RCA insurance liability for failure to notify refusal within three months and equitable assessment of moral damages

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11.02.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a despăgubirilor civile, a penalităţilor legale de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, după cum urmează, despăgubiri:

1.1. Cu titlu de daune morale, în cuantum de 75.000 EUR, în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii.

1.2. Despăgubiri cu titlu de daune materiale, în valoare totală de 43.499,31 RON, reprezentând cheltuieli medicale în valoare de 39.755,31 şi echivalentul câştigului din muncă în valoare de 3.194 RON, cheltuieli evaluare psihologică de 550 RON.

2. Penalizarea de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere, aplicată tuturor despăgubirilor solicitate cu titlu de daune materiale şi morale, începând cu data de 05.02.2016 (prima zi după comunicarea răspunsului nemotivat la cererea de despăgubire din data de 04.02.2016) şi până la plata efectivă a acestor despăgubiri, aşa cum prevede art. 37 raportat la art. 36 alin. (1) şi (2) din Ordinul CSA 14/2011.

3. Cheltuieli de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze, în temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ., republicat, coroborat cu dispoziţiile legii speciale cuprinse în art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi ale art. 26 alin. (1) lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 26 din 12 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. şi intervenientul forţat C. .

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 45.000 Euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale şi suma de 43.499,31 RON, reprezentând prejudiciul material produs în urma evenimentului rutier, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aferente debitelor principale, începând cu data de 5 februarie 2016 şi până la plata efectivă a acestor despăgubiri.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.553,59 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 440 din 11 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civila, s-au admis cererile de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 26 din 12 ianuarie 2017, în sensul că a dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul ca prenumele reclamantei este D. şi nu E., precum şi eroarea materială inserată în penultimul paragraf al filei 20 din sentinţa, fiind greşit dactilografiat "capătul de cerere prin care s-a solicitat de către reclamanta plata penalităţilor de întârziere este apreciat de către tribunal ca nefondat", în loc de " ... este apreciat de către tribunal ca fondat".

A respins cererea de completare a sentinţei civile nr. 26 din 12 ianuarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva sentinţei nr. 26/2017 a declarat apel reclamanta A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei şi anume, cu privire, la:

I. Capătului de cerere nr. x, prin care a solicitat ca instanţa să constate că pârâta a încălcat obligaţiile prevăzute la art. 36 alin. (1) din ordinul CSA 14/2011 şi să o oblige la plata despăgubirilor potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, prin aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA 14/2011.

II. Capătul de cerere subsidiar privind acordarea despăgubirilor morale ca urmare a probatoriului administrat în cauză prin care sunt dovedite elementele răspunderii civile delictuale

III. În cazul în care cererea de lămurire a dispozitivului va fi soluţionată în sensul respingerii capătului de cerere privind penalităţile, se formulează apel şi cu privire la acest capăt de cerere.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1435 din 5 iulie 2018 a respins apelurile reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 26 din 12 ianuarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a sentinţei civile nr. 440/11.01.2018.1907, ca nefondate.

A admis apelul pârâtei Societatea B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 26 din 12 ianuarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C..

A schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că, pe fond a obligat pârâta la plata sumei de 25.000 Euro, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul BNR, cu titlu de daune morale, la plata sumei de 42.399,31 RON despăgubiri materiale, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere aferente debitelor, începând cu a 11-a zi de la data pronunţării prezentei decizii.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva deciziei nr. 1435 din 5 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă recurenta-reclamantă Bucoveanu Brânzoiu D. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă prezintă argumentele sale privind admisibilitatea prezentei căi de atac, având în vedere decizia nr. 369 din 30 mai 2017 pronunţată de Curtea Constituţională.

În continuare, precizează că, criticile din prezentul recurs se referă numai la soluţia pronunţată cu privire la apelurile formulate de reclamantă şi de pârâtă împotriva sentinţei nr. 26/2017.

O primă critică adusă deciziei recurată se referă la soluţia nelegală dată capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune materiale şi morale în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire, ca urmare a faptului că pârâta nu a notificat reclamantei respingerea motivată a pretenţiilor de despăgubire în termenul legal de 3 luni, prin aplicarea prevederilor imperative ale art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA 14/2011.

Pe de o parte, instanţa se raportează în motivarea acestui capăt de cerere la alte dispoziţii legale decât cele invocate de reclamantă, fiind adăugate şi argumente contradictorii.

Instanţa de apel trebuia să se pronunţe cu privire la următoarea problemă de drept, şi anume, asigurătorul sesizat cu o cerere de despăgubire pe cale amiabilă este obligat legal ca în termen de maxim 3 luni să formuleze o ofertă de despăgubire sau să dea un răspuns motivat de respingere a pretenţiilor. Dacă în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul nu a notificat respingerea pretenţiilor de despăgubire, asigurătorul este obligat la plata despăgubirii potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire şi ulterior solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum dispune art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA 14/2011.

Pentru a stabili despăgubirea la care este obligat asigurătorul, art. 36 alin. (2) trebuie coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA 14/2011.

În condiţiile în care pârâta nu a notificat reclamantei motivele respingerii parţiale a pretenţiilor de despăgubire, reclamanta a solicitat instanţei să constate că asigurătorul este obligat ope legis la plata despăgubirilor conform pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire.

Soluţia de respingere a acestui capăt de cerere este nelegală şi din perspectiva faptului că este dată numai cu privire la daune morale, deşi petitul cuprindea şi daune materiale, în acest sens hotărârea nefiind motivată.

În consecinţă, sub acest aspect, hotărârea nu cuprinde apărările părţilor, probele administrate, normele juridice aplicate şi nici înlăturarea unor probe invocate în susţinerea cererilor.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi a fost dată cu încălcarea normelor de drept material în privinţa cuantumului daunelor morale.

Instanţa de apel nu a analizat întregul probatoriul administrat în cauză, cu consecinţa minimizării prejudiciului, iar din această perspectivă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În sprijinul cuantificării prejudiciului, recurenta-reclamantă face trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că aprecierea instanţei nu este una subiectivă, ci ea trebuie să se bazeze pe probe şi să aplice criteriile de evaluare a daunelor morale la situaţia de fapt concretă în cauză.

Instanţa de apel nu a ajuns să stabilească prejudiciul real suferit de reclamantă şi nu l-a evaluat corespunzător, iar despăgubirea acordată nu este proporţională cu prejudiciul real şi efectiv suferit şi nu reprezintă o reparaţie integrală a prejudiciului.

Se mai arată că dreptul material aplicabil impune un sistem de referinţă obiectiv în stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale, respectiv art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Nemotivarea diminuării daunelor morale contravine prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Sub al treilea aspect, recurenta reclamantă susţine că şi soluţia de diminuare a daunelor materiale pentru suma de 900 RON este dată cu încălcarea normelor de drept material. Dovada plăţii se regăseşte în copie pe aceeaşi pagină cu factura nr. x/2014.

Soluţia dată acestui capăt de cerere este dată cu încălcarea normei de drept material cuprinse în art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevede că despăgubirile acordate de asigurătorul RCA includ eventuale cheltuieli prilejuite de accident.

Soluţia de modificare a hotărârii primei instanţe prin acordarea penalităţilor legale de întârziere de 0,2% pe zi începând cu a 11-a zi de la data pronunţării deciziei din apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Se arată că soluţia dată acestui capăt de cerere este nelegală sub aspectul lipsei motivării şi sub aspectul încălcării grave şi aplicării greşite a normelor de drept material.

Instanţa de apel nu a stabilit situaţia de fapt reală rezultată din administrarea probelor şi nu a analizat probele administrate cu privire la acest capăt de cerere.

Sancţiunea pentru neîndeplinirea, îndeplinirea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor de către asigurator este reglementată prin art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011. În cazul de faţă, se susţine că art. 36 alin. (5) teza a 2-a din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu este incident. În prezenta cauză, este incidentă ipoteza în care reclamanta a uzat de procedura amiabilă a cererii de despăgubire, iar pârâta nu a notificat reclamantei motivele pentru care nu a aprobat în totalitate pretenţiile de despăgubire, respectiv a diminuat nejustificat despăgubirea, îndeplinindu-şi în mod defectuos obligaţiile legale, devenind incidente dispoziţiile art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 14 martie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 21 martie 2019.

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1435 din 5 iulie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 6 februarie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care, recurenta susţine că în speţă hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) coroborat cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Din analiza Ordinului CSA nr. 14/2011, se constată că art. 26 alin (1) face parte din Capitolul II - Riscurile acoperite şi excluderile, iar art. 36 (1) din Capitolul V - Despăgubirea, iar aplicarea greşită a acestora, în opinia recurentei, vizează faptul că asigurătorul trebuie să achite întreaga sumă solicitată prin cererea de despăgubire, având în vedere că poliţa RCA (potrivit art. 26) acoperă şi despăgubiri pentru vătămări corporale.

Această critică a recurentei nu poate fi primită, iar acest motiv de nelegalitate nu poate fi reţinut, întrucât pe parcursul cercetării judecătoreşti, B. S.A. a răspuns solicitării de despăgubire în interiorul termenului de 3 luni, conform art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA, înaintând astfel, o ofertă de despăgubire justificată în raport cu dispoziţiile art. 49 din Ordinul CSA.

Art. 36 alin. (2) prevede că "dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat ta plata despăgubirii".

În acest sens, se reţine că în termenul de 3 luni de la data avizării, asigurătorul B. S.A. a notificat recurentei oferta de despăgubire pentru prejudiciile suferite, în raport cu dispoziţiile art. 49 din Ordinul CSA, unde sunt prevăzute despăgubirile care se acordă cu titlu de daune materiale şi despăgubirile cu titlu de daune morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Aşadar, nu poate fi reţinut un motiv de nelegalitate vizând aplicarea greşită a normelor de drept privind dispoziţiile art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în condiţiile în care, în termenul de 3 luni de la data avizării, asigurătorul B. S.A. a notificat recurentei oferta de despăgubire pentru prejudiciile suferite, aceasta neacceptând oferta de despăgubire în mod amiabil, astfel că au fost achitate despăgubirile, la care au fost obligaţi prin decizia Curţii de Apel Bucureşti, în data de 17 iulie 2018, iar din această perspectivă soluţia instanţei de apel se apreciază a fi temeinică şi legală.

Totodată, trebuie reţinut faptul că, potrivit jurisprudenţei, daunele morale au rolul de a acoperi prejudiciile cu caracter nepatrimonial suferite de victimele accidentelor rutiere şi sunt menite să conducă la realizarea unei reparaţii echitabile în raport cu prejudiciul afectiv şi cel al condiţiilor de viaţă ce au fost aduse acestora.

Astfel, stabilirea daunelor morale presupune o doză de aproximare, luând în considerare consecinţele negative suferite de persoana vătămată, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori si intensitatea cu care au fost percepute de persoana vătămată, iar la aprecierea cuantumului despăgubirilor este necesar a se acorda importanţă doar caracterului compensatoriu al despăgubirilor pentru daune morale, acestea urmând să contribuie la alinarea suferinţei persoanei vătămate în accident şi nu să creeze premizele unei îmbogăţiri fără justă cauză.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, întrucât instanţa nu a analizat întregul probatoriu administrat în cauză, cu consecinţa minimizării prejudiciului şi a diminuării în mod nejustificat a daunelor morale, prin neluarea în considerare a unui nou criteriu de stabilire a acestora şi prin ignorarea în totalitate a obligaţiei de raportare la legislaţia şi jurisprudenţa din România, context în care apreciază că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În legătură cu acest motiv de recurs, se va reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, aşa încât, considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea instanţei de apel.

Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.

Din această perspectivă, se constată, contrar susţinerilor recurentei că hotărârea curţii de apel cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest lucru şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. - ceea ce în speţă nu se regăseşte.

Simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită şi că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor în ceea ce priveşte fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1435 din 5 iulie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1435 din 5 iulie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi intimatul-intervenient C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2020.