art. 1336 şi art. 1352 C. civ. din 1864, cerere asupra căreia instanţa de apel ar fi omis a se pronunţa, constată următoarele:

Deşi cauza de faţă a parcurs mai multe etape procesuale, pe parcursul cărora reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, niciodată aceasta nu a solicitat, în primă instanţă, angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pe temeiul garanţiei legale pentru vicii ascunse ale bunului vândut, ci doar răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

Abia prin apelul soluţionat prin decizia nr. 372 din 4 martie 2019, ce face obiectul recursului de faţă, reclamanta a făcut trimitere, în mod echivoc, la răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, instituţie juridică pe care o dezvoltă, ulterior, în prezenta cale de atac.

În acest context, reţine că instanţa de apel, neluând în dezbatere aceste aspecte, a făcut o corectă aplicare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum). Astfel, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Aşadar, nu este permisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în apel, astfel că instanţa de prim control judiciar în mod corect nu a luat în dezbatere viciul acţiunilor vândute, constând în situaţia precară a societăţii.

Referitor la greşita aplicare a normelor de drept material în legătură cu antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, constată că recurenta se limitează să evoce prevederile art. 22 alin. (1) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 198/1999 şi art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ. Aceste texte de lege reglementează obligaţia instituţiei implicate în privatizarea societăţilor agricole de a întocmi dosarul de prezentare sau raportul de evaluare, iar recurenta nu arată, în concret, modalitatea în care aceste norme de drept material au fost ignorate sau greşit aplicate de instanţa de apel.

În realitate, recurenta solicită reinterpretarea materialului probator administrat, evocând conţinutul raportului de expertiză contabilă, documentele pe baza cărora s-a întocmit dosarul de privatizare, note de constatare întocmite ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare ş.a.m.d.. Pe baza reevaluării probatoriului, recurenta tinde la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, solicitare incompatibilă cu natura căii de atac a recursului, limitată doar la aspecte de legalitate.

Cât priveşte criticile relative la soluţia dată excepţiei de neexecutare a contractului, reţine că şi acestea sunt vădit nefondate.

Astfel, susţinerea că excepţia de neexecutare s-ar fi întemeiat şi pe faptul că bunurile ce i-au fost înstrăinate erau afectate de vicii ascunse nu va fi analizată, fiind o susţinere nouă, făcută pentru prima dată în recursul de faţă, pentru considerentele expuse anterior ce nu vor fi reluate.

În rest, toate celelalte susţineri reprezintă opinii ale recurentei asupra situaţiei de fapt pretins greşit reţinută de instanţele anterioare, la lipsa sa de culpă în neexecutarea contractului ş.a.m.d.. Or, din nici una din aceste susţineri nu rezultă că instanţa de apel ar fi aplicat greşit normele de drept material, reţinând că, pentru invocarea excepţiei de neexecutare şi suspendarea executării propriei obligaţii de către cumpărător, trebuie să existe o neexecutare suficient de importantă a unei obligaţii contractuale reciproce şi interdependente a celeilalte părţi contractante. În esenţă, pârâta-intimată şi-a executat cea mai importantă obligaţie care îi revenea, aceea de a transmite reclamantei dreptul de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni deţinut la emitentul S.C. B. S.A., în vreme ce recurenta, deşi a deţinut calitatea de acţionar majoritar al societăţii privatizate în perioada 2000-2007 şi a uzat de prerogativele conferite de această calitate, nu şi-a executat obligaţia corelativă, de a achita nicio sumă din restul de preţ rămas neachitat, de 80%. Mai mult, prin prezenta acţiune îşi cuantifică prejudiciul pretins cauzat prin neevidenţierea, în documentele de privatizare, a tuturor datoriilor societăţii, chiar la nivelul acestor datorii şi solicită, într-o primă etapă procesuală, compensarea acestora cu propriul debit, constând în preţ, creând o nepermisă confuzie între obligaţiile sociale, garantate doar cu patrimoniul social şi obligaţiile acţionarului însuşi, decurgând din contractul de vânzare-cumpărare în litigiu.

În sfârşit, criticile referitoare la greşita statuare a instanţei de apel asupra rezoluţiunii contractului nr. x/2000, ca urmare a intervenirii pactului comisoriu de grad IV, nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie. În esenţă, recurenta solicită ca, urmare a reevaluării probatoriului, să se stabilească că reclamanta a fost îndrituită să invoce excepţia de neexecutare a contractului şi, pe cale de consecinţă, să suspende executarea obligaţiei de plată a preţului. Or, fără a mai reveni asupra celor anterior arătate, se impune a reaminti că recursul este o cale de atac în reformare, nedevolutivă, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 372 din 4 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 februarie 2020.